Aurel Pantea
Se instalează în mine un
om bătrân, ocupă treptat toate cotloanele,
deocamdată conviețuim,
avem aceleași vicii, ne plac aceleași femei,
dar el crește din
lucrurile la care renunț, în anumite momente,
când limbajul însuși are
umbră, răsuflări obosite
și atunci spun:
Dumnezeul meu mă digeră,
Dumnezeului meu îi este foame,
Dumnezeul meu se droghează,
Dumnezeul meu înjură, nu face raționamente,
e un ins direct, te
scuipă în față, suferă, limbajele lui imediate sunt
disprețul, dragostea și
răzbunarea
nu face politică, o
suportă și o desfide, Dumnezeul meu stă cu toate curvele,
stă cu peștii și pe toți
îi iubește, și spune că toți vor învia, și tuturor
le e un pic mai puțin
teamă când vor muri, Dumnezeul meu face zi de zi
exerciții de moarte și
înviere pe pielea mea, iar eu îl iubesc de nu mai pot,
e nevoie să mai și
iubești, nu-i așa,
despre Dumnezeul meu
vorbesc cei mai mulți cu superioritate, e un
Dumnezeu mai greu de
îndurat, pentru că, uneori, pute,
și în plus are mulți
morți pe conștiința Sa, și nu toți sunt împăcați,
Dumnezeul meu îmi
seamănă, poate fi urât și agresiv, și chiar este violent
și vicios, vorbind de el,
eu îl fac asemenea mie, o fi fiind păcat, dar
așa îl simt mai aproape, El
se naște în slăbiciunile mele, de obicei,
în ele locuiește nimicul
sau ceva atât de dezinteresat de semnificație,
încât seamănă cu nimicul,
dar el îmi iubește nimicul,
cu asta m-a dat
întotdeauna gata, el știe că nimicul meu
e sămânța nimicitorului
care vrea să mă știe mut
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu