Revista „Discobolul”, nr. 331-332-333 (iul.-aug.-sept.)/ 2025. Semnal, redacția, sumar, lecturi libere

 

Lecturi libere: https://www.bjalba.ro/despre-noi/discobolul/

Cărțile, scriitorii, literatura, prietenii = SALONUL de la Deva, 2025. Câteva semne

 

ISTORII DE SALON

 

 

Salonul Hunedorean al Cărții a fost un eveniment cultural de importanță pentru viața județului Hunedoara și eveniment reper la nivel național. Anul 2025 marchează cea de a XXIV-a ediție. Evenimentul s-a desfășurat între 21–24 octombrie, în incinta Deva Mall și a fost organizat de Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” Hunedoara –Deva  cu sprijinul Consiliului Județean Hunedoara. Au participat peste 100 de edituri din toată țara, scriitori, iubitori de literatură, artă, cultură, personalități ale vieții culturale și sociale.

Moderator al Salonului a fost Tiberiu Vințan, om de cultură, editor, scriitor, organizator de evenimente culturale.

Salonul a fost deschis de domnul Ioan Sebastian Bara, directorul bibliotecii județene. Un cuvânt de salut a fost adresat de domnul Costel Avram, Administrator public la Consiliului Județean Hunedoara. Dânsul a transmis urări de bun venit și a felicitat participanții pentru curajul de a rezista prin cultură.

 

Au fost câteva evenimente culturale importante, cu impact asupra vieții culturale și a participanților.

 

În data de 22 octombrie a avut loc întâlnirea cu cunoscutul și apreciatul scriitor Varujan Vosganian, președintele Uniunii Scriitorilor din România, prilejuită de lansarea volumului ,,Dublu autoportret. Memoria unei zile", apărut la Editura Polirom..

A urmat un discurs serios și edificator al domnului Varujan Vosganian, care a vorbit despre rolul cărții și locul ei în viața socială, despre felul în care cultura rămâne uneori singurul sprijin atunci când toate celelalte par să se prăbușească. A lăsat câteva mesaje:

„Gândiți-vă la carte ca la un prieten care vă va răspunde întotdeauna cu iubire atunci când o îndrăgiți.”

„Cartea a rămas întotdeauna.”

 „Când toți ceilalți ne trădează, rămâne cartea, care nu ne va trăda niciodată.”

„Mi-e milă de cărțile pe care nu le deschide nimeni.”

„Cartea este sfioasă, cartea nu te atinge, ea așteaptă să fie atinsă.”

„Cartea este ultimul nostru apărător.”

Au fost atinse și alte teme importante: iluziile spulberate de viață, memoria mișcată privind istoria recentă, locul iluzoriu al oamenilor de cultură în viața socială de astăzi, absența lor din viața publică, rănile nevindecate ale istoriei și frumusețea viselor împlinite.

Un moment aparte al Salonului Hunedorean al Cărții a fost dedicat Editurii Emia, care a sărbătorit 30 de ani de activitate, de bucurii, greutăți și reușite. Editura a fost fondată și condusă de poeta și editoarea Paulina Popa, care a promovat literatura, a publicat numeroși autori și a rămas un reper cultural important pentru județul Hunedoara și țară.

De asemenea, a fost evidențiată revista „Semne” a editurii Emia, fondată în anul 1998, și a marcat apariția celui de-al 100-lea număr, dar și peste 25 de ani de existență neîntreruptă. Un proiect cultural de suflet, care a adunat în jurul său scriitori, critici literari și oameni care iubesc cuvântul scris, evenimente culturale, prezentarea cărților din literatura română.

Doamna Paulina Popa a oferit, din partea Editurii Emia, diplome de recunoaștere a valorii pentru unii scriitori și pentru personalitățile culturale. Printre cei premiați a fost și domnul Sebastian Bara, managerul bibliotecii județene, căruia i-a fost acordat ,,Premiul pentru mecenat pentru dragostea față de carte și susținerea constantă a culturii”. De asemenea scriitorul Ioan Dan Bălan a fost premiat pentru proză (post-mortem), premiul fiind preluat de scriitoarea Elisabeta Bogățan, cea care i-a fost parteneră de viață și.

Au fost sărbătorite și revistele culturale. Revista „Vox Libri”, aparținând de bibliotecă, pentru că s-au împlinit 20 de ani de la publicarea primului număr! Revista a apărut datorită pasiunii  autorilor, editorilor și corectorilor, care, prin munca lor atentă și valoarea textelor, au făcut din revistă un reper pentru cultura județului și pentru frumusețea cărților. De asemenea, Consiliului Județean Hunedoara a sprijinit biblioteca în mod constant de la primul număr. Numeroși scriitori din județ au colaborat la apariția ei, unii au plecat spre alte zări. Amintim: Dumitru Hurubă, Ladislau Daradici, Radu Igna, Eugen Evu, Paulina Popa, Ioan Vasiu, Constantin Stancu, Camelia Ardelean etc. Un rol important de-a lungul timpului l-a avut directorul bibliotecii, domnul Ioan Sebastian Bara, care a colaborat, a organizat și a promovat revista în mediul cultural. A făcut portretele a numeroși scriitori, prezentându-i cu multă căldură și respect pentru operele lor. Revista a prezentat și istoria cărții la nivel universal și județean.

În ziua a treia, moderatorul Salonului, domnul Tiberiu Vințan, în dubla sa calitate de editor și om de presă, a prezentat și cele mai recente volume apărute la Casa de Editură Exclusiv, dar și revista „Amfiteatru literar”, din Valea Jiului, director poeta Mirela Cocheci. Alături de Editura Exclusiv au fost și oameni de cultură și artă din județ și din țară: Elisabeta Bogățan, Mirela Cocheci, Dorel Neamțu, Maria Sângerean-Sibioara, Anca Ciolca, Dumitru Dumitrescu, Mariana Alexandru. Dumitru Gălățan-Jieț, Francisc Nemeth, Sergiu Vințan, Avram Iancu, Aurel Muntoiu, Carmen Pinte, Dumitru Tâlvescu, Camelia Ardelean, Ion Machidon, Mihai Istudor, David Valentin, Gelu Dobrescu, precum și Dumitru Buțoi (președintele UZPR Timișoara) etc.

Tot în ziua a treia, Editura Vatra veche, prin scriitorul Nicolae Băciuț, a prezentat cărțile editurii, revista „Vatra veche”, a prezentat scriitori colaboratori ai revistei. Iată cum a prezentat, în esență, Nicolae Băciuț revista.

 

„Apariția revistei „Vatra veche” în 2009 a fost judecată în fel și chip. A stârnit reacții favorabile, dar a declanșat și adversități pe termen scurt și lung.

Fondarea revistei Vatra veche era reacția firească la ieșirea revistei Vatra de pe traseul care a consacrat-o și la care am lucrat… două decenii (1983 – 2003). A fost un timp al angajării și al atașarii cu toate visele și speranțele, un timp al adaptării la noul mers al lumii.

Dacă am fost adus în redacția revistei Vatra de Romulus Guga, în 1983, în ciuda a numeroase reacții ostile interesate (Dan Culcer vroia să-și aducă iubita/soția – pe Maria Mailat; Vasile Dan a încercat să se întoarcă la „vatră”, fiind mureșean de origine), înseamnă că era nevoie de mine, după ce Romulus Guga îmi urmărise traseul meu echinoxist și, în plus, colaborarea cu revista târgu-mureșeană a trecut prin vămile unor încercări, între care interviurile cu Mihai Beniuc, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, plus interviurile circumscrise „Cununii de Aur”, de la Struga, unde poezia română a triumfat prin Nichita Stănescu.

Totodată, experiența mea de „secretar general de redacție” la „Echinox” putea umple un gol redacțional vetrist, o suferință care se acutiza, răsfrângând asupra lui Romulus Guga o încărcătură de timp, care îl deturna de la scris, după ce a trecut prin poezie și proză, ca să ajungă la teatru, un gen care a început să-l acapareze, mai ales că aducea rezultate rapide și spectaculoase - și la propriu și la figurat.

Vatra devenise spațiul în care am început să mă simt în largul meu, să performez și în contul revistei, al vieții literare mureșene, dar și al meu personal.

Când nu m-am mai regăsit în formula redacțională care trecuse prin mai multe modificări – de la componența redacției și până la formatul revistei, după mai multe amânări, la câțiva ani după plecarea din redacție – forțat de împrejurări (eram și redactor la Televiziunea Română și director la Direcția Județeană pentru Cultură și trebuia să aleg o singură instituție de stat la care să lucrez), am decis să înființez revista Vatra veche, existând precedente, dintre care de notorietate era „Dilema/Dilema veche”, fără alt gând decât acela de a continua în linii mari Vatra lui Romulus Guga, de crea un spațiu publicistic deschis, neînregimentat, neangajat în cumetriile devenite modă în viața noastră literară.

Dorința mea era să refac legătura între Vatra din 1894 și Vatra din 1971 prin Vatra veche, plecând de la programul celor trei grei ai literaturii vremii: Coșbuc, Slavici și Caragiale.

Am dorit ca publicația „mea” să nu fie împotriva revistei de care rămăsesem legat prin fire t(r)ainice, ci să ocupe zonele abandonate sau confiscate de noii redactori. N-am solicitat finanțări nici din bani publici, nici din surse private, am luat totul pe umerii mei - și redacțional și bugetar. Îmi asumasem condiția de „one man show”, exploatându-mi experiența acumulată în presă (între timp, am fost și cadru didactic asociat, la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu-Mureș, unde am predate, între altele, și Teoria și practica presei) .

Știam, firește, începând să-mi consum din propriul timp, că realiza-rea unei publicații lunare, de unul singur, însemna un demers cu multe sacrificii.

Am rămas fidel variantei tipărite, dar mi-am adunat și o bază de date cu peste 16.000 de adrese de email, ca să pot distribui revista și în format electronic, pentru că începuseră să se ivească bine zorii presei on line.

Dacă inițial m-am bazat pe un grup restrâns de colaboratori, pe măsură ce înaintam în timp și revista luând avânt, numărul colaboratorilor s-a extins, în țară și în largul lumii. Presiunea colaborărilor era din ce în ce mai mare, deja mulți se solidarizaseră până la fidelizare.

Mi-am impus să nu trec însă de 88 de pagini de fiecare ediție, atât cât am considerat că îmi va permite sumare diverse și cât mai mulți colaboratori.

Avalanșa de texte a început să devină sufocantă, nu aveam de ales decât să fac atractiv fiecare număr pentru cât mai mulți cititori și din cât mai multe categorii de vârstă.

Devenisem eu însumi o instituție, care trebuia să acopere toate problemele redacționale.

Reacțiile erau însă atât mai mult încurajatoare cu cât proveneau de la autorități în materie de presă culturală. Fiecare ridicare de ștachetă mă obliga mai mult și nu mai aveam cale de întoarcere.

Nu mai puteam decât să continui, oricât de greu îmi era la fiecare număr, dar fiecare nouă apariție a revistei îmi aducea atât de multe satisfacții încât simțeam de fiecare dată cum se reîncarcă brusc bateriile, pentru a mă apuca de un nou număr.

După 200 de numere, la care se adaugă încă alte peste 20 de apariții – suplimente dedicate unor personalități de care mă simțeam legat – de la Nichita Stănescu la Ana Blandiana, de la N. Steinhardt la Romulus Guga ș.a.m.d. – pot privi înapoi cu bucuria că inițiativa mea din 2009 a dat roade, că și-a câștigat audiență și prestigiu, că am reușit să contribui cu Vatra mea veche la consolidarea raftului de presă culturală, că am dat posibilitatea unor scriitori să se manifeste fără niciun fel de constrângeri – n-am cenzurat opinii, n-am exclus nicio colaborare care îndeplinea exigențele redacționale.

Oricât aș fi trudit singur, fără solidaritatea celor care au crezut în proiectul meu, n-aveam nicio șansă de izbândă. De ce n-aș spune, de aceea, că Vatra veche nu e doar a mea, ci și a lor, precum și a celor care vor veni după noi și vor dori să privească spre trecut, pentru a-l înțelege în dimensiunea lui culturală, într-o geografie mai degrabă rece, ca să fiu blând, decât susținătoare și promotoare de presă culturală.

Toată gratitudinea mea celor care au crezut în visul meu până când acesta a devenit și propriul lor vis.

Nu voi înceta să visez atâta vreme cât nu voi fi singur” (mesajul se află postat și pe contul de Facebook Nicolae Băciuț.

Au fost prezentate mai multe cărți ale editurii:

Nicolae Băciuț, Sacru și profan în Țara Sfântă;

Nicolae Băciuț, Muntele Athos din Muntele Athos. Meteora via Bizanț;

Nicolae Băciuț, Evadarea din vis, poeme;

Lidia Pop, Dincolo de cicatrici;

Doina Pologea Berceanu, Virgil Mailat. Povestea regelui berii din România;

Ilie Șandru, Patriarhul Miron Cristea;

Simona Mihuțiu, Speranța nu urcă niciodată cu liftul, teatru etc.

De asemenea, a propus asistenței romanul Traficantul de cărți, de Constantin Stancu, prezent la această lansare. Despre carte au vorbit Radu Igna, scriitor, autor a mai multor romane reprezentative, promotor cultural.

A vorbit și poetul și cronicarul Daniel Marian despre roman, prezentând un text de suflet.

Scriitorul Constantin Stancu a vorbit despre romanul său; în esență:

„Romanul Traficantul de cărți reprezintă un mesaj legat de lumea în care trăim și-n care oamenii au început să-și schimbe modul de a privi literatura, cultura, abandonând cartea pe suport de hârtie, cultura migrând spre o lume virtuală în care mesajul este consolidat în format electronic, ceea ce sociologii numesc „demența virtuală”.

Un iubitor de cărți, după o viață de om, se trezește cu o bibliotecă imensă, cărțile invadând apartamentul său. Ajuns la vârsta pensionării, dorește să transmită cărțile spre alte persoane, pentru ca fiorul proaspăt al cunoașterii să atingă inimi și minți libere. Încearcă să vândă cărțile pe preț minim sau să le doneze în piața de legume și flori, la presupuși iubitori de cultură și cunoaștere (intelectuali, preoți, pastori, profesori, primari, anticariat etc.).

În fundal există o poveste de iubire între el și o femeie iubitoare de lecturi, de cărți, de frumos, abandonată de soțul ei plecat la muncă în străinătate. Întâlnirea dintre ei provocată o aventură cu accente lirice, dramatism, întoarcere în trecut, salt în viitor.

Finalul povestirii este unul specific vremurilor prin care trăim, afectate de violență, căderea culturii („cancel culture”), dar cărțile pe suport de hârtie au o viață a lor, greu de ucis, fenomenul migrează în zone neprevăzute, cu accente de marketing cultural și management al prezentului. 

O carte simbol pentru timpuri înclinate, vânzătorul de cărți este martorul trecerii de la o epocă la alta, de la un fel de a face cultură și a păstra mesajul dintre generații, la o altă epocă modelată de Megatendințele care ne afectează, care nu țin cont de dorințele și iluziile noastre.

Dar iubirea stă în spatele oricărei povestiri. Căsătoria devine improbabilă, noua epocă este prea agitată, dar oamenii se întâlnesc în situații neprevăzute care le schimbă perspectiva. Se caută dincolo de reguli și conveniențe.

În fundal: cartea, povestea, destinul, biblioteca personală și publică, cultura migrând spre propagandă și facil.

Cei inițiați nu abandonează terenul cultural, mențin traseul povestirii, fiecare poveste adăugând viață la viața cititorului, secretul unei cărți bune”.

Cu generozitatea cunoscută, Nicolae Băciuț a prezentat pe Dumitru Tuhuț, poet discret și sensibil. Despre poezia lui Dumitru Tuhuț a vorbit și Daniel Marian.

După aceste prezentări, s-au acordat autografe pentru cărțile prezentate.

De asemenea în a treia zi a Salonului Hunedorean al Cărţii a avut loc un eveniment special, acordarea de premii unor „scriitori de mâine” prin Editura Zorio din Bucureşti, reprezentată de Petre Crăciun, preşedintele Filialei pentru copii a Uniunii Scriitorilor, a premiat câteva eleve din Deva, care s-au remarcat prin talentul literar.

 

În ultima zi a Salonului, de la ora 16:00 a avut loc o după-amiază de poezie cu actorul și scriitorul Dorel Vișan. De la ora18:00 a fost prezent pe părintele Constantin Necula, care își lansat noua carte la Deva.

Volumul „Izvoare privind Evul Mediu românesc. Țara Hațegului în secolul al XV-lea, vol. II (1475–1500)” a fost prezentat de domnul George Vasile Dâncu, managerul Editurii Şcoala Ardeleană, în lipsa academicianului Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române, care a evidențiat forța mesajului istoriei, prin  aducerea laolaltă a unui număr mare de dovezi din secolul al XV-lea referitoare la Ţara Haţegului – o contribuţie puternică pentru lumina istoriei locale.

Salonul Hunedorean al Cărții, ziua a început și s-a terminat într-o atmosferă plină de lumină și bucurie. De-a lungul orelor, standurile au fost vizitate atât de copii – curioși, zâmbitori, atenți la povești și ilustrații –, cât și de adulți care au răsfoit noutățile editoriale și au redescoperit plăcerea întâlnirii cu miracolul din cartea tipărită.

 

A consemnat Constantin Stancu ©

 

Aurelian Sârbu - Schimbarea hotarelor... Copleșit de limite

 

ÎNSERARE

 

sub tăceri

      mi s-au mutat 

      mi s-au schimbat 

      toate hotarele

 

nu pun întrebări primejdioase

nu-mi plâng frustrările

nu-mi neg înfrângerile

nu imit vocile morților

nu fac mătănii la icoane improvizate

nu înalț rugăciuni zeilor fără chip

ci-mi prelungesc provizoratul

 

la lumina incertă a unui opaiț

       orice îmi pare rodul înțelepciunii

 

 

strig copleșit între limitele mele -

vibrează aerul în jurul rugului meu

 

 

Aurelian Sârbu

 

Cornel Nistea, Însemnări, cugetări, sentințe... Ed. Casa Cărții de Știință, 2025. Semnal - De ce scrie un scriitor, pentru cine scrie, o existență între cărți și cuvinte...

 

Daniela Ghigeanu, Portret de copil, Ed. Printera, 2025... Semnal - Poezia pentru cei mici

 

SALONUL HUNEDOREAN AL CĂRȚII: Editura Vatra Veche, 22 octombrie 2025 - Constantin Stancu, Traficantul de cărți, note de lectură Simona Mihuțiu

 

O lacrimă pe sticla timpului

 

Cartea „Traficantul de cărți”, semnată de Constantin Stancu – scriitor, publicist, cronicar literar, poet și publicată la editura Vatra veche în 2025, este un roman în care realitatea se întrepătrunde cu alegoria, mesajul moralizator cu tema volumului.

Paginile sale sunt scrise cu durere, nu aceea care țipă, ci una surdă, cronică, remanentă, cea a condamnatului în fața fatalității. Este suferința indusă de pierderea a ceva drag, în acest caz a interesului pentru lectură, a dragostei de carte, într-o societate rătăcită în meandrele prezentului și cu un viitor ce pare.. lipsit de viitor. Găsim în ea absurdul unei realități binecunoscute. În peisajul social contemporan până și „biblioteca reprezintă o imagine abstractă”, iar „bibliotecarele sunt primele disponibilizate”.

Iubitor de carte, eroul principal al cărții, Pavel, o porta-voce a autorului, este un economist iubitor și păstrător de carte. El face un bilanț cultural, calculând pierderi și câștiguri, semnalizând în final iminența unui faliment cultural.

Pentru Pavel cărțile înseamnă însăși viața, o viață fericită și bogată prin povestirile adunate între coperți, de pe vremea în care „lecturile făcuseră parte din viața omului”. El este posesorul unei frumoase biblioteci personale. Tot el „salvează” cărțile bibliotecii unei întreprinderi falimentare, dar peste care „timpul adunase tot praful din lume și-l presărase peste ele”, precum și cărțile vechi, de valoare inestimabilă, găsite în podul unei case părăsite. Personajul principal se întreabă retoric: „Dar cine să scuture praful de pe ele?”

Constantin Stancu apelează la imagini-simbol, foarte grăitoare, care îi traduc semnalele spre miezul cuvintelor. O astfel de imagine este cea a muncitorilor care „calcă pe un covor de cărți”. Casele care nu mai au biblioteci sunt, în schimb, imagini desprinse din realul contemporan. Sensul schimbării conduce spre un non-sens, în care normalitatea devine absurdul, dar care urmează „megatendințele globalizatoare” care „străbat societatea cu energie” și cărora „,oamenii nu se pot opune”.

În acest roman epicul este de importanță secundară, poziționat în subsidiarul stării sufletești pe care autorul dorește să o expună cu celeritate, fără broderii metaforice sau stilistice. Eroul romanului trăiește un sentiment de inutilitate în lipsa cărților sale și a cititorilor. Se simte singur. Doar cărțile și iubirea ar putea umple acest gol, pare să ne spună Constantin Stancu, aducând și un personaj feminin – Laura, între paginile volumului pentru a-și sublinia ideea.

Istoria însăși se defragmentează, se atomizează și se dizolvă, sacrificată de prezentul crud, pentru că întotdeauna „la cotitura istoriei stau monștri”. Inserțiile de observație socială sunt subtile, dar aduc plus-valoare scrierii.

Momentul culminant este acela al distrugerii cărților vechi de către niște tineri „activiști de mediu, extremiști”, incapabili să disjungă binele de rău. În momentul în care Pavel este solicitat să participe la o expoziție locală menită să pună în lumină localitatea Valea Albă, cărțile sunt distruse de aceștia. „Au atacat ceea ce era mai frumos în Valea Albă: cărți, tablouri, fotografii, obiecte de artă populară, broderii, costume țărănești… ”.  Constantin Stancu incriminează prostia și violența, ele generând perspective apocaliptice. „Violența va crește, va atinge paroxismul. Lumea parca stă să ia foc, să explodeze”, afirmă Drăgan, unul dintre personaje. Există o conectivitate între această violență în expansiune și lipsa lecturii, întrucât„cărțile modelează sufletul”, după cum mărturisește Pavel, eroul principal al cărții. Ele sunt „păstrătoare de lacrimă”, „poartă amprenta iubirii”, dar și „petele pe sticla timpului”. În lipsa lor, societatea cunoaște o disoluție identitară, istoria însăși rămâne dată uitării, iar viitorul în aceste condiții rămâne incert.

Cartea este structurată pe 19 capitole. Fiecare capitol are câte un moto – osia în jurul căreia se învârte fiecare povestire. Toate povestirile se întrepătrund și împreună configurează „jungla culturală” în care rătăcește societatea actuală. Alături de soarta cărților, este deplânsă și soarta revistelor culturale. Recunoaștem opinii și persoane reale, care la un moment dat și-au exprimat îngrijorarea în legătură cu dezinteresul populației față de lectura acestor reviste literare, oponentul, cel care a îndrăznit să iasă din rândurile obedienței, suferind consecințe nemeritate. Numele acestor persoane sunt desigur, fictive în carte (cum ar fi Ion Barbălată), iar cel al revistelor sunt simbolic alese: „Literatura în alb și negru”, „Literatura infernală” etc. „Marii critici”, pierduți în malaxorul lipsit de viziune al prezentului, sunt, la rândul lor, luați în cătarea autorului. Ei „au legături cu editurile care fac legea. Unii sunt implicați în prietenii vechi, în scheme consolidate, greu de spart”.

Constantin Stancu a găsit o formulă proprie, originală, de a-și împacheta părerea, adoptând ficțiunea în locul moralizării directe, dar la fel de percutant.

Nu e lăsat deoparte niciun domeniu legat de carte, de la scriere, întâmpinare, prezentare, păstrare, vânzare și până la lectură, fiecare dintre acestea fiind supuse unei drame existențiale, având o finalitate comună, acel „cancel culture”.

În aceeași paradigmă se înscrie și amendarea librarului-anticar din finalul romanului, considerat „țapul ispășitor” al unei societăți cu viziuni înguste, în care judecata se face doar în litera legii, nu și în spiritul ei. Titlul cărții – „Traficantul de cărți”, își găsește explicația în acest capitol, dar se rotunjește și cu perspectiva în care cartea tipărită va deveni atât de rară, încât cei care o vor păstra „ca pe bibelouri, ca pe un semn de noblețe” vor deține o comoară... bună de... traficat.

Autorul nu are îndoieli, exprimă convingeri și sugerează sentințe. „Textele cele mai bune vor fi izolate și citite doar de o elită curajoasă, împinsă la margini”, iar „poeziile vor mai fi citite pe buza unei prăpastii”. Viitorul se arată sumbru în acest context.

„Pasiunea pentru cărți rămâne ca un ecou din alt univers”. Din nefericire, cei care ar avea libertatea de a opri acest „tsunami cultural” nu sunt capabili să o facă, pentru că necitind, nu au știința cunoașterii. „Știința și arta conducerii se va transforma într-o bârfă globală”, iar statul, „statul fără bani”, va organiza „privatizarea timpului trăit”.

La finalul lecturii acestei cărți, lăsăm să ne cadă și nouă o lacrimă între filele sale atunci când, deodată cu autorul ei, rostim întrebarea: „Ce vor însemna cărțile? Dar cultura binecunoscută?” Ce vom mai însemna noi, cei care scriem, dacă în viitor vor fi (deja sunt) scriitori ipotetici care „figurează în fișierele virtuale” și cărți scrise de inteligența artificială? „Spaima va veni când acestui scriitor virtual va trebui să i se atribuie premiul literar pentru „realitatea” din narațiunea bine construită, după canoane acceptate”, observă cu umor Constantin Stancu.

În fața anticipării unor cataclisme ideologice, sociale și culturale perfect posibile, ne rămâne ecoul întrebării lui Constantin Stancu: „Cine rezistă?” Tot anticipativ, îmi vine în minte și răspunsul: cei care merg înainte pe calea visului lor, cei care continuă să citească și să scrie!

 

SIMONA MIHUȚIU

 

*Text publicat în Revista „Vatra veche”, nr. 8/2025, pp. 52-53

SALONUL HUNEDOREAN AL CĂRȚII: PERSONALITĂȚI PREZENTE LA DEVA ÎNTRE 21-24 OCTOMBRIE 2025. Semnal: istorie, poezie, religie, roman, eseu

 

Salonul Hunedorean al Cărții este un eveniment cultural de importanță pentru viața județului Hunedoara și eveniment reper la nivel național. În anul 2025 are loc cea de a XXIV-a ediție, între 21–24 octombrie, în incinta Deva Mall organizat de Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” Hunedoara –Deva  cu sprijinul Consiliului Județean Hunedoara. Participă peste 100 de edituri din toată țara. 

Zile de toamnă, cu roade culturale,  alături de cărți, autori și întâlniri de suflet, iubitori de cultură și literatură, elevi, pensionari, politicieni care au iubit și iubesc cartea.

Vor fi importante lansări de carte, edituri reprezentative, personalități ale culturii. 

Biblioteca, organizator al evenimentului, un colectiv inimos, condus de domnul director Ioan Sebastian Bara, a pregătit un program bogat, în centru aflându-se CARTEA. 

Semn: C Stancu

UN POET ORIGINAL: DANIEL PIȘCU... Opera poetică (vol. I), Editura Romcart, 2025. Semnal, note de lectură, semne literare... Când poetul a trecut prin Țara Hațegului...

 

Memoria cea de toate zilele

 

 

Cenaclul de Luni (1977-1983) a fost un eveniment important în literatura română. O serie de poeți au activat în cadrul lui și s-au afirmat ulterior. Efectele acestuia se simt și în prezent. Linia literară coagulată atunci s-a dezvoltat. Așa s-a născut Generația Optzeci, o „generație în blugi”, curajoasă, novatoare. Fondat de Radu Călin Cristea, condus de domnul Nicolae Manolescu, cenaclul a rămas prezent în paginile revistelor literare și în cataloagele editurilor, prin cărțile poeților care l-au frecventat. Unul dintre reprezentanții cunoscuți ai acestui fenomen literar a fost/ este poetul Daniel Pișcu. Legăturile sale cu poeți din generația sa, precum Mircea Cărtărescu, Ion Stratan, Traian T. Coșovei sau Alexandru Mușina s-au păstrat în timp, atât ca relații umane cât și ca teme promovate.

Daniel Pișcu este un poet original și iubitor de poezie, bun prieten cu alți poeți, despre cărțile lor a scris cu pasiune și obiectivitate în revistele din țară. De fapt, el a publicat poezie, proză, eseu, teatru, cronică literară, fiind un scriitor dedicat. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1994, a fost prezent în numeroase antologii legate de puterea poeziei românești în perioada din urmă.

Atmosfera în care s-a format atunci este bine prezentată în romanul Cel mai mare roman al tuturor timpurilor (Editura Aula, Brașov, 2002), un roman al realității crude din anii studenției (București), înainte de 1989, un script în care se regăsesc personaje reale, de la profesori la studenții care vor devenit profesori și, unii, poeți. Volumele de poezie publicate au titluri semnificative și incitante: Puțină adrenalină (2009); Poemul lui Nokia (2013); Per amorem (2014); Halucinogene (2018) etc. Cartea de debut a fost Aide-mémoire (1989 – prefața Nicolae Manolescu, cronica în revista „România literară”), care l-a impus ca poet original, cu stil distinct, novator.

Prin volumul de versuri Haide-memorie! (publicat inițial la Editura Casa de pariuri literare, 2019)*, de exemplu, el ne prezintă o poezie a poetului consolidat în viața literară, apelând la înțelepciunea care se conturează cu fiecare carte scrisă și publicată. Memoria a devenit cel mai de preț bun, tezaurul în care s-au adunat lucruri mărețe și lucruri durute, suferințe tăinuite și bucurii reale. Tezaurul.

Daniel Pișcu își valorifică ideile în teme curajoase, preferând forme aparent simple, purificate, cu impact. Deși narațiunea lirică este prezentă prin forme obișnuite, în spatele cuvintelor se desfășoară o țesătură care devoalează sensul în viață, dinamica destinului, frumusețea unui timp special, mirajul ideilor profunde. Temele se brodează în jurul poeziei, nu lipsește poanta povestirii, ludicul este prezent ca o stare de sfidare a realității imediate, crude.

Toate lucrurile au un trecut, există o „gară” pentru fiecare în toate punctele cardinale, visele bântuie memoria în momente acute,  drumul se deslușește cu dificultate, mai degrabă, prin inspirație.

Poemul emblematic din volumul de față este unul al developării misterului: Totul este relativ…  Cităm: „Totul este relativ./ Totul este infinit./ De fapt, fiind așa/ nici n-ar trebui/ să se numească/ tot (ul)/ Totul are granițe/ iar infinitul nu./ Totul este relativ./ Între (toate) părțile totului/ sunt nenumărate relații/ și între părțile infinitului/ dar în timp ce astfel/ infinitul e și el relativ/ el este astfel absolut./ Soarta dă toate relațiile/ toată starea de relativitate./ Absolută este speranța./ Ea este infinită” (p. 15). Descoperim jocul omului cu elementele universului, cu memoria sa, cu limitele sale. Poetul este pasionat de filozofia speranței, devenită, ulterior, teologia speranței, așa cum au fundamentat-o teologii în secolul al XX-lea, creând un curent de sine stătător, articulat, cu impact (Jürgen Moltmann).

Poetul simte curentul și-l potențează prin versurile sale, în forme postmoderniste. Apelează la date obișnuite, la faptele normale ale individului prins în mașina timpului, descoperă liniile de forță în evenimente aparent banale, care ascund temele profunde. El se joacă de-a existența, de-a lumea în mișcare, provocă numeroase cuvinte să-și arate sensurile adânci, direcția în spațiul memoriei individului, asaltat de nevoile zilnice. Nu lipsește atmosfera lirică, uneori fals romantică, frumusețea lumii, cântecul, călătoriile inițiatice, personajele emblematice, începutul și sfârșitul, adevărul… Valorile eterne sunt sugerate discret în teme curente.

Oglinda apare ca element al translației între viu și neviu, între el și ea, între realitate și iluzie: „Între mine și Ea/ o Oglindă/ ce trebuie ștearsă/ înainte de a mă privi/ înainte de a se privi/ înainte de a ne privi/ înainte de a ne primi/ ca și cum i-am iubi/ pe toți cei morți/ pe cei vii” (Oglinda, p. 29).

Renovarea casei, un efort pentru locatarul ei, devine un moment de fericire, activitatea banală are utilitatea ei, locul își schimbă formele uzule, omul este chemat să se regenereze: „Așa de repede a trecut timpul/ în această perioadă/ încât i-am uitat/ pre-dilecția./ Dar am fost/ atât de fericit./ Atât de fericit/ de parcă aș fi scris o carte/ mare. Mare./ Maaare de tooot.” (Să renovezi o casă, pp. 32-33). Enumerare etapelor, în versurile de la început, este doar un joc la care cititorul este chemat să-și facă inventarul ideilor proprii despre necesitate schimbării sufletului.

Căutarea echilibrului în existența de zi cu zi este esențială, trebuie să existe un drum între spiritual și material, apoi continuă: „Cu spiritualul la bal/ cu materialul pe cal/ din mal în mal/ purtând șal/ pal de opal/ între val și val/ între țărm și țărm!” (Am găsit, sper, drumul, p. 42).

Selectând ideile, putem constata că poetul și-ar da viața pentru „un poem perfect” care să-l facă nemuritor; bucuria scrisului este un „drog”, unul de-a existența supremă; „prea puțină lumină”, „prea puțină curățenie”, căldură, „prea puțină liniște pentru a putea termina poemul”.

Nu lipsesc rădăcinile poeziei, de la folclor la psalm, de la manea la cântec înalt. Enumerările sunt doar trecerea în evidență a realităților suprapuse: „Mințea, ea mințea/ Gândul eschiva/ Creierul zbura/ Neuronii exploda/ Sinapsele se legăna/ Pentru poezia mea/ Pentru poezia ta./ Ia și mâncă!/ Ia și bea!” (Poem de la Mioritza, p.59).

Limitele omului sunt redate în poemul Neputincios (p. 63), omul fuge de sine, are un „cordon ombilical” în fiecare anotimp, la „container sunt rămășițele zile, rămășițele nopții”…

Pus în fața alegerilor zilnice, a deciziilor necesare, a căutării sensului, omul are o existență complexă, paradoxală, deschisă la compromisul contextual: „Sunt de stânga/ Pentru că acolo e inima/ Sunt de dreapta pentru că acolo e un plămân/ Sunt de centru pentru că acolo e pieptul/ Sunt de sus pentru că acolo e capul/ Sunt de jos pentru că acolo sunt picioarele/ Sunt de mijloc pentru că acolo e cordonul ombilical.” (Sunt, p. 69). 

Poetul se joacă, elegant, cu mintea cititorului, îi face farse, îl provoacă să iasă din obișnuințe, din pattern-ul format de-a lungul timpului. Cititorul este chemată să realizeze că s-a blocat în cuvintele uzuale ca-ntr-o capcană. Poetul are soluții, încă „ne putem bine dispune”, „ne mai putem dezbrăca sau îmbrăca”, totul e să nu ajungem vreodată „goi”…

O credință presupusă îi oferă poetului șansa de a găsi poteca, de a reuși călătoria: „Alfa și Omega/ Definesc poteca/ Tocmai care duce/ La Iisus pe cruce!” (A & Ω).

Pe alocuri poetul exagerează cu simplificarea discursului, îl reduce la esențe, până la disoluția ideilor, până la uzura lor. Soarta zilnică este marcată printr-o listă de cumpărături, omul ajunge să aibă cele necesare, are zahăr, pâine, orez, ulei etc. Paradoxal, „nu mai are bani”. E drama zilnică a milioane de familii. Limita existenței - necesitatea „cordonului ombilical”. (Avem, p. 83).   

Grafia poemelor este una modernă, versurile sunt purificate până la aurul care locuiește în sensul ascuns la cuvintelor. Semnele de punctuație sugerează o libertate presupusă în timp de Creator, dar El ne dă o  posibilă ordine în creație. La o lectură atentă, putem observa că nimic nu e gratis, totul e calculat la acest poet, luciditatea îi marchează mesajul. Banalul este relativ, banalul are un cordon ombilical…  Se simt și influențele venind de la Nichita Stănescu sau de la Marin Sorescu, ludicul pus în mișcare de detentă, o caracteristică a poeziei optzeciste, născută din energiile poeziei de dinainte.

Daniel Pișcu susține că poetul este un artizan al cuvântului (Artizan, p.9), un fel de om de afaceri, speculațiile sale au aceleași motivații pentru a-și asigura un „confort spiritual”. Cuvântul, afirmă el, e o muncă grea, la fel ca orice altă muncă. Totul are un preț… Poezia este putere?, vine întrebarea secretă, subliminală.

Și, da, pentru a-l cita: „Speranța este absolută”…

 

 

Constantin Stancu

SALONUL HUNEDOREAN AL CĂRȚII, 22 OCTOMBRIE 2025: Editura Karina, Deva - Dacian Muntean și aventurile incredibile ale Baronului Nopcea din Țara Hațegului

 

 

Un personaj controversat: Baronul Nopcsa

 

Dacian Muntean a avut curajul să abordeze viaţa Baronului Nopcsa, un personaj misterios din Ţara Haţegului. Tinereţea autorului a fost un argument pentru a intra într-o parabolă controversată, tinereţea i-a dat puterea de a cerceta, de a scrie, de a finaliza o monografie despre Faţă Neagră, după cum îl numeau unii cititori pe acest baron de Haţeg, mai exact de Săcel, o localitate aproape de Haţeg.

Lucrarea, inițial, a fost un proiect mai larg, susţinut financiar de Administraţia Fondului Cultural Naţional, ajutorul venind şi din partea Bibliotecii Judeţene „Ovid Densuşianu” Hunedoara-Deva, lucrarea fiind editată de SENS – Societatea de Educaţie Nonformală şi Socială în anul 2013, iar titlul este relevant: Aventurile şi călătoriile Baronului Nopcsa.

Monografia este rezultatul unor cercetări efectuate în ţară şi străinătate, are un cuvânt înainte de Francisc Nopcea, ca exponent al familiei baronului, o prefaţă care introduce cititorul într-o poveste care se întinde în Europa în perioada de sfârşit de secol şi începutul secolului al XX-lea, plină de dinamism, mister, tragedie, trădări, poezie…

Sunt abordate aspecte legate de familie, domenii, copilăria şi adolescenţa lui Franz Nopcsa, călătoriile în Bosnia, Albania, Egipt, cărţile semnate de personaj, zbuciumul specific persoanelor care au trăit în acea perioadă, războiul, eterna rătăcire a societăţii…

Lucrarea ne prezintă un erou de roman, Faţă Neagră, pasiunea celor cu situaţie socială şi materială bună pentru istorie, geografie, astronomie, mândria de a face parte dintr-un neam aparte, cu trecut şi cu merite în imperiu. La albanezi, baronul este considerat un erou, în Austria sau Ungaria este privit ca un savant, în România este privit cu rezerve şi secvenţial, în funcţie de epocă, de interese, de patriotism… El a fost legat de Imperiu Austro-Ungar în mod evident, fiind exponentul acelei pături care făcea legea în acel areal, care ţinea în echilibru puterile centrifuge din imperiu, cu resurse proprii, cu demnitate, cu persuasiune. Chiar dacă era excentric, şi-a lăsat amprenta în paleobiologie, fiind descoperitorul dinozaurilor pitici din Ţara Haţegului, pasionat de fotografie, călător prin imperiu, vânător talentat, husar, membru al armatei care făcea imperiul, aventurierul care ar fi putut ajunge Regele Albaniei  într-o perioadă tumultoasă, de schimbare de paradigmă pe continentul din care facem parte. Aventurierul a fost şi spion al imperiului, poziţie incomodă în istoria românilor, ca parte a imperiului, misterios până la limita decenţei, poet şi personaj care a primit o bătaie serioasă în Ţara Haţegului din partea ţăranilor români, hotărâţi să trăiască altfel…

Baronul este, fireşte, incomod, el a spionat împotriva românilor în timpul Primului Război Mondial, putând fi tratat ca un inamic al Statului Român, agresiv şi abil ca orice aventurier.

Este legat de Ţara Haţegului, la Săcel avea un castel, parte din acesta se mai poate identifica şi azi în localitate, este căzut în ruină, iar unele animale dispărute poartă numele său, are o stradă în Albania care îi poartă numele, iar unul dintre primii dinozauri descoperiţi la Săcel are numele Titanosaurus Dacus cu evidente rădăcini române. Cartea redă, parţial, şi istoria Castelului de la Săcel, monument cunoscut în zonă, apoi frământările persoanelor care au trăit în epoca dificilă a căderii unui imperiu, pe ruinele lui clădindu-se o altfel de Europă. Colecţia de fotografii a Baronului Nopcsa este impresionantă, acum ea demonstrează că realitatea care a fost era una importantă, este lumea aşa cum exista acum 100 de ani, o lumea uitată cumva, o lume misterioasă. În Biblioteca Naţională a Albaniei sunt jurnalele de călătorie a personajului, peste 3000 de pagini, o arhivă a imperiului văzută din interior. Secretarul lui Nopcsa, Baiazid Doda, ar putea fi personaj de film, cum altădată baronul a fost personaj de roman…

Cartea conţine pagini de jurnal aşa cum l-a ţinut enigmaticul aventurier, fotografii inedite, desene, blazoane, hărţi, schiţe geografice, palobiologice, etc. Toate au menirea de a reinventa epoca. Jurnalul lui Nopcsa se citeşte cu pasiune, este exact, are nuanţe de istoric, de strateg al armatei unui imperiu, politician iscusit, scriitor riguros, poet de ocazie şi pasionat călător prin zone dificile sau grandioase, abil om de afaceri în zona diplomaţiei active şi aplicate, a folosit motocicleta, automobilul, căruţa trasă de cai, a călărit. Autorul cărţii, Dacian Muntean, urmează corect firul povestirii, completează aventura cu texte care fac legătura între oameni, întâmplări, zone, el caută să ne prezinte un script interesant despre un personaj reper într-o epocă tumultoasă.

Monografia este preţioasă pentru că descrie mecanismele prin care imperiul îşi ţinea în hotare ţări diferite, este actuală într-o Europă care seamănă cu acest fel de structură, un imperiu mai sofisticat, dar tot imperiu. Popoare sunt manipulate unele împotriva altora, religia este o metodă prin care sunt controlaţi oameni, demnitari, ţărani şi burghezi, cultura este partea din societate care face legătura între interese şi putere, rangul, moda celor care deţin funcţii publice, eticheta, cea care ţine la distanţă personaje incomode, banii – arma letală care face legea în locuri în care a dispărut autoritatea, împăratul – demnitarul cu ultima apostilă, glasul care colorează epoca. Iată, Franz Nopcsa a fost catolic, iar religia a fost mecanismul prin care s-au manipulat mari mulţimi de oameni, biserica acceptând acest joc ca unul necesar, parafând legătura dintre stat şi biserică la nivel de imperiu, ca strategie de stat…  Nimic nou… Se pot descifra aceste strategii cu iz religios în „aventurile” sale din Albania, mai precis strategii puse la cale de imperiu… Dar omul a lăsat în urma sa lucruri solide, serioase, valabile şi astăzi.

Din jurnalele baronului, veşti despre imperiu…

„Ascultându-i pe ţăranii români, discutând între ei, am aflat despre curentul anti-maghiar din Banat, că era mai puternic decât în Transilvania şi că românii aşteptau izbucnirea războiului la sârbi, pentru a porni şi ei împotriva ungurilor”. (Pagina 259).

„Se mai întâmplă uneori să apară neînţelegeri între ciobani, de altfel calmi, iar atunci când se întâmplă, ei devin extrem de necumpăraţi şi violenţi, fiind capabili chiar de atrocităţi şi torturi din cele mai cumplite.” (Pagina 261).

„Din România, unde am fost aproape linşat, m-am întors şi cum voi fi din nou capabil de muncă, voi începe studiul la şarpele meu din Neocomian şi la ţestoasă. În prezent, rănile la cap mă obligă să stau mai tot timpul în pat”. (Pagina 314).

„Debutul meu la Londra l-am făcut la Royal Society, unde am demonstrat că nişte rămăşiţe de Hypsilophodon, descrise ca fiind frunte şi nas, erau de fapt părţi ale maxilarului inferior”. (Pagina 91).

Însă, Franz Nopcsa se sinucide. Iată parte din scrisoare: „Motivul sinuciderii mele este  sistemul nervos, care se află la capăt. Motivul pentru care l-am ucis pe bunul prieten şi secretar al meu, domnul Baiazid Elmas Doda, în timpul somnului lui, fără ca el să aibă vreo bănuială a ceea ce se va întâmpla, a fost acela că nu am vrut să îl las în urmă bolnav, în mizerie şi sărăcie, pentrucă ar fi suferit mult. Doresc să fiu incinerat”. (Pagina 338).

 

Personajul reflectă starea imperiului, epuizarea… Toate imperiile îşi au vremea lor!

 

Dacian Muntean notează în prefaţă: „Am tradus sute de pagini din memorii, am descifrat notiţe de jurnal, am adaptat şi interpretat informaţiile, corelându-le cu contextul în care se petrece acţiunea, am găsit fotografii sau schiţe care ilustrau povestirea, le-am aranjat cursiv şi vi le oferim cu gândul că le veţi savura…”. (Pagina 12).

 

Denumirea Ţara Haţegului în vremea baronului Nopcsa, după părerea lingviştilor, provine din Hatzjaeger Land, o veche denumire pe filieră germană, ar însemna ţinutul de vânătoare (Hatz = vânătoare cu câini; Jaeger = vânător; Land = ţinut).

Dacian Muntean condensează la pagina 33 din memorii viaţa lui Franz Nopcsa, dă reperele necesare, descoperim că de tânăr vorbea fluent germana, maghiara, româna, engleza, franceza, la 18 ani găseşte primele oase de dinozaur, la 36 de ani ar fi putut deveni Regele Albaniei, la 41 de ani este declarat inamic al Statului Român şi părăseşte localitatea Săcel, la 56 de ani se sinucide la Viena, refuzând degradarea… Energiile imperiului s-au epuizat, s-au epuizat şi personajele care au jucat pe scena istoriei o vreme.  

 

La Sânpetru, în Ţara Haţegului, sub umbra Castelului de la Săcel, se mai descoperă noi fosile de dinozaur, prin Munţii Retezat se mai aude ecoul lăsat de o armă de vânătoare în plină acţiune, când caprele sălbatice ating luna cu botul delicat şi umed…

 

 

Constantin Stancu

SALONUL HUNEDOREAN AL CĂRȚII, 22 octombrie 2025: Editura Emia, Paulina Popa - 700 de poeme, selecție subiectivă.

 

Paulina Popa – Portretul din poeme

 

Paulina Popa este o personalitate marcantă a literaturii de azi, mai ales în zona județului Hunedoara unde a trăit și a muncit, membru al Uniunii Scriitorilor din România, un nume care, de la debutul ei în literatură, din anul 1970 cu poemul Jocul desenului meu, a fost în permanență prezentă în presa literară a vremii, în reviste de prestigiu din țară și din străinătate, la saloanele de carte, la evenimente culturale, în emisiuni de televiziune. S-a bucurat de la bun început de aprecierea criticii literare, de aprecierea confraților, de cea a cititorilor.

O trecere în revistă, pe scurt, ar arăta că poezia a fost/este o sărbătoare pentru poetă.

Haiku este o formă a micropoeziei destul de abordată în literatura română, poeții considerând forma fixă, rigoarea, presiunea limbajului asupra mesajului și a stărilor poate duce spre o poezie de maximă expresivitate. Legătura dintre om, natură, limbaj, dinamica vieții se relevă în acestea.

Paulina Popa, poetă pasionată de stările vibrante ale poeziei, ne propune, cu generozitate, volumul Floare de cireș - haiku –, realizat la Editura Emia, în anul 2020. Micropoemele sunt însoțite de fotografii expresive, realizate chiar de autoare. Imaginea, cuvintele, aranjamentul în carte, au menirea de a transmite fiorul, starea esențială: poezia fără frontiere, depășind limitele limbajului, marcând timpurile prin fulgerul mesajului bine fluidizat.

Stilul este preluat din literatura niponă, dar este agreat în lumea literară de azi ca o modalitate de a pune în operă cele mai adânci sentimente.

Transparența anotimpului în raport cu eternitatea este bine armonizată: „Floare de cireș, / Mii de ochi spre cerul tău -/ Acela din ochi” (p.20).

În altă parte, materializarea primăverii și a întrupării ne arată legătura dintre cer și pământ: „Ninge în grădini, / Cade cerul pe pământ,/ Iisus se naște” (p. 48). Elementele sunt subtile: ninsoarea ca o prezență, grădina care ne reamintește de Eden, inițiativa divină de a coborî la om, de a-l vizita prin toate, întruparea divină, legătură dintre Dumnezeu și om, prin Omul Iisus.

Paulina Popa ține să pună în evidență teritoriile poeziei sale: Primăverile, rana dragostei; Haiku, stâlp de lumină verde!... 

Este definit micropoemul, apelând la mijloacele interne ale liricii: „Haiku din vis,/ Fulgerul meu din sânge/ Ești o flacără!” (p. 45). Iată, micropoemul face parte integrantă din ființa poetei.

În notele de final ni se arată concluzia: „Aici putem străbate, cu nonșalanță, cerul interior, liniștea zilei și a nopții, iarba, piatra și arborii ce sprijină cerul” (p. 63).

Un volum în care poeta a pus sufletul ca prioritate, capacitatea de concentrare în mijlocul universului deschis precum o carte veche.

Paulina Popa își consolidează opera cu Trilogia oglinzii*, o antologie în trei volume dense, penetrante. De remarcat de la început discursul liric consistent, pasiunea pentru poezia de suflet, temele serioase, bazate pe valorile creștine general acceptate, predispoziția pentru curăția gândului. Limbajul se pliază pe toate aceste, iar poemele trădează o viziune unitară.

Trilogia se desfășoară pe trei nivele:

-       Urcarea undelor;

-       Orașul din cer;

-       Iarna îngerului.

Fiecare volum poate exista independent, de remarcat faptul că există o legătură structurală evidentă între acestea.

O rețea care ne marchează viața este timpul, văzut aici ca sânul timpului. Poemul antropic, inspirat de prezența femeii, ne face să înțelegem că toți avem acces la frumusețea și hrana eternă (mana din pustie).

Poeta izbucnește: „Urcarea undelor se petrece/ sub oglinda de sânge” (Netimpul vostru, p. 68 – în Urcarea undelor). 

Destinul ne este măcinat de noile tehnologii, încă neasimilate complet și la limita neființei: „Facebook/ adică să stai cu ochii lipiți de monitor,/ să lași baltă toate proiectele,/ să uiți de viața reală,/ de viața cea vie,/ cea care pulsează, și pulsează…// Adică,/ să aștepți un semn de la nimeni/ de la posibil,/ de la… poate că…// Să-ți faci țara ta, cu oameni și natură,/ să stai așa lipit de o iluzie” (Facebook, p. 81 – în Urcarea undelor).

referințele critice din periodicele literare, oglinda unei vieți în umbra poemului nesfârșit.

Trilogia merită o analiză mai complexă, cele trei volume exprimând mișcarea Creatorului spre omul aflat sub ninsori, orașul în care s-a rătăcit privind spre orașul din cer, sub privirile indulgente ale Îngerului trecând pe sub cupole de ger.

Mai reținem despre oglinda din poeme: „Oglinda în care intrăm/ ca înăuntrul nostru/ și una suntem cuprinși de val” (Oglinda, p. 8 – în Urcarea undelor). 

Într-un limbaj deschis, curgător, Paulina Popa dezvăluie în cartea Matematica îngerului – fragmentarium – parte din frumuseţea şi rigoarea vieţii, grija lui Dumnezeu pentru oamenii săi, pentru ca miracolul vieţii să rămân miracol.

„Am găsit poeme din care s-au înălţat biserici” – iată frumuseţea care aduce finalitate, calculele divine pentru ca omul să devină perfecţiune se împlinesc şi putem accepta frumuseţea absolută a creaţiei.

Prin această carte poeta pune în joc predestinarea omului, o acceptă şi poezia se dezvăluie ca un mijloc prin care cele luminoase intră în inima omului. Este o viziune pe care o acceptă şi intră în proiect cu toată libertatea, asimilând contradicţia.

„Umerii tăi mai păstrează urmele aripilor/ ce te purtau prin norii ca nişte lei tineri/ prin ierburile înalte ale savanei” (În veacul veacului, întotdeauna, p. 23). Iubirea este tema volumului de versuri scris cu migală şi pasiune, publicat la Editura Emia în anul 2012, cu titlu simplu, Iubire. Toate erorile s-au destrămat, a rămas ea, iubirea.

Pentru poetă sentimentul acesta profund înseamnă legătura cu divinitatea şi cu semenul deopotrivă. Este un exerciţiu spiritual demn de reţinut. Ea depăşeşte tehnica experimentelor specifice poeziei actuale, iubirea acoperă toate faţetele vieţii. Tema este preluată din Scriptură, este modelată de poetă prin starea proprie, experienţele pe care le-a trăit, le-a explicat, le-a scris, au atins-o. Fiecare poem este expresia iubirii, poemele se leagă unele de altele prin fire nevăzute, prin cuvintele alese şi care au marcat-o în timp. Volumul s-a edificat din alte volume, Paulina Popa este una dintre poetele reprezentative ale literaturii române, implicată în viaţa literară prin resursele pe care le are: opera sa, editura, pasiunea pentru artă, zicerea poemului în public, director şi redactor al revistei de cultură şi literatură „Semne”, Deva.

În volumul de versuri  CARTEA IORDANIA ( Editura Emia, Deva – 2008 ) poeta Paulina Popa îşi lasă fiinţa să călătorească în timp şi anotimp, în Iordania. Întâlnirea cu istoria şi cu locurile pe care  s-a modelat credinţa omului şi credinţa creştină aşa cum o ştim astăzi, este şocantă pentru femeia Paulina Popa şi pentru poetă, totodată, dar e vremea recuperărilor... Impactul este puternic, limitele timpului prezent se îngustează şi tind spre un prezent continuu, aparent posibil...

Titlul volumului este unul simplu şi, poate, nerelevant, dar pare ales cu grijă de autoare, e un fel de incrustare în marile cărţi ale lumii, un fel de cuprindere a poeziei în tema majoră a credinţei care schimbă sufletele. În fond suntem călători pe acest pământ, călătorim cu pământul în univers, cu gândul o iluzie, iluzia deşertului fertil …

Volumul de versuri are mai multe părţi: Cartea lui Adam sau Grădina Raiului/ Cartea lui Lot/ Cartea lui Moise, Cartea Iordanului. Pământul sfânt face fiinţa să vibreze, locurile au ceva magnetic care atinge inimile, locurile atrag alte locuri, alte fiinţe, sunt teme fundamentale care intră în versurile poeziei lui Paulina Popa precum: alegerea, prezenţa îngerilor, poemul ca fiinţă vie magmatică, Marea Moartă, prezenţa divină, izvorul nesfârşit,  imaginea crudă a locurilor unde au trăit, au vorbit, au murit personajele biblice, dreptatea invizibilă care frânge fiinţele, porţile raiului, potirul, tăcerea, plânsul, ţinutul promis, versul ca un fir subţire de aur ce leagă lumile…

Ajunsă la maturitatea stării de graţie pe care doar poezia o poate revărsa peste om, Paulina Popa aruncă în lume un ţipăt, este ţipătul celui care descoperă singurătatea absolută, singurătate în care abia mai poţi respira, mai poţi vieţui. Acest ţipăt s-a realizat în volumul de versuri SCRISORI CĂTRE ONIA SNAIDER SCRISE DE PAULINA POPA, lansat de Editura Emia, în anul 2003, colecţia „Orfeu“. Merită remarcată această colecţie, care stabilizează un stil publicistic solid, pornind de la semnul actual al informaticii totale, modelul unei dischete pentru calculatorul personal, high density  sau haute densite, îndrumându-ne spre densitatea maximă de trăire pe centimetru pătrat de cuvânt.

Deşi scrisă în anul 1997, cartea scriitoarei Paulina Popa CUVINTE SĂRUTATE DE ÎNGERI,  este actuală pentru că se bazează pe un  gând venit din veşnicie, gândul acesta: toate cuvintele poetului sunt sărutate de îngeri. Adică, au ceva coborât de Sus, cu mult mai de sus decât apreciem uneori.

 Cartea începe cu o RUGĂ şi se termină cu un PSALM, citim cum se declanșează poezia: „Ascultă-mă, Dumnezeule, ridică-mă în Lumină!” şi se termină cu „Apropie-mă, Doamne, de Câmpul de taină, şi sporeşte-mi aceste Păsări, Pietre, Flori…”.

Să recapitulăm datele făcute public de scriitoare, de Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” Hunedoara-Deva, în cărțile pe care le-a publicat și-n care apar note biobibliografice.

Critici literari și scriitori precum Radu Ciobanu, Gheorghe Mocuța, Dan Cristea, Ladislau Daradici, Dumitru Hurubă, Adrian Dinu Rachieru, Constantin Cubleşan, Romul Munteanu, Octavian Soviany, Gheorghe Grigurcu, Florentin Popescu, Gabriel Petric, Constantin Stancu, Elisabeta Bogăţan, ca să nu amintim decât o parte, au avut întotdeauna cuvinte de apreciere la adresa creației literare purtând marca Paulina Popa.
   Trebuie amintit faptul că Paulina Popa este fondatoarea revistei literare „Semne-Emia”, care apare fără întrerupere din anul 1998 și, vreme de câțiva ani, organizatoarea și sufletul Festivalului Internațional de Poezie „Emia”.
       A colaborat la cele mai importante reviste literare din România: „Convorbiri literare”, „Arca”, „România literară”, „Conta”, „Luceafărul”, „Viaţa Românească”, „Poezia”, „Poesis”, „Steaua”, „Dacia Literară”, „Cronica”, „Reflex”, „Viaţa Românească”, „Confluenţe”, „Unu”, „Aurora”, „Cafeneaua literară”, „Familia”, „Hyperion”, precum şi la reviste din afara ţării: „Mihai Eminescu”, Australia, „Europoesis”, Franţa, „Lumină Lină - Revistă de spiritualitate și cultură românească / Gracious Light - Review of Romanian Spirituality and Culture”, New York, USA etc.

Paulina Popa a obținut prestigioase premii literare care sunt tot atâtea dovezi ale talentului său remarcabil: Premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Arad, pentru volumul Rochia nesupunerii (2001); Premiul pentru poezie al Salonului Internaţional de Carte de la Oradea, ediţia a VIII-a, pentru volumul Ghilotina sinelui, Bucureşti, Ed. Vinea, 2000; Premiul revistei „Convorbiri literare” pentru revista „Semne” (2001); Premiul Sensul iubirii, Drobeta Tr. Severin, pentru volumul Ghilotina sinelui (2004); Distinsă cu Premiul revistei „Arca”, în cadrul Premiilor Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumul Cartea Iordania (2008); Premiul pentru Poezie la ediţia a XVI-a a „Zilelor Convorbiri literare”, pentru volumul Vâsla de Ametist, Cartea Grecia, Ed. Emia (aprilie 2012); Premiul „Opera Omnia”, al Uniunii Scriitorilor din România în anul 2013.
      În anul 2010 i se conferă Titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Deva; în anul 2013 i se conferă Titlul de Cetăţean de Onoare al Judeţului Hunedoara; în anul 2017 i se înmânează distincția Femei de afaceri, de succes din Județul Hunedoara, în cadrul manifestării Gala Excelenței Feminine din Deva.
      În anul 2020 a primit Premiul pentru literatură, din partea Casei Majestății Sale, Principesa Margareta, Custodele Coroanei României.
     În anul 2022 a deținut Premiul de excelență al Galei Personalităților, acordat de Trustul Accent Media.
         Cu cele peste 50 de volume de poezie și tot atâtea pentru copii, publicate în țară și în străinătate, Paulina Popa și-a dovedit talentul și dedicarea totală pentru literatura adevărată pe care o zămislește spre bucuria cititorilor.
         Casa de Editare Emia, pe care a creat-o, a scos pe piața de carte de-a lungul anilor sute de volume din diverse domenii, de la literatură la științe exacte, spiritualitate și cărți pentru copii, semnate de personalități marcante în domeniile lor.

Paulina Popa și-a făcut datoria, a susținut poezia prin cărțile scrise, mesajul ei a fost să cânte şi să plângă, cu o mai mare putere, dorul ei după Frumos şi Lumină, pentru că experienţele de fiecare zi au apropiat-o de Raiul pierdut dar regăsit cu fiecare poem…

„Pe Golgotele din noi/ fiecare-avem o Cruce, / fiecare-o catapeteasmă fulgerată / şi-un întuneric în amiaza mare”/

… Pe Golgotele din noi / fiecare-avem câte un Semn”…

 

Scurte note de Constantin Stancu