Ion Popescu-Brădiceni, evadatul din Scriiptoria
sau
zicere despre cuvântul care nu există…
Ion
Popescu-Brădiceni este dedicat literaturii în stilul vechilor cronicari, dar se
lasă dus de valul modernismului temperat, atent la noile curente care fac
valuri în lumea culturală. Are sistem literar construit pe stâlpii clasici ai
culturii, este deschis spre noi curente, declară o democrație a cuvintelor care
pot forma poemul. Se dorește a fi un adept al transmodernismului,
transumanismului, a post literaturii care păstrează filonul de bază, cel a
pulsului vieții în poeme. Cu volumul de versuri IEȘIREA SPRE CER, apărut la Editura Pim în anul 2024, cititorul
este întâmpinat cu multe surprize și alinturi lirice. Alege sonetul ca formă de
exprimare, se simte bine în cușca acestuia, îl propulsează spre cititori cu
energii vechi și noi. Se lasă dus de val, cuvintele îl întâmpină și el alege să
rămână în siajul acestora, cu bucuria celui care descoperă lumea din versurile
armonioase. Cuvintele îi sar în față ca leoaicele, el acceptă agresivitatea
lirică. Pensulează între experiment, construcție, inspirație, cânt cu eleganță
și bucurie.
Volumul are
o prefață sinceră, pledează pentru transmodernism, explică fenomenul prin magia
unei alchimii lirice, prin atenția acordată fiecărui sonet, modelarea lui sub
forțele proprii, acceptul vechilor reguli verificate de istoria literară
universală. Există o realitate pe care poetul o supune transformărilor
succesive, sub forțele vechi ale literaturii, actualizând mesajul sub imperiul
culturii, a schimbărilor de paradigmă, a jocului scriiturii, a unui spirit
ludic aparte, de parcă cineva râde în Rai. Vibrațiile vieții se simt, ele
ordonează sonetul după linii de forță, făcându-l armonios. Adept al exprimării
simple despre lucruri complexe, în poezie năvălesc cuvintele de fiecare zi, ele
dau forme agreabile ideilor. Folclorul are locul lui, amprenta românească se
percepe prin melodia generată de cuvinte, de credințele simple, curate, de
ziceri.
„Sonetul
meu, oricare ar fi, e cheia cu care mi-am, în fine, deschis inima. Iubind
poezia, cred că am izbutit să mă apropii de însuși izvorul creației, din care,
ca să-mi astâmpăr setea, am băut cu acea cupă graalică spre <<a mă
înzeii>>; însă altfel, apostatic și, din această pricină, fiindu-mi
intactă <<gloria viziunii>>”… (pp. 7-8).
Există un
nucleu solid, formele se schimbă în funcție de context, experiențele personale
și cele universale sunt asimilate în versuri, atenția, fantezia și umorul fin
vin în întâmpinarea cititorului. Se sugerează scopul în viață, apoi condiția umană generală și
condiția umană personală a fiecăruia, poezia pulsează în creuzetul frumuseților
literare. Se simte respectul pentru o viață dedicată artei, responsabilitatea
în fața timpului, a oamenilor și a „criticilor mei”, cum se exprima Poetul,
asimilarea culturii din toate vremurilor, așa cum este cunoscută până în prezent,
plus revelația ca impuls creator…
Lectura
volumului ne descoperă o structură riguroasă a construcției poetice, există o
grotă-uter din care vin toate vibrațiile, un cuib de foc, apoi evadarea din
patria poetului, Cartea formată din toate cărțile lumii.
Sonetul are
un loc aparte, CELADOR, este artă și știință, construcție bazată pe forța
creației umane, așa cum a primit-o de sus. Sonetul este locul unde poetul își
exersează libertatea spirituală dusă la nivel absolut, forțând ieșirea spre
Cer… Tentația absolutului vine de la sine, se încearcă a se reface Cetatea
Poemului. Căutările sunt necesare,
există o secundă de grație în care se întâlnesc cuvintele și adevărul. Mitul
este și el prezent, vine din spaimele omului în căutarea ieșirii spre Cer.
Reguli subtile bântuie prin câmpiile frumosului, ele ordonează și tind spre
metasonet. Se repetă tema oglinzilor, creația se mulează în cuvânt, acesta se
oglindește în mintea omului, se reflectă în sonet, o restituire prin cuvinte.
Poetul
preferă să ne transmită și o postfață, conștient de complexitatea demersului.
Cititorul va înțelege că totul se revalorifică, este abolită zona ambiguă,
subiectivitatea are rolul de a modela o lume presupus reală, mărind nevoia de
căutare și siguranță sub umbra unui poem bine așezat în matrice.
O declarație
pe proprie răspundere: „Citindu-mi aceste compoziții aparent simple, aparent
<<superficiale>>, vă declar cu conștiința descărcată de prejudecăți
stupide că vă puteți din nou bucura că orice creație literară autentică este
mai întâi de toate o formidabilă acumulare de informații și de pure de
formativități, instructiv-educative dar li marcate de văzduhul fanteziei și
matrița fondatoare care este folclorul românesc și european” … (pp.145-146).
De remarcat
titlurile și moto-rile legate de sonete, repere în câmpia de texte,
semnificative și cu semnificație: grota-uter; alchimie fatală; întoarcerea la
arhetip; cheia lucrurilor; magnet vrăjit; negustorul de matrițe; metasonet cu
maci; limba poezească; balada Marelui Nimic; casa timpului dintre Poteci etc.
Pe de altă
parte, primim mesaje din istoria culturii, ca experiențe personale cu impact
universal: „Versul își are originea în plăcerea omenească de aparentă
egalitate, parșivă” ( E.A Poe: Esența versului,
p. 32).
„Poezia este
ca un vis al științei” (Johan Huizinga, Homo
ludens, p. 38). „Văzduhul mi-e cuibul, și dorm ca hulubul cu aripa strânsă”
(Shelly, Norul, p. 102) etc.
Sonetul este forțat să intre în matrița inițială,
una primordială, lansată la Început: redefinirea sonetului; arta sonetului;
sonet fantast; transmodel fantast; sonet crucial; sonet filozofic; sonet după Dosoftei;
metasonet; sonet în oglindă; metasonet în oglinda mării: trisonet de inimă
albastră etc. Titlurile sunt semnificative și reflectă preocuparea pentru un
model actual care să păstreze semnele dintâi, poetul forțând limbajul bazat pe
ideea de cub perfect, preluată de la
Nichita Stănescu.
Sunt multe
idei și teme în sonete, ele reprezintă o lume construită cu migală. Despre
literatură, poetul susține: „Pricina și sensul literaturii este viața fără de
moarte. Poezia se confruntă cu însăși coloana vertebrală a gândirii în imagini.
Nichita Stănescu mizează pe tensiunea semantică spre cuvântul care nu există,
pe care nu l-a găsit. Poetul creează semantica unui cuvânt care nu există”
(p.17).
Ieșirea spre
cer nu este numai titlul volumului, proiectul bazat pe poezie, este chiar
poemul: „Ieșirea spre cer e definitivă./ Moartea-i o divă absolută./ Îmi
rămâne-vor manuscrisele/ în vreo arhivă numerotate. O SUTĂ” (p. 24).
Toate
operele literare aparțin unui club, el formează mobilierul din comunitatea
celor care scriu cu ființa lor mesajul: „Am să mă închin la străvechiul club/
Scriblerus. Desenând străinul cub,/ litere sacre și într-un târziu/ templul în
care fi-voi chiar viu/ zidit. Iar Frumusețea o să-și ardă/ pe-un grâu cu maci
iluzia bastardă/ lăsându-mi sarcina mereu cumplită/ de a nu cădea în veșnica-i
ispită ” (p. 26).
Întâlnirea
dintre el și ea reprezintă întregirea, este drama unui argonaut îndrăgostit de
propria-i călătorie, chipuri care prind viață, se leagă de magia din natură și
artă, iubirea ca atracție și întregirea arhetipului ce-l purtăm în noi:
„Iubito, de-ai veni în mine/ sărutând poala pădurii,/ ți-aș săruta și eu/
îngenuncheat, condurii” (p. 58).
Întâlnirea
cu divinul din noi, prin sonet și printr-o realitate asumată, cu Iisus, deși nu
este menționat numele, doar sugestie și sens, devine esențială, cerșetor și
păstrător de taine, cu semnele simple: pâinea și vinul; și semnul regal,
crinul… „La mine-n poartă poposi un ins,/ cu părul alb pe umeri și prelins./ O
arătare stranie, în haine/ de cerșetor și păstrător de taine/ graalice. Cum
poarta mi-e deschisă/ (croită dintr-un arbore de tisă),/ intră-n pridvorul cu
ferestre-n cer/ și prinse grai: „Eu mi-s prizonier/ în lumea asta ticăloasă…”
(p. 91).
Exemplele
pot continua, peisajul liric este consistent, în unele texte se apelează la
folclor, motivul fiind un bocet de
final, o tânguire după cele create și cele dorite: „Mergi în pace, om frumos,/
și călare și pe jos./ Și cât o fi câmp mănos/ să mergi, omule, pe jos./ Cât o
fi iarba în rouă/ ia-o-n mâinile amândouă…”; finalul este o deschidere spre
cer, un salt: „…o să-nveți și tu să mori,/ omule cu gânduri-nalte: oază lumii
celeilalte” (pp. 99-100).
Volumul
merită o analiză mai completă din partea specialiștilor în teoria comunicării
și literaturii, prezentele note doar rețin câteva semne despre alchimia
sonetului și despre istoria unui suflet însetat de cer. Sunt enumerați numeroși
poeți și cronicari îndrăgostiți de frumos care au intrat sun arcadele poeziei,
autorul făcând numeroase trimiteri și notații. Construcția literară domină
textele, spasmul liric vine din exercițiul concret asupra fiecărui poem, sonet,
mesaj.
Cum afirmă
autorul, există un secret al omului îndrăgostit de Grădina sa, formele răzbat
creația, dar există sâmburele care susține cămările sonetului…
Constantin
Stancu
*Ion
Popescu-Brădiceni, IEȘIREA SPRE CER,
poezie, 157 pagini, Iași: Editura Pim, 2024. Cu date despre autor și cărțile
sale pe copertele interioare.
Text apărut în rev. „Acolada”, nr. 1/2025
