ADRIAN BOTEZ, ANARHO-SENTIMENTALISTUL DINDĂRĂTUL PROPRIEI ABSENȚE[1]
Adrian Botez este un liric superb de orgolios, cu un discurs poetic evaziv și aluziv, exploatând teme și aspecte cotidiene, civice, religioase, patriotice, ingenios articulate de o fantezie neliniștită, șocantă pe alocuri. Un misticism ferm, dar temperat, se conjugă cu meditația adâncă și cu o sinceritate debordantă, ceea ce face ca poezia-i să se învecineze, natural, cu teologia şi filosofia.
În Domnia lebedei, noul său volum de versuri, ne aflăm într-un “muzeu” care, încercând să configureze viața, redimensionează un univers descompus, prin disoluția prezentului, cu teribilele lui provocări “pandemice” - oferindu-i, totuși, o punte de salvare : întoarcerea la creștinism și la valorile morale tradiționale. În fond, aceasta este aventura lirică a gândirii lui Adrian Botez, riscantă în lumea de azi : naivă și primejdioasă, totuși atractivă și vizionară. Avem de-a face, cum ar spune-o poetul însuși, cu un “dialog” – șiret și rafinat –între “lebădă și bufniță”, în care percepția obișnuită este minată de un ușor scepticism lăuntric, mai mult bănuit, decât transmis.
LEBĂDA, “Zână din Ceruri”, acest simbol complex – pasăre venerată în varii culturi (de pildă, la celți, o pereche de lebede conduce Barca Soarelui peste ceruri; în șamanism, cu abilitatea neobișnuită de a putea călători în lumea de dincolo) – temă fascinantă, pentru nu puțini artiști și scriitori, de-a lungul vremilor – celebrează, și la Adrian Botez, Frumusețea, Credința și Profunzimea Sufletului. Este “Pasăre de Promoroacă”și “Ultim Glas al Mântuirii”, vehicul al lui Vișnu “cu Aripi de Mătasă” și Androgin Alchimic (“Androginul-Lebădă” este chiar titlul unei secvențe lirice din volum). Ne răzbate-n urechi Lohengrin-ul wagnerian și nu clipocelile de-ape, ale lacului lui Ceaikovski. Iar la instaurarea “domniei lebedei”, poetul devine “Frate al lui Crist / încoronat cu Raze de-Ametist”.
Frământările interioare, încercările de a transforma realitatea monstruoasă într-o pagină de vis, într-o întoarcere în Paradis, înnobilează versurile, ca-ntr-un experiment ermetic și mantric. Chiar dacă ne pune în fața “statuilor” și a luminilor trecutului, poetul nu ne descoperă și “secretul” acestora, astfel că partea cenușie a lumii trăiește, în continuare, aceeași dramă a cunoașterii, iubirii și a idealurilor tot mai greu de atins. Mișcările inimii rămân, în continuare, un câmp magnetic, un necunoscut inerent sensibilității, ceea ce nu-l oprește pe poet a săvârși o operație de magie vitală a fondului românesc arhaic, sentimental și profund, presat, azi, de circumstanțe urgente și dramatice.
Interesant este poetul și din punct de vedere stilistic, mai toată poezia sa fiind un torent verbal impetuos, care amestecă ritmuri variate, diferite forme de prozodie, Adrian Botez fiind stăpânit de cuvinte, de muzica și forța lor de penetrație. El “oficiază” nu numai în catedrale, ci – whitmanian sau maiakovskian – pe baricade, în piețe sau pe scenă, alteori se dedulcește eminescian, sau chiar barbian și arghezian, făcând apel nu numai la ritmurile respective, ci și la vocabular, sintaxă sau forme de versuri, organizate similar. De altfel, privită în ansamblu, forța poeziei lui Adrian Botez constă, indiscutabil, tocmai în bogăția excepțională a limbajului, în stilul ultramodernist de a combina expresia frumoasă, cu “graiul cu-ndemnuri pentru vite”, cu trivialul cotidian, ca-n paradoxism, reușind să creeze impresia de naturalețe, de firesc.
Un adevărat exercițiu de stil și virtuozitate, așadar - dând culoare și consistență unui poet anarho-sentimentalist, care descoperă valoarea și semnificația existenței, în spatele propriei căutări, sau – ca să fim mai aproape de verbul poetului –”dindărătul propriei absențe”.
de prof. univ. dr. FLORENTIN SMARANDACHE
Universitatea NEW MEXICO / S.U.A.
***
prof. univ. dr. FLORENTIN SMARANDACHE
Universitatea NEW MEXICO / S.U.A.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu