La început de an... Epistolă: Întinerind când vremea e-n colind…

 

Epistola Apostolului Pavel

 

 

Cine sunt şi aş putea să fiu?

Doar El o ştie prea bine,

Sunt martorul, sau poate un fiu,

A Celui ce era, ce este, ce vine… 

 

 

Şi parcă am fost chemat pe nume,

Şi parcă m-a strigat Cineva,

Şi parcă m-a rupt de lume,

Lumina-i adâncă şi fulgul de nea…

 

Ca un necunoscut şi totuşi cunoscut,

Ca un înşelător care spune adevărul,

Din Cuvântul Cuvânt crescut,

Trecând prin vremuri precum gerul…

 

Ca unul care moare - trăind,

Ca unul care trece - venind,

Ca unul întristat - veşnic râzând,

Ca unul viu - purtat de vânt…

 

Mereu sărac, având de toate,

Pe bogaţii lumii îmbogăţind,

Dar de Iisus având parte,

Întinerind când vremea e-n colind…

 

Un om ce nu are mai nimic,

Totuşi stăpânind toate, totul,

Şi timpul, veacul şi un pic,

Trecând de moarte, depăşind potopul…

 

Acesta sunt, eu n-am ştiut,

Dar Iisus o ştie prea bine,

Căci m-a iubit şi m-a durut:

Cel ce era, ce este, ce vine…

 

C Stancu

 

 

Revista „Discobolul”, nr. 275-276-277 (oct.-nov.-dec.)/2020. Semnal, sumar, redacția, cultura la timpul prezent. Poezia, cărțile, cronici, autori, jurnalul, cronici de întâmpinare, proza, romanul, interviu, reflecții, text cu pretext, ancheta revistei, traduceri, comemorări, personalități din Voivodina, Achaeologica, Varia, Dialogi theologiae, piața cărților...

 

Ion Scorobete, Bagaj de mână cu sau fără izoletă... București, Editura Eikon, 2020. Actualitate, dramatismul vremurilor, coșmarul în fața morții, delirul din cuvinte și fapte. Câteva note de prezentare: Mirela-Ioana Dorcescu

 

Ion Scorobete, portret. Când poetul pledează în fața timpului

 

De ce HAȚEG? Numele orașului în cărțile Hațegului... Iancu Badiu și farmecul istoriei

 

Haţeg, un turn de veghe pentru o mie de naraţiuni

 

(Badiu Iancu, Haţegul, din cele mai vechi timpuri până în anul 1700,

Deva: Editura Karina, 2015)

 

 

Badiu Iancu este un ambiţios. În cartea sa Haţegul, din cele mai vechi timpuri până la anul 1700, apărută în anul 2015, face un efort considerabil să prindă în scurte naraţiuni istoria unui ţinut exemplar. Joaca de-a aventura, specifică omului modern, se dovedeşte a fi un stil de viaţă de-a lungul veacurilor. Pe aceste locuri, timpul nu a mai avut răbdare, cum scria Marin Preda, marele prozator. Acest lucru este valabil şi pentru Ţara Haţegului.

Anexele cărţii sunt relevante, interesante şi provocatoare. Bibliografia este bogată, autorul citează mereu din texte cunoscute, texte uitate, texte marginalizate, texte necesare. Sunt istorici şi publicişti români, maghiari, germani, francezi, latini. Ţara Haţegului a fost mereu în „gura timpului”, a stârnit interes, mirare, aventură, opoziţie, istorii cu tâlc, miraj. Planurile se schimbă, timp cu aur şi piper într-o „legendă” adevărată. Haţegul a preocupat pe Hadrian Daicoviciu, Ştefan Pascu, Constantin Giurăscu, Liviu Maior, A.A. Rusu, Ioan Aurel Pop, Radu Popa, Radu Iacob, B.P. Haşdeu, etc. Temele abordate de aceste personalităţi sunt impresionante: O lume pierdută (dinozaurii), Familia Nopcea şi Ţara Haţegului, trecutul de luptă al ţărănimii hunedorene, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, monumentele din această zonă, ctitori şi biserici, numele de localităţi, nume de bărbaţi, istoria vicariatului greco-catolic, istoria Mănăstirii Prislop, prezenţa calviniştilor insistenţi, limba vorbită de oameni pe aceste meleaguri, posibile dicţionare de arhaisme, limba traco-dacilor, istoria românilor. Simplu...   

În paginile 82-92 ale monografiei, Badiu Iancu analizează denumirea Haţegului. Sursele sunt complexe, controversate, vin din tradiţia dacilor, romanilor, cumanilor, sârbilor, maghiarilor, germanilor, românilor. Haţegul a fost mereu în limita imperiilor, aici s-au ciocnit imperii, aici s-au luptat imperii, aici au decis împăraţi, conducători, oameni simpli. Prima atestare documentară: Diploma Cavalerilor Ioaniţi din 1247! Tradiţiile orale, legendele, scrierile vechi au trecut de precizia unui document scris. „Terra Harszoc”, avea un statut special, făcea parte din voievodatul lui Litovoi. Era locuită de „olahi”. Cu perseverenţă, Iancu Badiu analizează fenomenul de-a lungul timpului. Povestea este atractivă: era un castelan de Haţeg, era o cetate, un district, a fost un sat, a devenit oraş, târg însemnat, a fost un „fluvium Haczak”... Sursele sunt profunde, denumirea trimitea la un „haţeg”, pădure măruntă, hăţiş, dar şi denumire coruptă de funcţionarii din cancelariile vechi, interesaţi să facă stăpânilor pe plac.

Poate o familie de frunte a dat denumirea localităţii – Haczoku -, apoi a pierit în negura vremurilor. Unii au considerat că Haţegul a fost „colţul din spate”, un umăr de deal - o localitate la margine de lume! Denumirea putea proveni de la un  loc de judecată, „şase scaune de judecată”. Capitala Daciei romane se numea „Sarmazege”, o denumire mai puţin remarcată de istorici, dar posibilă sursă pentru numele actualei localităţi. Cumanii puteau să-şi fi lăsat urmele pe aici „hârs”, însemna urs... În Europa Evului Mediu exista un titlu nobiliar: „herzog”, „herstsog”, „herceg”, „herţeg”... Istoria ne provoacă, ne atrage prin mişcarea puterilor vremii în geografia posibilă politică... Primii domnitori din familia Basarab purtau denumirea de „herţeg” şi stăpâneau Amlaşul şi Făgăraşul. Pentru unii, numele actual ar proveni dintr-o activitate nobiliară specială: „ţara vânătorilor cu gonaci” – Hatzeger Land (sursă germană). Povestea continuă, monografia ne trimite în zone speciale din timpul şi anotimpul românilor...

Cartea porneşte pe urmele dinozaurilor din „insula” Haţeg, la Sânpetru, General Berthelot, Haţeg, animale impresionate, stăpânii mezozoicului, pentru a se stabiliza în final în Geoparcul Dinozaurilor „Ţara Haţegului”.

Urme pe aceste meleaguri au fost permanent: în neolitic, epoca bronzului, a fierului, apoi în vremea dacilor, a romanilor, în perioada feudală. Autorul analizează „piatra de sacrificiu din dealul Orlea, cetatea dacică din dealul Pietriş pe vremea dacilor, ipoteza colonelului Zagoriţ prin anii 1930, opidum Haţeg, Cetatea Regală a Haţegului, Turnul din Dealul Orlea, Mănăstirea Prislop, Mănăstirea Franciscană, alte obiective într-o zonă denumită „ţară”.

Badiu este preocupat de primele tipărituri în limba română la Haţeg, şcoala bisericească de la Mănăstirea Prislop, şcoala reformată din zonă, de scrierile călătorilor sau personalităţilor vremii, care au menţionat impresii spectaculoase despre ţinut. Au lăsat semne: Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara, Mihai de Peşteana, Filip More din Ciula, Domniţa Zamfira, statutul meşteşugarilor – „Ţehul tălparilor şi cizmarilor”, episcopi, mitropoliţi. De menţionat activitatea bisericilor catolice, reformate, calvine, ortodoxe din ţinutul Haţegului, preocupate, într-un fel sau altul, să menţină echilibrul între viaţa de zi cu zi, dorinţele stăpânilor, necesităţile proprii, necazurile oamenilor simpli. O lume în lume, cu manuscrise, obiceiuri, diplome de autoritate, sigilii vechi şi speciale care marcau reguli stabile în zonă, apoi activitatea de judecată în Ţara Haţegului, ca semn că oamenii doreau să dea rigoare vieţii lor zbuciumate, la margine de imperiu.

În anul 1759, din ordinul generalului Bucow, Mănăstirea Prislop este incendiată, călugării alungaţi, este compus un poem referitor la plângerea locaşului sfânt.

„Fragmentul Teodorescu”, ne prezintă zece cântări religioase în limba română, traduse din limba maghiară (Cartea de cântece) – pe la 1570-1573, ca atestare a folosirii limbii române în zonă, datorită bibliofilului Teodorescu.

Ideile religioase ale vremii apar în zonă după anul 1544, Scriptura este tradusă în limba română de lutherani şi calvinişti pentru uzul poporului, dar având scopuri politice precise. Umanismul a fost prezent în Ţara Haţegului, Badiu notează: „Astfel este consemnat un grup de studenţi din Ciula la Universitatea din Cracovia, Ştefan şi Mihai din Sălaş devin notari la curtea regelui Matia Corvin, iar la curtea episcopală exista un grup anonim din Ţara Haţegului” (Umanismul în Ţara Haţegului).

Despre numele de Basarab în zonă, putem reţine: „Indiferent de originea numelui sau chiar originea cumană a familiei sale, Basarab I s-a comportat ca un român, fiind descris în cronicile maghiare  ca un <<valah schismatic>>. Numele putea fi dat unui conducător român de către cumanii stăpânitori, când au intrat în legătură cu el, ajungând apoi o poreclă.

Ulterior, această poreclă a ajuns denumirea familiei” (Numele de Basarab în Ţara Haţegului).

O atenţie importantă asupra istoriei locului este acordată ipotezei colonelului Zagoriţ referitoare la capitala administrativă a Daciei în timpul războaielor cu romanii. Probabil ca la Haţeg să fi fost o capitală administrativă a dacilor, ipoteza este analizată din diferite puncte de vedere. „Bătălia” istoricilor este interesantă, sunt aduse argumente militare, geografice, istorice, sociale, arheologice, lingvistice, multă pasiune... Oricum, Haţegul a avut un rol important pe vremea războaielor dacilor viteji cu romanii riguros organizaţi pentru cuceriri şi extinderea civilizaţiei în zonele cunoscute ale Europei din acele vremuri.

Interesante sunt paginile dedicate prezenţei dinozaurilor în Ţara Haţegului, cercetărilor profesorului Dan Alexandru Grigorescu sau ale pasionatului paleontolog (dar şi controversat personaj al vremii) Francisc Nopcsa. În vremurile vechi peisajul era altul: „Acum 70 de milioane de ani, Aspectul Terrei era mult diferit faţă de cel actual. Antarctica nu era acoperită de gheţuri. America de Sud era lipită de Africa, India era separată de Asia. Pe teritoriul actual al Europei se întindea Oceanul Thetys, în care se afla insula Haţeg, cuprinzând judeţul Hunedoara şi sudul judeţului Alba, având o suprafaţă de 85000 kilometri pătraţi”.

În acest areal cutreierau dinozauri, străbătând junglele din insula Haţegului... O poveste veche, cu miracole... Sub ierburi mari se ascundeau secrete!

Badiu Iancu notează la începutul monografiei: „Călătorului neavizat care ajunge prima dată în Haţeg, orăşelul îi apare un loc „obscur”, lipsit de importanţă. Un studiu aprofundat va dovedi că Haţegul, ca şi întreaga Ţară a Haţegului, are o istorie deosebit de bogată. Aici a fost centrul regatului dacic condus de Decebal şi tot în aceste locuri, împăratul Traian, după ce a înfrânt pe daci, sesizând importanţa strategică a ţinutului, a ridicat capitala Daciei Romane, Ulpia Traiana Sarmizegetusa...”.

Prin anul 1600, în luna noiembrie, Mihai Viteazul trece prin Haţeg, este însoţit de vreo sută de oşteni, mergeau la Praga, pentru a solicita ajutor împăratului Rudolf împotriva adversarilor săi. Nobilii maghiar s-au opus trecerii lui prin Transilvania, au tras cu tunurile asupra suitei sale undeva în zona Devei. Mai mulţi soldaţi au căzut pe un pământ miraculos. Ioan de Silvaş, din Ţara Haţegului, l-a însoţit pe domnitorul român, a fost ecumen al Mănăstirii Prislop, a devenit episcop al Ardealului, a fost prezent la Alba Iulia în 21 octombrie 1599, când voievodul a intrat în cetate ca învingător...

Diploma breslei cizmarilor, care era activă pe la anul 1667, s-a păstrat la punctul muzeistic al  oraşului Haţeg (prin anul 1976) şi era un document important care atesta activitatea destul de bine organizată în zonă. „Documentul era pe un pergament cu partea de jos îndoită, spre a se păstra mai bine semnătura principelui şi a rezista la greutatea peceţii ce atârna de un şnur de mătase. Pergamentul avea dimensiunile de 73/65 cm cu îndoitura de 16 cm, cu pecetea într-o cutie de lemn, lată şi rotundă de 9 cm diametru, lucrată la strung şi prevăzută cu un capac apărător al peceţii” (Ţehul tălparilor şi cizmarilor).

O monografie interesantă, Haţegul este prezentat cu pasiune. Badiu Iancu, nu are pretenţia unui scriitor consacrat sau istoric calificat, însă a strâns materialele cu atenţie, a scris cu pasiune, exact, preferând o descriere a timpului pe care l-am putea denumi „istoria de Haţeg” în mai multe tablouri şi acte, cu dinozauri, soldaţi, împăraţi, ţărani, meşteşugari..., rezultat al unui proiect mai amplu despre oameni şi fapte pe acest teritoriu admirabil.

 

 

 

Constantin Stancu

Noiembrie, 2015

   

       

 

La muți ani! Vise împlinite - 2021!

 

Toate visele pe care le făuriţi în aceste zile magice să se împlinescă şi drumul străbătut pentru realizarea lor să vă aducă bucurie în inimi, iar în case fericire şi belşug.

La mulţi ani 2021!

Urare de sărbători: UN AN PLIN DE LUMINĂ!

 Dragi și distinși prieteni, oameni ai scrisului și culturii

Vă rog să primiți cele mai sincere gânduri și urări de sănătate prin Sfintele Sărbători ale Crăciunului.
Anul 2021, să fie pentru fiecare, un an plin de LUMINĂ sufletească și creativă!
La mulți și binecuvântați ani!
Cu alesă iubire și prețuire, 

Constanța Abălașei-Donosă

 

 

O felicitare de sărbători - Doina Uricariu: Fericire

 Doina Uricariu

Pr. Theodor Damian - Gânduri la Nașterea Domnului

 

Pr. Theodor Damian

 

Naşterea Domnului, răspunsul divin la căutarea în întuneric

 

Unde eşti Elohim?

Umblăm tulburaţi şi fără de voie

Prin stihiile nopţii te iscodim

Sărutăm în pulbere steaua sub călcâie

Şi întrebăm de tine, Elohim

(Lucian Blaga, Ioan se sfâşie în pustie)

 

Consecinţa păcatului originar a fost alungarea omului de la faţa lui Dumnezeu, căderea din rai sau căderea în timp, cum ar spune Emil Cioran. Căzut fiind din comuniunea divină, deci şi din lumină, omul a început o existenţă în întuneric, în ignoranţă şi confuzie. Nu e de mirare că a pierdut cărarea, sau altfel spus, că aceasta a dispărut, ca atunci când ajungi cu trenul într-o gară, cobori, şi dintr-o dată, trenul dispare cu tot cu gară şi rămâi singur în pustiu (pentru a parafraza o frumoasă imagine dintr-un poem de Adrian Păunescu). Cum reconstruieşti drumul înapoi, linia ferată, trenul, gara? Nu ai mijloace pentru că nu tu le-ai construit. Şi-atunci, cum zice Blaga: „Umblăm tulburaţi şi fără de voie”, Îl căutăm pe Dumnezeu prin stihiile nopţii. Noroc că nu am pierdut ideea de Dumnezeu. Acesta este lucrul cel mai important în situaţia dată. Am pierdut drumul dar nu l-am pierdut pe Dumnezeu, deşi umblăm departe de la faţa lui.

Fiul risipitor s-a depărtat şi el de la faţa părintelui său dar măcar a ştiut drumul spre casă când a decis să se reîntoarcă. Nici el nu-l uitase pe tatăl său.

Noi, până la Naşterea Mântuitorului Hristos, nu am ştiut drumul spre casă, cum tot Blaga zice frumos şi semnificativ: „Drumul întoarcerii nu-l mai ştim/ Elohim, Elohim!” Chiar în contextul rătăcirii lui prin întuneric, faptul că omul Îl strigă pe Dumnezeu, dovedește că el Îl are pe Domnul Dumnezeu ca punct de reper, lucru mai important chiar decât posibilitatea teoretică de mutare a pământului, aşa cum a spus Arhimede: „Daţi-mi un punct de sprijin şi voi muta pământul din loc.” Când punctul de sprijin este Dumnezeu, absolut totul se schimbă.

Ca dovadă că ideea de Dumnezeu este crucială în viaţa şi destinul omului, că e aşa de important ca omul să-L aibă pe Dumnezeu ca punct de sprijin şi de reper, Însuși Părintele ceresc a decis să întreţină în conştiinţa omului acest lucru, în special prin proorocii Săi.

Vorbind poporului ales prin Moisi, Dumnezeu porunceşte: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău... să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine” (Ieşire, 20, 2-3). Proorocii, descoperind oamenilor voia lui Dumnezeu, aveau grijă să precizeze mereu că nu vorbesc în numele lor personal, ci că sunt trimişii Domnului; de aceea mesajul lor era precedat de specificația: „Aşa zice Domnul, Atotţiitorul” (Isaia 7, 7) sau „Aşa grăiește Domnul” (Ieremia 37, 7) şi altele asemenea.

Deci omul căzut de la faţa lui Dumnezeu umbla „întru întuneric şi în umbra morţii” (Ps. 106, 10; Isaia 9, 1) şi cu inima împietrită, cum zice proorocul (Isaia 6, 10) şi cum citim de asemenea în acelaşi poem blagian unde oamenii depărtați de Dumnezeu sunt numiți „noi tâlharii, noi pietrele”.

Umblarea în întuneric înseamnă rătăcire: „cel ce umblă întru întuneric nu ştie unde merge (Ioan 12, 35); ea se aseamănă cu rătăcirea poporului ales în pustie timp de 40 de ani după ieșirea din Egipt, condus fiind de Moisi, dar, de fapt, condus de Dumnezeu.

Când Părintele ceresc a considerat că este momentul potrivit, „plinirea vremii” cum îl numeşte Sf. Ap. Pavel (Galateni 4, 4) a trimis pe Fiul Său în lume, „să se nască şi să crească, să ne mântuiască”, aşa cum frumos spune o colindă.

Nașterea Domnului a însemnat risipirea întunericului, Iisus fiind lumina lumii, cum Însuşi declară (Ioan 8, 12), lumină pe care „întunericul nu a cuprins-o”, cum aflăm din prologul Evangheliei Sf. Ioan Teologul (Ioan 1, 5).

Risipirea întunericului duce implicit la risipirea ignoranței, a confuziei. Acum, întru lumina Celui născut din fecioara Maria, oamenii pot vedea pe unde merg, pot vedea calea, adică Îl au în faţa lor pe Iisus care atrage atenția: „Eu sunt calea” (Ioan 14, 6) pentru ca fiecare să înţeleagă că reîntoarcerea la Dumnezeu se face în mod exclusiv prin El: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14, 6).

Continuând metafora invocată anterior putem spune că prin venirea în lume a Domnului Hristos, dintr-o dată au reapărut toate: şi linia ferată şi trenul şi gara, şi chiar mai mult, lumini pe drumul spre ţintă pentru a vedea şi drumul înainte, dar chiar şi ţinta, Împărăţia lui Dumnezeu.

Iisus Hristos este steaua care a călăuzit magii până la peştera din Betleem, devenită soare strălucitor luminând şi încălzind lumea, adică dând lumii viaţă, El fiind viaţa lumii şi în acelaşi timp lumina cea adevărată.

Magii au fost călăuziți pentru că Îl căutau pe Cel ce urma să se nască din Sf. fecioară Maria. Tot aşa, Iisus a venit în lume să fie călăuză celor ce-L caută şi El doreşte ca toată lumea să-L caute , de aceea a vorbit aşa de deschis despre dumnezeirea Sa şi a făcut lucruri minunate pe care nimeni nu le-a făcut până la El (Ioan 15, 24), cum Însuşi mărturiseşte, tocmai pentru că, aşa cum scrie Sf. Ap. Pavel, El „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4).

Avândul-L pe Iisus drept călăuză nu mai umblăm „tulburaţi şi fără de voie”, potrivit versului blagian, ci înaintăm cu bucurie, în mod deliberat, conştient şi voluntar spre ţintă, cântând Domnului cântare  nouă, cum ne îndeamnă psalmistul (Ps. 95, 1); înaintăm cu bucurie şi cântând pentru că ne întoarcem acasă, noi fiii risipitori aduşi de mână de Fiul lui Dumnezeu căruia îi auzim chemarea continuă: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost gătită vouă de la facerea lumii” (Matei 25, 34).

Naşterea Domnului este începutul mântuirii noastre, cum spune un tropar încă de la Buna Vestire, căci acum Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al Fecioarei, Fiu al omului, cum atât de des Iisus s-a numit pe Sine. Este în acelaşi timp începutul cunoaşterii de Dumnezeu, sau mai degrabă al recunoaşterii Sale, căci Hristos este oglinda tatălui, cum a şi spus lui Filip: „Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9), sau cum le-a spus iudeilor: „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30).

Cunoaşterea Tatălui prin Fiul Său cel întrupat are şi menirea de a ne face să realizăm ce dor ne era de Dânsul. Şi pe măsură ce înaintăm cu Hristos pe cale dorul acesta se înteţeşte şi se face ca o flacără ce ne purifică până la capăt, căci numai întru curăție interioară putem trece pragul Împărăţiei. Sfinţii Părinţi spun că sfinţenia este dorul de Dumnezeu. Alături de Hristos Mântuitorul suntem ca Luca şi Cleopa în drumul spre Emaus care, atunci când au realizat, post-factum, că Iisus a fost Cel care i-a însoţit şi i-a învăţat, au exclamat copleşiţi de emoţie: „Au oare nu era inima noastră arzând întru noi când era cu noi pe cale şi ne tâlcuia scripturile?!” (Luca 24, 32).

Cu o astfel de inimă plină de dor şi copleşiţi de emoţie sfântă, precum Luca şi Cleopa, întâmpinăm Naşterea Domnului, Cel coborât din cer pentru noi şi pentru a noastră mântuire, cum mărturisim în Simbolul credinţei, încredinţaţi fiind că prin marele eveniment „raiul cel închis iar ni s-a deschis”, cum spune o colindă şi rugându-ne, cum spune alta, ca „De acum până-n vecie/ Mila Domnului să fie.”

 

 

 

 

 

Un semn de la revista „Climate literare”: ZURGĂLĂUL, de Nicolae Labiș. Literatura română și marile tensiuni ale iernii

 

Semnal: Ioan Barb, Cetățile de scăpare... Faptele omului în timpul vieții sale, poezia în haine de sărbătoare

 

Horea Bădescu: Credeți în voi înșivă și în tot ceea ce sunteți!

 

Urări de sărbători din locul marilor balade

 

Istoria gândirii creștine... O societate care nu își cunoaște istoria e ca omul fără amintiri...

 

Revista „Actualitatea literară”, nr. 106/2020. Cronici literare, poezie, criza criticii de poezie, proza de azi, debuturi și rebuturi, cenzură și autocenzură

 

Bună seara,

doamnelor, domnișoarelor și domnilor!

 

Vă rugăm să primiți spre lectură

Actualitatea literară nr. 106

https://actualitatealiterara.ro/

--

Nicolae Silade

actualitatea literara
nicolaesilade.blogspot.ro
facebook.com/actualitatealiterara
actualitatealiterara@yahoo.com

Adrian Botez: Săbători luminate și curajoase

 

Eh..., dacă noi chiar suntem următori ai lui HRISTOS (”IMITATIO CRISTI”), să-i înfruntăm pe toți cei care nu doar că ne opresc de la Adevărata Cunoaștere, ba chiar ni-l răpesc pe DUMNEZEU-HRISTOS. Fie ei și unii falși preoți, slugarnici față de Cezàr, iar nu urmându-și MISIUNEA lor SFÂNTĂ, aceea de a-L sluji pe HRISTOS-DUMNEZEU. Sunt mulți preoți slabi de înger, ori necinstiți-ipocriți, ori lași (ori chiar...atei !) : nu cumva  să-i ”dezbrace” episcopul (care face parte dintre  ”arhiereii şi cărturarii” lui IROD  !)),  că nu se supun lui...”POLITICAL CORRECTNESS”!!! Cum, adică, un păcătos oarecare de episcop (care, cine mai știe, și-o fi vândut sufletul IROZILOR LUMII, pe 30 de arginți...) să-nsemne mai mult decât IUBIREA noastră de HRISTOS-DUMNEZEU, decât MÂNTUIREA noastră, mai mult decât MISIUNEA preotului de parohie (PAROHIA,   cu funcție cristică,   de ”CETĂȚUIE DE APĂRARE CONTRA CELUI RĂU” !) ?

Eu nu cred asta. Eu cred că, dacă-l iubim, cu adevărat, pe DUMNEZEUL NOSTRU-IISUS HRISTOS, lepădăm, de la noi, și PORUNCILE CEZARICE, cât și VORBELE DE FRICĂ ALE UNOR PREOȚI RĂTĂCIȚI - și-L urmăm pe SINGURUL DUMNEZEU, CREATORUL LUMII, deci și al nostru, laici ori preoți de mir, călugări etc.

 

CRĂCIUNUL acesta (din ”Anno Domini” 2020) trebuie să fie, după mine :

1-întâi, confruntarea cu noi înșine, să aflăm ce puteri ale Duhului ne-au mai rămas, spre a apăra, în noi, și pe PRUNCUL-DUMNEZEU, și STEAUA NĂDEJDII VEȘNICE, și ÎNCHINAREA MAGILOR, conținând prorocirea ESENȚEI  DIVINE : Viață-Moarte-Înviere, întru SLAVA DE SUS, A LUMINII VEȘNICE ;

2-confruntarea, hotărâtă, neabătută, cu cei ce vor a-L minimaliza, ba chiar a-l oculta, pe Adevăratul și Unicul Dumnezeu al Neamurilor.

...Până atunci, vă urez :

UN CRĂCIUN LUMINAT ȘI CURAJOS, ÎNTRU HRISTOS - VEȘNICA ȘI UNICA-ADEVĂRATA NĂDĂJDUIRE DE MÂNTUIRE !

LA MULȚI ANI BUNI ! – ani fără de BOGĂTAȘI-CRIMINALI (”NEMURITORII” !), ani fără de SĂRACI și fără de TERORI, AGRESIUNI și MINCIUNI GLOBALISTO-MEDIATICE !

SĂRBĂTORI CU SĂNĂTATE ȘI, MĂCAR, CU MULȚUMIREA IDENTIFICĂRII, ÎN DUHUL NOSTRU, A HRISTOSULUI-PRUNC, care să ne ajute în LUPTA CONTRA RĂULUI (...din noi și dinafară...) !

...Multă, multă sănătate, TUTUROR ! ȘI SOLIDARITATE, ÎNTRU BINELE NEAMULUI  NOSTRU ȘI AL LUMII  GREU-NĂPĂSTUITE !!!

Doamne IISUSE HRISTOASE, DUMNEZEUL MEU! - rogu-te, ajută-ne, ocrotește-ne și ne călăuzește, înspre, Sfântă, Lumina Ta!

Prof. dr. Adrian Botez

 

*Foto: Mănăstirea Colț, HD. 

Nașterea din Cuvânt - Iisus... Narațiunea unui eveniment măreț: Betleem și restul lumii

 

Nașterea din Cuvânt

 

 

Dumnezeu a vrut, îngerii cântă:

 

Iosif şi Maria, sub dragoste sfântă,

Un bărbat şi o femeie, atinşi de Har,

O taină aprinsă, un semn ce cuvântă,

O nelinişte adâncă, apoi - măreţul dar...

 

Proorocul a vestit prin ani de-ncercare,

Glasul lui nu s-a stins până-acum -

Se aude din ce în ce mai tare,

Mesia s-a născut pe Pământ, restu-i fum...

 

S-a întâmplat ce fusese vestit,

Lucrarea s-a împlinit divin,

Aşa am fost iubiţi, aşa am fost iubit,

Prin Pruncul din stea, Cuvântul deplin...

 

Da, Dumnezeu e pururea cu noi,

Fiul s-a născut la măreţu-i semn,

Ne-a ridicat din noapte şi noroi,

Iisus cel mai luminos îndemn...

 

Îngerul a vegheat din Cerul infinit,

Minunea trebuia să se-mplinească,

Îngerul a zburat peste veac şi mit,

Făcând ca Emanuel să se nască...

 

Umbra adâncă a Duhului Sfânt,

Atingere blândă, uşoară -

Şi omul a fost salvat pe Pământ,

I-a fost hărăzit să nu piară...

 

Cezar a dat poruncă împărătească,

Ca toţi să fie puşi în cărţile lumii,

Dar a fost numărătoarea lumească,

Ce nu cuprindea numărul minunii...

 

La Betleem, în locul prea sfânt,

Iisus n-a avut loc în hanul de poposire,

Dar acolo s-a întrupat Cuvântul - Cuvânt,

Acolo îngerii au dat de ştire:

„S-a născut Mesia cel mult aşteptat,

S-a născut Iisus - Prinţul blând”;

Lumea a primit pe adevăratul împărat,

Lumea a primit taina din Cuvânt...

 

Iisus ne-a învăţat nemurirea,

Iisus ne-a curăţat de păcate,

Iisus a salvat chiar omenirea,

Prin lumină, adevăr şi dreptate...

 

A fost o naştere în Betleem,

A fost o naştere cu înger şi stea,

Din veacuri acelaşi îndemn:

Zidiți în nemurire cu dragostea...

 

C Stancu 

*Foto: Biserica Ostrov (HD), frescă veche. Icoanele au fost atacate de turcii în trecere prin loc. De vrăjitoarele care aveau teamă de ochii pictați ai sfinților. De timp... Creștinismul de-a lungul timpului, așa cum îl pipăim cu mintea.