Un Cer nou
O, marea s-a pierdut şi ea,
Pământul şi Cerul nu mai erau,
Despre început doar Dumnezeu ştia,
Iar cele noi, prin Sine se chemau...
Vom vedea cum s-a stins orbirea,
Un nou Cer şi un Pământ mai nou,
Şi vom vedea cum am primit iubirea,
Cetatea Sfântă, ivită din albul ecou...
Era, deci, un Glas tare, prea tare,
Străbătând oameni şi veşnicii,
Era între viitor şi trecut o cărare,
Erau şi prieteni care-au fost și copii...
În Cetatea de Sus, cu
toate noi,
Vom locui cu Cel
Veşnic, Cuvântul,
Va fi lumină deplină,
nu vom mai fi goi,
Vom fi puternici,
precum gândul...
Lucrurile dintâi vor
trece toate,
Universul, iată, va
fi mereu altul,
De lacrimi nu vom
avea parte,
Cu alți ochii vom
privi înaltul...
Nu va mai fi, dar,
nici durere
Şi țipăt, lamentări
nu vor mai fi,
Vom trăi sub tainică
înviere,
Cu Iisus călătorind
prin veşnicii...
O, moartea, şi ea, se
va pierde,
Va fi o umbră undeva
în trecut,
Vom vedea ce-i permis
de văzut...
Un Cer nou, viața şi noul Pământ...
c Stancu ©
*Foto: La Densuș
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu