Un Cer nou
O, marea s-a pierdut şi ea,
Pământul şi Cerul nu mai erau,
Despre început doar Dumnezeu știa,
Iar cele noi, prin Sine se chemau...
Vom vedea cum s-a stins orbirea,
Un nou Cer şi un Pământ mai nou,
Şi vom vedea cum am primit iubirea,
Cetatea cea Sfântă, ivită din albul ecou...
Era, deci, un Glas tare, prea tare,
Străbătând oameni şi veşnicii,
Era între viitor şi trecut o cărare,
Erau şi prieteni care-au fost și copii...
Copii ai lui Dumnezeu, Tatăl,
Ei au învăţat începutul şi sfârşitul,
Împreună cu Iisus, Rabi, iată-L,
Şi cu Duhul Sfânt rodind infinitul...
În Cetatea de Sus, cu toate noi,
Vom locui cu Cel Veşnic, Cuvântul,
Va fi lumină deplină, nu vom mai fi goi,
Vom fi puternici, precum gândul...
Lucrurile dintâi vor trece toate,
Universul, iată, va fi mereu altul,
De lacrimi nu vom avea parte,
Cu alți ochii vom privi înaltul...
Nu va mai fi, iată, nici durere
Şi țipăt, lamentări nu vor mai fi,
Vom trăi sub tainică înviere,
Cu Iisus călătorind prin veșnicii...
O, moartea, şi ea, se va pierde,
Va fi o umbră undeva în trecut,
Vom vedea ce-i permis de văzut...
Un Cer nou, viața şi noul Pământ...
C Stancu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu