Lőrinczi Francisc-Mihai
MISTERUL JURNALULUI ZĂVORÂT
Cartea va mântui lumea, reafirm prin distorsionare volitivă sentința
dostoievskiană, în consonanță cu prefațatorul cărții. Oare ce altceva poate
înlocui frumusețea decât cartea? Mesajul christic s-a transmis inițial pe cale
rostită, apoi prin cuvântul scris, inițial prin foc divin, mai târziu prin
semne și litere. A apărut cartea și forța acesteia de a metamorfoza
societățile, dar nu mult după aceasta i-a urmat manipularea. Totdeauna
invențiile au avut două tăișuri. Și cartea a fost o spadă: de o parte binecuvântarea,
de cealaltă blestemul, după cum concluzionează autorul acestui roman. De la
argila și cuiele sumeriene și până la tiparul lui Guttenberg a fost o cale
lungă, timp în care cartea a adus fericire, dar a și (în)sângerat, cu toate că
afirmația scrisă în Scriptură a fost clară, fără tăgadă: „Căci cuvântul lui
Dumnezeu e viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și
pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și
măduvă, și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii.” (Evrei
4:12).
Am alcătuit această introductio spre a face trimitere spre romanul
recent al scriitorului Constantin Stancu din Hațeg, Traficantul de cărți*,
în care autorul își țese universul ficțional peste păienjenișul unui realități
care acoperă temporal ultima jumătate de deceniu a secolului nostru, perioada
pandemică și cea apropiată care i-a urmat. Biblioteca a fost salvatoare pentru
mulți oameni care au fost forțați să treacă prin malaxorul lumii contaminate de
Corona-virus. Oare de la scrisul sumerian, după vremea cărții, să intrăm în
haloul sistemului semiotic al Inteligenței Artificiale? Unde va rămâne cartea
și emoția pe care aceasta este în stare să o producă? Cum rămâne cu enunțul lui
J.L. Borges: „mereu mi-am imaginat că paradisul va fi un fel de bibliotecă”?
Constantin Stancu scrie despre un astfel de sanctuar, o bibliotecă
personală în care omul s-a refugiat în vremea pandemiei pentru a se salva
dintr-o lume cuprinsă de o nebunie modernă, un fel de spațiu sorescian al omului
nemaipomenit de singur, dar înconjurat totuși de cărți, „prieteni reci, dar
siguri”, cum le numește V. Hugo. Este un exercițiu de supraviețuire practicat
de mai mulți scriitori în perioada de recluziune forțată. Aș aminti două
creații literare reprezentative din spațiul românesc: romanul „Lockdown” al
scriitoarei Letiția Vladislav și romanul „Festinul” al lui Nicolae Suciu.
Autorul romanului Traficantul de cărți continuă aventura ficțională
denumită în acest roman Valea Albă, o așezare monoindustrială a țării, cu
prefacerile din acest loc în perioada recentă a tinerei democrații românești
pandemice și post-pandemice. Personajul principal este condamnat la domiciliu,
în perioada stării de urgență și încearcă să iasă din captivitate dăruindu-se unei
lumi fabuloase, cartea. Acesta se salvează din captivitatea instituită la nivel
global prin intermediul unor simple, dar binecuvântate, întâlniri clandestine,
energizante, când cartea putea oferi o gură de aer oamenilor care înțelegeau să
respire prin ficțiune, prin clepsidra fanteziei. Vizionari de frumusețe. Erau
colecționari de cuvinte sau traficanți de carte, cum ne propune autorul.
Iubitorii de carte erau o categorie îngăduită printre marii afaceriști din
Valea Albă, la nevoie servind drept paravane vii în atragerea unor investitori
străini, în a fi martori, sigilii identitare.
Întrebarea retorică a personajului principal al romanului, Pavel Bucur, un
alter ego al scriitorului, suspendată în aerul camerei ticsite de cărți, este o
reverberație subtilă în clepsidra omului de azi: Cine mai cumpără cărți? Cui
îi mai pasă de cărți? Autorul ne propune să urmăm mega-tendințele, singurul
cuvânt care apare bold-uit în carte. Oare vrea scriitorul să se asigure că
suntem cu ochii ațintiți pe acest luminător actual, să ne așeze în stare de
veghe? Pentru ca dinamica schimbărilor abrupte, cum le numește, să nu ne
ia prin surprindere? Prefacerile majore din economie, din lumea cărților și a
revistelor sunt așezate sub lentila observatorului fidel în persoana lui Pavel,
tânăr pensionar, fost contabil, economist, consultant financiar, un personaj de
altfel bine cunoscut în urbe. Acestuia i se cere de către reprezentanții conducerii
locale, primar și directorul Casei de Cultură și din partea reprezentanților
mediului de afaceri să organizeze o expoziție care să ajute la atragerea în
zonă a unui investitor străin, Arthur Snow. Viața economică a urbei, după căderea
combinatului, a fost preluată de puternicii locului, care au investit în
zonă: omul de afaceri Moise Moț, mare bașcan din zonă, Ioan Albu,
economist, specialist în insolvență, Lucian Borz, agentul său de
vânzări, afaceristul Chinezu, Mirel Vânătoru, agent de vânzări, Daniel Leu,
vânzător de cărți în regim anticariat din Capitală. Proprietarii de revistă
sunt dintre cei care remodelează economia urbană locală, în relații și combinații
cu politicul, o rețea dubioasă care are putere de decizie. Comunitatea are
și oamenii ei de seamă, cu rol de coeziune și transmitere a valorilor
imateriale, de suflet. Romanul este animat de preotul Nicolae Popa, de pastorul
Nicu Manole, autorul cărții Biblia și viitorul, viața profesorului
universitar Florin Dragu emigrat în America, redată și decodată prin paginile
unui jurnal, în care acțiunea alternează între evenimentele din America și
nostalgiile despre România; Ioan Drăgan, profesor de filosofie, Rudolf
Marcu, în persoana căruia inițiații îl pot recunoaște pe venerabilul profesor
de literatură al localității.
Firul narativ al romanului, într-o prezentare succintă, ar fi acesta:
fostul contabil Pavel Bucur, retras la pensie, este solicitat de afaceriștii
locali să își aducă o modestă contribuție la implementarea unui proiect de
interes pentru urbe, rolul său fiind de a organiza o expoziție de carte despre
Valea Albă. Acesta este un pasionat de literatură, de viața cărților și a
revistelor, chiar dacă profilul meseriei sale era unul pragmatic. Pavel Bucur
încearcă să se salveze în perioada pandemiei prin literatură, prin puterea ei
taumaturgică, de asemenea socializând, cât era permis, cu prieteni și
cunoscuți, care îl vizitau uneori sau el însuși era invitat personal la anumite
evenimente restrânse. Pe această urzeală narativă se țese o poveste de dragoste
dintre Pavel și Laura, o vecină de bloc, cu soțul plecat demult în străinătate,
cu care își împarte micile bucurii ale vieții, șarmul femeii cucerindu-l: trupul,
se pare, e un bun conducător de eternitate. Un jurnal secret găsit de cei
doi în podul unei case părăsite, ticsite de cărți vechi, un spațiu parcă rupt
din cotidianul afundat tot mai mult în virtual, le deschide un nou orizont, de
viață și de lume, un câmp de perspectivă pentru un timp nou, incert, dar
aproape de o dragoste veche: biblioteca, librăria, cartea. Traficantul de
cărți nu poate trăi decât în acest labirint, care îi este binecuvântare
și blestem. Nu vreau să divulg mai mult din sertarele cărții, pentru ca
cititorul să deguste din plin savoarea romanului prin filtrele fanteziei
personale.
Romanul abordează dileme existențiale, problema condiției umane, explorează
aspecte de psihologie a individului și a maselor, iar prin incursiunile biblice
oferă un aspect parabolic cărții. Autorul realizează un excurs profund în
prefacerile din peisajul monoindustrial al zonei, prin prisma schimbărilor din
lumea de azi, a libertinajului și a decăderii morale, din sfera tehnologiilor
noi și cum influențează acestea oamenii activi, tinerii, cum le modelează
viața, care este rostul educației în lumea tehnologizată, în care se produce un
declin de sistem. Autorul insistă asupra decalajelor și derapajelor
acestor timpuri noi, care aduc modificări rapide, grave la nivel social
și economic, abordează tema educației și a culturii și arată cum șariajele de
la nivel mental sunt abrazive și invazive pentru ființa umană. De aceea,
scriitorul Constantin Stancu oferă un refugiu sacru, compensatoriu: cartea,
biblioteca, o agoră în miniatură, definită ca un tărâm al inefabilului,
tămăduitor „în vremuri de restriște”, ca răspuns la meditația și retorica lui
Fr. Hölderlin. Scriitorul este un fin observator al prefacerilor din lumea de
azi, iar condeiul său atinge subtil, marile probleme cu care se confruntă
umanitatea: Oamenii se grăbeau. Nu aveau timp de cărți. [...] Succesul
e la modă, șocul. Este un fin detector al marilor dileme și drame sociale,
economice și culturale: migrația, violența, destrămarea familiei, lipsa
educației, fenomenul cancel culture, activiștii de mediu extremiști,
dependența de jocurile de noroc și de lumea virtuală, corupția: oamenii nu
mai sunt duși în exil, migrează; pandemia a dat alt sens vieții; lumea,
cum o cunoaștem, se prăbușește în jurul nostru. Apoi lupa este așezată
asupra abuzului, a manipulării și a inechității: Puterea economică domină
viața partidelor și a oamenilor. În timp ce marile companii, la fel ca în
socialism, beneficiază de subvenții de la guvern, omul simplu este lăsat să se
descurce, la fel și în capitalismul consolidat. Prin oximoronul extins: televizoare
mari cât peretele, știri mici autorul are o atitudine critică asupra
mass-mediei și a lumii, despre care scrie că e în viteză, lacomă și
egoistă, orientată spre profit obținut rapid, fără scrupule. Orizontul
de salvare este arta, literatura: rămânea pasiunea pentru cărți ca un ecou
din alt univers. Socializarea din vremea pandemiei a frânt relațiile
interumane, fiind dublată de ruptura dintre generații, fractalia, iar
astăzi lumea divertismentului a luat locul artei.
Un filon religios discret și profund, ca un filigran, traversează romanul
într-un exercițiu de semiotică numerologică de finețe: 70 de ani este o unitate
de măsură, viața unui om este măsura, semnificațiile cifrei 40, apoi
simbolistica cifrei 7 la evrei, anii după care era nevoie ca pământul să se
odihnească, datoriile iertate, robii eliberați. Prin
personajul Nicu Manole apar interpretări de suplețe din cartea profetului
Ieremia, de asemenea dezlegări din pilda Tatălui milostiv, într-un mesaj
subversiv, de finețe intelectuală pe care o exprimă autorul reflectând la
precaritatea relațiilor sociale din lumea dominației inteligenței artificiale: rar
se mai ajutau oamenii din solidaritate, totul era interes, [...] control
de frate mai mare. Iar cercul semiotic se închide cu tema zădărniciei
vieții, afirmată de Qohelet, în formularea adaptată a scriitorului: Toate se
vor uita, se vor amesteca în pasta grea a vremii.
Scriitorul face apel la formula lui Marin Preda, timpul nu mai avea
răbdare, spre a defini avalanșa schimbărilor și a prefacerilor accelerate
cu care se derulează evenimentele din cotidianul divers al unei societăți care
pariază totul pe ultra-competențele inteligenței artificiale, dar uită de
emoție, de spiritual, de empatie și discreție mizând mai mult pe valorile
materiale, care toacă timpul, macină sufletele și dezumanizează. Acestea
ar fi concluziile care se desprind din infratextul narațiunii. Se pare că un
nou vad se deschide spre confortul și bunăstarea materială, dar
intervine uitarea ca formă de ștergere a memoriei, uitarea celuilalt.
La nivel textual, vocea dominantă este cea a naratorului, observator lucid,
dar și meditativ, care conturează comportamente și atitudini dintr-o perioadă
ambiguă, pandemia recentă. Acesta observă mutațiile dintr-o localitate de
provincie care se redesenează economic după căderea colosului industrial,
aflată într-o tranziție prelungită, mereu în căutarea unui nou vad.
Autorul observă derapajele dintr-o lume a pecuniarului, în malaxorul căruia
se regăsesc convulsiile, pulsiunile și agresivitatea vremurilor. Timpul
povestirii este independent de cel real. Este unul elastic, al naratorului, cu
o putere magică de a forma sau a deforma elemente din realitate, de a condensa
sau de a dilua evenimentele relatate, într-o aventură retrospectivă, dublată de
fluidul textual al notațiilor cotidiene și al decantărilor estetice,
condimentate cu autenticitatea și sinceritatea celui care cunoaște bine harta
zonei.
Narațiunea este densă, în pasta acesteia se întrețes elemente
autobiografice, ancorate într-un imaginar al spațialității, într-o condensare
real-ficțională, reologică, care atrage cititorul spre clepsidra versatilului
de azi. Sunt idei-filon pe care le regăsim în scrierile lui Constantin Stancu,
despre mediul de afaceri, putere și influență politică, lumea cărții, migrație,
manipulare, abuz, corupție, tehnologie nouă, mega-tendințe, inteligență
artificială, lumea virtuală, inechitate, religie, libertate, singurătate,
senectute, timp, suferință, nostalgie, toate prinse în pasta narațiunii unui
roman viu, abil construit, un complex narativ ficțional polarizat de
localitatea Valea Albă.
*Constantin Stancu, Traficantul de cărți, Editura Vatra veche, Târgu-Mureș, 2025.
*Text apărut în revista „Rapsodia”, sept., 2025
