Departe, în galaxii uzate

 

Steaua izolată într-o lacrimă

 

 

Steaua imensă nu știe nimic de pământul

pe care locuim, de viruși și pandemii, de omul izolat,

ea arde tăcută în sine, în milioane de ani care trec într-o clipă,

se prăbușește în sine, cade peste sinele ei,

se izbește de sinele ei, se preface-ntr-o lacrimă pe cerul absurd și generos.

Peste el am semănat cuvintele noastre,

ca pe semințe în parcul din mijlocul orașului.

 

Lacrimile nu știu nimic de existența mea, n-au știut-o niciodată,

nu vor ști niciodată ce frici declanșează

ocitocina, serotonina, singurătatea, tăcerea…

 

Într-o zi vom ieși din deșertul acestui cer,

copleșiți de lacrimi care-au ars cândva, în viitor,

până s-a consumat tot infinitul din ele…

Constantin Stancu ©

 

 

Dumitru Tâlvescu, ARCANA ANIMAE, Ed. Cetate, Deva, 2024

 

 

Dumitru Tâlvescu: În univers nu e pustiu…

 

     

     Lucrurile care sunt aproape de inima omului rămân, sunt importante și zilele capătă o altă dimensiune. Pentru unii poeți lumea se modelează după ritmurile inimii, cu timpul lucrurile se așează în matca lor. Cu volumul de poeme ARCANA ANIMAE, publicat la Editura Cetate din Deva, în anul 2024, Dumitru Tâlvescu serbează timpul poeziei care l-a capturat în ființa fragilă de poet. Unele poeme au titluri, alte sunt texte care se ivesc din alte texte, fiorul liric trece prin vocale și consoane, prin mărturie.

Poetul este în căutarea unui loc liniștit, poezia îi oferă acest tărâm. Nu caută să inventeze ceva nou de dragul noului, este adeptul păstrării unei linii clasice, bazată pe lecturile sale, pe experiențele de fiecare zi, pe momentele în care poezia țâșnește pe neașteptate în locuri simple. Legătura cu natura, iubirea, lipsa iubirii și indiferența, timpul abrupt. Limbajul care clădește și aduce liniște, anotimpuri cu semnele în arborii îndrăgostiți. Poezia care vine ca un animal îmblânzit și dă semnificație fiecărei clipe. Acestea sunt stările, tablourile volumului.

Ajuns la vârsta descoperirilor solide, poemul se încheagă și dă direcția, lumea este în derivă, poetul simte toate aceste cu acel organ unic, specific celor care așteaptă miracolele, misterul nu este în adânc, este în lipsa luminii: „Sextantul s-a defectat./ Căpitanul nu înțelege deriva corabiei;/ Pământul nu se zărește la orizont,/ Vânturile stau în expectativă,/ Pânzele sunt strânse pe catarge./ Cârmaciul ghinionist se bucură,/ Marinarii sunt triști, cu ochii în larg,/ Corabia cheamă stele mai aproape,/ Înainte să se scufunde mai adânc în noapte” (p. 70). Un fior romantic străbate poezia lui Dumitru Tâlvescu, versurile sunt clare, legate de sentimentele sale, de constatările care fac diferența dintre faptul divers și lumea poetului. Într-o lume în derivă există poezia…

Revolta sa este cenzurată, în fond adevărul contează în lume, un reper în timpul ce ni s-a dat: „Adevărul se dă la liber,/ S-au desființat parantezele./ Acum poți să mori mai frumos, / Învelit în litere și semne./ Chiar și la colțul blocului,/ Unde nuntesc șobolanii,/ Iar rimele pier în canale” (p. 10).

Un reper existențial îl oferă artistul, Brâncuși este arhetipul, cel care dezleagă sistemul frumosului, dă o nouă direcție, opera sa debordează în eternitate, păstrând rădăcinile de la Peștișani. Suntem invitați să vedem noua geografie artistică, cea care contează, nu prin resursele minerale, ci prin semne, simboluri, credințe. Poemul dedicat marelui sculptor poartă acest titlu, Brâncuși, pecete peste poeme.

În corpul poemelor se află cheile care deschid perspectivele lirice: „Îngerul său înghite zilele pe nemestecate” (p. 45); „Realitatea dintre eu și mine-i ștearsă” (p. 47); „Dar mai era și lumina aceea stranie,/ Care estompa umbra cuvintelor” (p. 75); „Sub cerul etern se vorbește în șoapte” (p. 44) etc.  

În căutarea divinul, poetul se identifică prin natură, în pădurea care mai poate tulbura ființa. Este o viziune panteistă, Dumnezeu este în creația Sa prezent, atrage viul cu viul: „Uite, crengi îngemănate înfrățesc un arbore cu altul;/ Își tot transmit prin frunze mesajul, apoi saltul/ Prin aerul rece din tine, cu păsări cu pene ca lutul,/ Mirosul de moarte din frunze căzute, obolul/ De umbre ce lungi se adună-n zadar…” (p. 51). Același ritual și pentru ea și el, acolo, sub ocrotirea pădurii, cu „lumina ce-și caută un culcuș în stejar”…

În unele poeme se strecoară nostalgia, vremurile tinereții cu tot aurul din ele îl fac pe poet să capete forța de a străbate zidurile timpului, cu frumusețea dintâi, să ajungă în rai. Acolo, pe zidurile Raiului să-și scrie dorințele permise, pentru ca prezentul amar să nu se simtă: „Pentru că am trăit și am văzut/ Sclipirea luminii spre absolut” (p. 104). Poetul poate străbate timpul de la prezent spre trecut, visând spre un viitor posibil, revigorat. Este dorința fiecăruia dintre noi, nostalgia după vremuri de putere și frumusețe. Din păcate, destinul s-a scris, dar dorul rămâne: „Mi-e dor, așa, de toate,/ Cum au foste ele așezate”… Timpul prim al creației nu se mai întoarce, mai poți duce în rai „o mână de vise”.

Când rămâne în oraș, perspectiva se schimbă, este sordid și negru. Mai mult, „asfaltul s-a tocit de atâta umblet”. Autorul simte răceala lumii: „Un second hand a devenit și lumea,/ La început de nou veac trist./ Din cer, un Dumnezeu grăbit/ Întoarce din priviri destinul” (p. 16). Oameni care s-au pierdut, destinul atins de venin a afectat lumea. Este o imagine de un realism abrupt, oameni departe de natură, prinși în bucla unui timp de second hand.

În alt poem, el vede lumea în cădere, totul absorbit de o gaură neagră, spre o altă lume, cu „alt infinit”… (p. 82). Problema vine brutal, finalul este și în mintea omului: în noua lume ea și el, iubindu-se, vor mai fi  amândoi?

Apelând uneori la ritm și rimă, preluând valul clasic al poeziei, alteori se lasă sedus de noile reguli ale poeziei, cu note de realism dar și nostalgie, cu momente în care poetul pare a prinde clipa de grație, alteori, alături de iubita indiferentă, viața așa cum s-a imprimat pe inima bărbatului ajuns la timpul viziunii subiectiv de lucidă.

Dumitru Tâlvescu se lasă dus pe aripa poeziei, căutând clipele când viața este frumoasă, deschisă spre eternitate, atent la regula vaselor comunicante între ceea ce-i viu, în mișcare vizibilă sau subtilă. Am putea spune că „vânează” aceste momente în care poezia ocupă mintea omului, cu doza necesară de vise permise. De fapt, într-un poem el se vede vânătorul, pușca lui trage cu versuri, îmbrăcat cu haine sordide și încălțat cu cizme, el nu ucide pe nimeni, pe țeava puștii se lăfăiau metafore… Decizia ultimă: „Iau pușca și o frâng, deodată,/ Lumina poemului se stinge” (p. 98).

Scriindu-și romane și poemele, evadând din mecanic și din lumea second hand, afirmă că „poetul este o ființă unică”, are nevoie de timp, de loc, de sentimente, nu are odihnă, somn, hârtia capătă plus valoare sub har.

E pregătit să plătească prețul, el „duce cu greu la capăt poemul” (p. 113)… 

Cu alte cuvinte, aurul presupune un munte de căutări sub zgura vremurilor.

 

 

Constantin Stancu

nov. 2025

 

Elisabeta Bogățan, Jurnale literare, memorii. Aspecte actuale, Editura Fundației Culturale I. D. Sîrbu, Petroșani, 2025

 

Camelia Ardelean & David Valentin, RUBAIATE DECOLTATE, un duel vesel, Editura Pim, 2025

 

Volumul reprezintă dialogul dintre ea și el, punând în lumină, sub rigoarea formei fixe a rubaiatului, mentalitățile dintre femeie și bărbat în umbrele evului pe care îl trăim. Mândria personajelor, șmecheria, interesul material sau de poziție, invidia, falsa superioritate. O fină satiră la adresa relațiilor sociale văzute prin prisma relației dintre ea și el. 

Ipocrizia omului în societate, în spatele formelor de falsă sobrietate aflându-se imense interese personale de natură materială sau de poziție socială, fără legătură cu dragostea emisă de sonete de-a lungul timpului. 

Duelurile ludice, cu accente de umor bine dozat, dintre David Valentin și Camelia Ardelean pun în evidență conflictul fals dintre un bărbat și o femeie. Autorii intră cu luciditate și bună dispoziție în pielea personajelor, oralitatea versurilor dă accente mai interesante. Sunt adresate săgeți unul către altul, replicile vin imediat, cu savoare și fără perdea. Bărbatul este îndrăzneț, ea are tupeu și se bazează pe „mierea din stup”. 

A consemnat C Stancu 

Mihai Petre: Traficantul de cărți... Câteva note de lectură

 

Traficantul de cărți,

  Ca substantiv neologic, trafic dezvoltă o familie lexicală restrînsă. Sensul primar trimite la modul de derulare a circulației, în ipostaza ei terestră, aeriană ori navală. În siajul său semantic atrage doar adjective și două prepoziții, de și cu, ambele permițîndu-i o deschidere spre viața contemporană. Ne-am obișnuit cu traficul blocat, dificil, oprit etc., nu doar pe Valea Oltului! și cu buletinele de știri care anunță arestări, cercetări sau condamnări pentru trafic de persoane, de organe, ori de influență sau pentru trafic cu aur, cu criptomonede, cu metale și pămînturi rare etc... Un domeniu nu mai puțin interesant este cultura, traficul cu valori, de la tablouri, icoane, monede la cartea veche, se consumă într-un prezent colorat de spectaculosul loviturilor și al sumelor asociate unor asemenea bunuri de patrimoniu, traficate de rețele organizate național ori transnațional.

  Portretul unui traficant, atipic prin obiectul și scopul acțiunii, este supus atenției noastre, în cartea Traficantul de cărți,  apărută la Editura Vatra veche, din Târgu-Mureș, în 2025, scrisă de Constantin Stancu. Autorul este cunoscut prin și pentru bogata activitate literară, însumînd poezie și proză, cronică și publicistică, cu numeroase premii literare care au confirmat valoarea operei sale.

  Construită cu talent, trama narativă a romanului îl are ca erou pe Pavel Bucur, alter ego al autorului. Identitatea este ușor de observat, nu doar prin persoana I, folosită în derularea acțiunii, ci și prin experiența de viață a fostului economist, acum pensionar. Ca spațiu al întîmplărilor narate este aleasă mica localitate, Valea Albă, (aceeași ori diferită de Vadul alb?..., v. p. 130, cu suprapunerea de localități!) și, ca timp, perioada privatizărilor postindustriale. Valea Albă poate fi ușor identificată cu oricare oraș industrial, iar tranziția de la socialism la capitalism este fenomenul atît de apropiat memoriei cititorilor, astfel încît cronotopul capătă dimensiuni familiare.

Ca angajat, valoarea timpului era prestabilită, însumînd ore de muncă în poziția aceea incomodă la birou, acum, are timp pentru sine, avînd posibilitatea de a călători și de a se plimba. Cum Valea Albă nu-i oferă reale posibilități de agrement, deplasările devin ritualice, cu magazinul alimentar și casa, plus un apartament, ambele dominate de o mare și bogată bibliotecă. În fața celor doi pereți plini de cărți. meditația pe tema condiției sale se îmbogățește cu cea a destinului cărții. Moartea soției și plecarea copiilor, mari și cu familii, l-au lăsat singur. Încercările de a depăși singurătatea, lucrativ ori erotic, au eșuat, rămînîndu-i doar șansa atenuării ei prin... carte. A descoperit-o în liceu, ca lectură obligatorie,  devenind apoi pasiune și cheltuind cam mulți bani pe cărți. Ceea ce pentru unii poate fi o prostie, pentru el este rațiune de a fi, ca singură modalitate de a ieși din criza singurătății. Condiția sa se împletește cu a cărții, ambii fiind valorificați ocazional, el de patroni și primar, ea de tot mai puținii cunoscători ai valorii livrești. Dragostea pentru cărți l-a adus aproape de un fel de singurătate, căci în prezența lor se definește cultural și moral. Ceea ce îi oferă lectura cărții este acea bogăție interioară care-l face diferit de afaceriștii Moise Moț și Domn Chinezu, lacomi și egoiști. Preferă să-i ajute pe mici întreprinzători, adică pe nimuruci și să facă rost de... cărți, identificînd surse gratuite, de la fostele biblioteci ale întreprinderilor de stat la persoane particulare. Noii patroni ai combinatelor, interesați doar de profitul adus de fierul vechi, de cupru și de aluminiu, nu dau nici un ban pe cartea, pentru ei, bună doar de aruncat la gunoi. Unii particulari, cu podul plin de cărți, unele rare, poate și manuscrise, găsesc dificil efortul de a le cerceta, argumentînd că praful de pe ele face boală la plămâni... În prezența bibliotecii, Pavel Bucur nu mai este singur. Depășind propria-i condiție, meditația se extinde, aducînd în aria observației numeroase aspecte. Sunt puse în discuție megatendințele contemporane, globalizatoare, de la calculatoare și marketingul literar la centrele de putere și revistele literare, toate cu costurile aferente. În toate domeniile, inclusiv cel literar, banii vorbește! Puține reviste literare rezistă, fiind puternic concurate de cele online. Criticii literari de certă vocație sunt puțini și înscriși în sistem (o revistă, un grup dominant, o direcție sau un ONG). Absența timpului de a citi pentru informare și pentru analiza critică a unei opere nu-i exonerează de seriozitate, competență și obiectivitate. Lumea contemporană nu mai are timp de lectura ce presupune o prealabilă educație culturală și plăcerea descoperirii altor orizonturi existențiale. Se citește doar pe internet, puțin și rapid, la nivelul informației, căci divertismentul a luat locul literaturii și, cu toate acestea, lumea culturală va trebui să se adapteze. Firesc pentru tineri, procesul este mai dificil pentru pensionarii ce nu pot uita bucuria procurării și a lecturii unei cărți rare, plăcerea de a-i fi primul cititor, informațiile oferite ca documente istorice și religioase, politice și culturale etc. Cunoștințele acumulate prin lectura atentă îi permit autorului să devină un interlocutor avizat fie pe teme biblice (de la prorocirea lui Ieremia, din Vechiul Testament, la David, Natan și Iisus, ori religioase, cu Martin Luther și reformarea bisericii catolice, fie pe cele ale lumii contemporane (de la pandemie, educație și cultură la mirajul Europei și al Americii, cu migrația, fenomenul contemporan ale cărui consecințe ne afectează nu doar demografic).

Cunoscută, pasiunea lui pentru cărți îl aduce mai aproape de oameni și-l obligă să participe la viața cetății, în diferite ipostaze. Mai întîi, un fost coleg îl solicită să scrie la o revistă bucureșteană, cronici de întîmpinare. Încearcă să refuze, motivînd că a citi și a colecționa cărți este altceva decît a scrie despre ele, mai ales că profesioniștii (critici) nu iartă și nu uită..., scriu unii pentru alții..., se compensează între ei și-i taxează dur pe intrușii în domeniul lor. Cronica nu este pe placul editorului care-i cere s-o modifice, pentru a-i da satisfacție scriitorului cu putere mare, e pe la organizația scriitorilor, are pile..., duce sponsorizări..., se pliază..., are influență... I se cere ca accentul să nu fie pus pe atmosferă și conflict, ci pe erotismul care aduce rating, cuvîntul de ordine și de profit, de la publicitate la poezia erotică, semn al crizei spirituale în care se bălăcește cultura. Va modifica recenzia care va fi semnată de fostul coleg de liceu! O altă ipostază, de veche și cunoscută realitate, este aceea a omului avizat. O fostă colegă, Mimi Ciobanu, îi vorbise despre o bibliotecă mare, de la biserica evanghelică, cercetată și de profi universitari..., de prin America sau Anglia. Acum găsește timpul drumului spre biserica unde-l cunoaște pe tînărul pastor Nicu Manole. Din discuția cu acesta, se rețin similitudinile evenimentelor biblice cu vremurile de acum, vremuri dominate de părerologi și de formatori de opinie, falși prooroci (sic!) ai zilelor noastre, lansatori de fake și breakings news. Ipostaza cronicarului este dublată de cea a donatorului de carte, ajutîndu-l pe preotul Nicolae Popa să adune cărți pentru cei din Moldova, de prin închisori care  au nevoie să citească, să nu se piardă... Fenomenul ruperii de sine este dureros trăit și de cei ce aleg să trăiască în alte țări. Adaptarea la cutume și valori străine este dificilă, iar supraviețuirea devine rațiune de a fi, renunțînd la rădăcini și suflet. Dimensiunea acestei triste experiențe nu ar avea nevoie de exemple, dar  preotul o exemplifică totuși, folosind jurnalul unui alt preot, Florin Dragu. Tot donator este și pentru profesorul Dragu a cărui misiune este să ducă oamenilor din penitenciare... ceva cărți, în speranța că poate se schimbă și ei, mai văd altfel viața. A treia ipostază, cea a posesorului de carte este valorificată de edilul-șef al urbei. Ca invitat al acestuia, participă la petrecerea de la o cabană selectă..., a primarului, observînd că pandemia este doar pentru oameni obișnuiți. Cei cu bani mulți, politicienii și patronii, nu se supun regulilor sanitare comune. Pentru investitorul Arthur Snow care aduce și fonduri europene, i se cere și acceptă să organizeze o expoziție despre Valea Albă, adunînd cărți și istorii locale, inclusiv ziare vechi..., căci puțină cultură nu strică. Reușită ca implicare și organizare, apreciată și de primar, pagina de cultură, începută sub bune auspicii, a fost compromisă de acțiunea unor tineri activiști de mediu care, în timp ce strigă și cer să se scrie pe calculator..., căci cărțile ne omoară natura..., aruncă cu vopsea și distrug cărți, tablouri, fotografii, obiecte de artă populară, broderii, costume țărănești..., toate însemne ale culturii și identității locale. Ultima ipostază este aceea a vînzătorului de carte într-o librărie, cu un raion de anticariat. În această afacere intră la sugestia Laurei, vecina iubită și amatoare de artă, care-i închiriază un spațiu potrivit în Cluj-Napoca. Viața universitară înseamnă și tineri cu sinceră nevoie de carte, iar Pavel Bucur trăiește satisfacția de a le fi util măcar cu o informație. Veselul librar și anticar devine trist cînd Garda Financiară îl amendează, deoarece face evaziune fiscală!, neputînd dovedi proveniența cărților sale.

Traficantul de cărți este o carte inspirată din realitatea contemporană, Valea Albă fiind toposul simbol al oricărei localități românești. Ideea care-i asigură unitate este aceea a cărții, văzută ca sursă de informație, bază a culturii, suport al relațiilor interumane și antidot împotriva singurătății. Folosind perspectiva narativă homodiegetică, Constantin Stancu transmite din cunoștințele sale impresionante prin deschiderea spre domenii atît de variate, de la istorie la religie, de la educație la cultură, de la viața literară la cea școlară etc. Fluența stilului e asigurată și de absența ostentației, autorul prezintă și invită cititorul să descopere un univers, fără obligația de a-i accepta părerile. Un alt element, marcă a stilului său, este arta portretului. Printre altele, se rețin Mimi, fata bătrînă care știa tot ce mișcă în Valea Albă, pastorul tînăr, cu pulover bleumarin și blugi, cu o privire ageră..., preotul ortodox cu costum obișnuit, gri, cămașă albă..., ochii săi erau expresivi... și primarul, Aristotel Albu, cu mustăcioară..., costum impecabil, ținută de diplomat..., cravată colorată, mov... Aceste linii, trase cu siguranță și talent, fixează personajele ce susțin acțiunea celor XIX capitole în incipitul cărora se află un fragment de pînă la 10 rînduri din text. Cunoscută, această tehnică romanescă incită cititorul și, în plus, recomandă spre lectură această carte atît de interesantă.  

Mihai Petre

Profesor, scriitor, 6 noiembrie 2025

*Text publicat în revista „Vatra veche”, nr. 11/2025

 

Lőrinczi Francisc-Mihai, NICOLAE SUCIU și fascinația scrisului, Sibiu: Editura CronoLogia, 2025. Semnal, câteva note, semne literare

 

Autorul și opera sa

 

 

În eseul său monografic de resurse analitice apreciabile dedicat scriitorului Nicolae Suciu, Lőrinczi Mihai-Francisc avansează ipoteza temerară a dezvoltării întregului proiect literar al acestuia din volumul de debut (cu proză scurtă) „ZIGURATUL IUBIRII”, de o amplă varietate a temelor și motivelor narative. Avem de a face cu „nucleul dur”, „năvodul programatic” al unui stil și formule creatoare originale ce angajează, văzută în retrospect, arhitectura unei opere remarcabile (proza scurtă, teatrul, romanul). Criticul definește această operă ca pe „o scenă a lăuntrului sau a lăuntricului”, în care scriitorul ”opune lumii banalului cotidian... alternativa imaginarului printr-o seducătoare ofertă textuală și intertextuală”. Autorul e profilat drept un „manufacturier” realizând scrisul ca „fericire”, un „țesător de nemurire” adăstând în meditațiile sale „pe pragul care separă lumile”.

 

Ioan Marcoș

Revista „Plumb”, noiembrie 2025. Semnal, semne, apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România

 

Dumitru Hurubă, PROZE CONVERSATIVE, Editura Vatra veche, 2025. Semnal, semne

 

Am înţeles de la Dumitru Hurubă un lucru simplu, dacă priveşti la televizor ai acces la marile idei literare şi intri la idei în ceea ce priveşte lumea. Avea câte un catren pentru fiecare, iar personajele sale aveau idei trăsnite, erau originale pentru că abia au intrat în democraţie şi se bucurau de libertatea de a ieşi pe balcon și la plajă. El a ştiut să dea nume personajelor sale, era un fel de preot mai democrat şi apoi îşi cerea scuze că s-au cunoscut.

Cărțile sale, destul de numeroase, cuprind romane cu tentă umoristică și morală, texte despre marile personalități ale culturii și literaturii, note de lectură asupra numeroase cărți pe care le-a citit, iubit, urât, reluat. A dat un tablou destul de bogat despre literatura din județul Hunedoara, despre cărțile publicate în ultimii patruzeci-cincizeci de ani. Știe multe, ascunde multe după câte o glumă.

Despre politicienii, o profesie la modă, fără a fi inclusă în clasificarea oficială la Ministerul Muncii:

Latră ziua, latră seara,

Poate latră și în vis…

Nemaisuportând povara,

Dumnezeu s-a… sinucis (Politicienii, p. 204, în Skepsis - 2017).

Dar Mitică şi-a pregătit cu nonşalanţă şi tristeţe dosarul său de cadre, o autobiografie de umorist.

Iată ce scrie Mitică despre sine:

„În continuare, precum orice bun şi brav român, am început să scriu versuri. Constatând, însă, în scurtă vreme, că numărul poeţilor depăşea cu mult populaţia ţării, m-am transferat la Departamentul Proză satirico-umoristică unde mai erau câteva locuri libere la Compartimentul „Umor Negru”. La concursul organizat am participat singur clasându-mă al doilea cu coroniţă de scai. Pentru primul loc se punea coroniţa de spini …”.

Note C Stancu ©

Revista „Vatra veche”, nr. 11/2025. Semnal, sumar, cultura sub aripa timpurilor cu Nicolae Băciuț

 

Doina Bălțat, Bucuria lecturii (comentarii literare), Editura Karina, 2025. Semnal, semne

 

LUMINA NEVĂZUTĂ... Aurelian Sârbu și rădăcinile cuvintelor

 

LUMINA  NEVĂZUTĂ

 

mă  ispitesc

       rădăcinile cuvintelor

       încrengăturile lor bătrâne

       clocotind în adâncu-mi -

       liniștea luminilor de jos

       spre lumina nevăzută

 

vocea îmi sună tot mai stins

surd abia mă aud vorbindu-mi

 

nimeni nu însoțește un trup abandonat

departe într-o goană incertă

 

Aurelian Sârbu

 

 

 

Dumitru Hurubă - Povești simple: IUBIRI DE IPOCRIȚI... Avem în Dumitru Hurubă un umorist de cursă lungă, aplicat, atent la fenomenul social, ancorat într-un realism atroce, la marginea viitorului sperat

 

IUBIRI DE IPOCRIȚI, 

O ANTOLOGIE DE UMOR ȘI REALISM ATROCE

 

 

O temă des abordată în literatura prezentului este iubirea. Poezie, proză, proză scurtă, toate genurile atacă această temă. Este mereu la modă, este căutată și bine… criticată prin premiile acordate la diferitele evenimente culturale.

Dumitru Hurubă, umorist în cetate, vizează fenomenul social din alt punct de vedere, al umoristului care spune lucrurile pe nume. În cartea Iubiri de ipocriți – antologie de proză scurtă -, apărută la Editura Limes în anul 2019, cititorul va putea înțelege că iubirea este o haină pe măsura tuturor, inclusiv a ipocriților. Oamenilor le place să arate altfel de cum sunt, își pun masca potrivită pentru comunitate, joacă teatru, au masca fățarnicului care-i apără de pandemia înțelepciunii, atât de rară în societate. Haina iubirii este, cu atât mai mult, prețioasă, aparent respectată…

Autorul a adunat mai multe texte de referință din cărțile sale, a alcătuit această antologie cu atenție. A lăsat câteva tablouri speciale, în care societatea se poate vedea cu multă libertate și detașare, el ne oferă perspectiva din unghiul incomod al moralistului bine temeperat. Acțiunea personajelor se petrece în mediul citadin, în călătorii, la diferite evenimente, cu ocazia sărbătorilor. Lumea are scenariul ei, autorul nu intervine, convins că actorii știu să-și joace rolul, să improvizeze pe o temă dată: iubirea de conjunctură. Umoristul consemnează faptele, intră și el în rol pe ici pe acolo, convins că personajele se simt bine alături de scriitor, care și el, iată, are rolul său. Iubirea nu iartă pe nimeni… Scenele se petrec într-un apartament, la un vernisaj, cu ocazia vizitei unchiului Garibaldi, în autobuz, la cabinetul unei doctorițe cu magnet, într-o multinațională, la un hotel, pe o canapea, la… casa de nebuni etc.

Personajele știu să vorbească în public, folosesc cuvintele pentru a-și ascunde instinctele, preferințele, viclenia. Cuvintele sunt arme împotriva celuilalt, arme subtile, bazate pe un limbaj format din mai multe limbaje mișcate. Cuvinte din altă limbă poluează limba română, o impregnează cu sare și piper, vagi urme de cultură marchează ideile, dialogul are loc într-o zonă a libertinajului absolut. Cenzura a căzut, autocenzura și mai mult.  În fond, e libertate la liber… Se permite orice, epocile istorice se amestecă, culturile sunt ingrediente necesare pentru cetățeanul obișnuit. Se armonizează realitatea cu ironia dulce, cu sentimentalismul de ocazie, într-o telenovelă bine articulată, mai ceva ca-n serialele turcești. Oamenii nu imită, deja au intrat în pielea personajelor de la televizor. O cultură de tarabă, mereu la ofertă. Absurdul devine acceptabil, el se pliază de umor, pe satiră, pe limbaj licențios. Oamenii au stil, devin personajele închipuite care se avântă într-o realitate crudă. Totul este o scenă deschisă spre această lume, cititorul poate recunoaște vremurile, tipurile, chipurile, măștile. Avem un jurnal ținut cu lejeritate de scriitor, acestea sunt faptele concetățenilor de la parter, de la etaj, din balcon, din cartier… Un zâmbet pentru fiecare, acesta este premiul acordat de autor.

Iată punctul culminat… După înmormântare, preotul grijuliu se duce la văduvă, îi oferă mângâiere și încurajare în stilul său, departe de ritual. Este autorul altui ritual:

„-Doamna doctor, dacă nu este cu supărare, îmi dați voie să-mi dau puțin haina jos, că mor de cald…

Nu-i scăpase privire lui discret-pofticioasă aruncată în câteva rânduri spre șoldurile ei, ceea ce o scosese până la urmă din sărite, așa că zise cu voce ușor asprită:

-Părinte, din partea mea puteți să vă dezbrăcați de tot, înțelegeți? Sunteți față bisericească, iar eu… Vreau să vă spun că eu nu sunt decât o biată oaie rătăcită de turmă, ci și cam căpiată – înțelegeți? Uite, mă dezbrac și eu și, dacă vă convine la nudul meu, ne dăm la o păcătoșenie, de nu vă mai spală în fața lui Dumnezeu inclusiv toată apa Iordanului…” (După înmormântare…, p. 16).

Doamna doctor, personajul din text, pune concluzia: Trecem peste cele sfinte și zămislim un pruncuț frumos ca văduva și credincios ca preotul de serviciu…

Ca de obicei, personajele folosesc cuvinte străine și înstrăinate de cultura română, dau impresia unei educații solide, serioase, după moda tranziției: sorry, Okei, thank you, science fiction, sandviciul, smurdul…Dicționarul este forțat până la limita supremă, cuvinte dau în clocot…

Dumitru Hurubă are și un moto din S. Freud: „Puteți râde liniștiți, că nu e vorba despre dumneavoastră!” (p. 101).

Personajele muncesc în multinațională, e la modă, sunt pe val, au locul de muncă, aparent, asigurat, respectiv: „Smak-Smak”, sau „Multinaționala S.R.L.”. Persoanele juridice au nume ciudate, de un realism crunt: Spitalul de Psihiatrie Practică, Hotelul „Omega”, Autobuz „DAF” etc.

Despre viața de familie, umoristul are puncte de vedere bine conturate, personajele se exprimă clar:

„Cu nevastă-mea ne certăm destul de rar, iar când o facem nu cred că știe mai mult de un sfert din populația cartierului. Pentru că nevasta-mea iese pe balcon și începe să țipe:

-Asasinule! Săriți, oameni buni, că mă omoară…!

Aceasta în timp ce eu o încurajez:

-Mai cu viață, dragă, mai cu viață, că nu te crede nimeni…” (Vizita unchiului Garibaldi, p. 56).

Concluzi bărbatului: Femeia este un rău necesar la casa omului, mai ales când ai poftă de o ceartă fără motiv…

Schițele, de un realism crud, acid, atinse de fiorul umorului, se citesc cu interes, lumea are un alt chip după ce ipocriții reușesc să se „iubească” pe balcon sau în sala de operație… O societate în mișcare, pătrunsă de un „clar-obscur luminos”, ca să zicem așa, cu tâlc și aventuri neprevăzute în dicționarele la modă…

La finalul cărții, avem câteva referințe critice semnate de Gabriel Dimisianu, Mircea Mihăieș, Florentina Hojbotă, Dan Culcer, Valentin Silvestru, Iulia Argint…

Mircea Mihăieș notează: „Originalitatea lui Dumitru Hurubă constă în talentul de a fi creat un echivalent de hârtie al bătrânilor cârcotași din „muppets”-ii de altă dată” (p.215).  

Textele ne reamintesc de proza lui Dumitru Hurubă: BIROUL DUȘILOR DE ACASĂ (2013); FILIALA CASEI DE NEBUNI (2014); SPONDILOZA LA ȘARPELE CU CLOPOȚEI (2015); ARANKA-NENI, SAU CANAPEAU CU SCÂRȚ (2012)…

Avem în Dumitru Hurubă un umorist de cursă lungă, aplicat, atent la fenomenul social, ancorat într-un realism atroce, la marginea viitorului sperat. El și-a luat rolul în serios, observator atent în Agenția Dușilor cu Pluta, agenție înființată de scriitor, alături de Rezervația de Zăpăciți în Tranziție, fenomene sociale coagulate în cărțile scrise, trăite, durute…

O mărturie în timp despre istoria măruntă de acum, care se profilează peste istoria mare a lumilor în mișcare…

 

 

Constantin Stancu

 

*Dumitru Hurubă, Iubiri de ipocriți, antologie de proză scurtă, 220 pagini, Florești, județul Cluj:  Editura Limes, 2019.

POVEȘTI DE CRĂCIUN, antologie gândită de Menunț Maximinian, Editura Charmides, Bistrița, 2025

 Proiectul editorial Poveştile Bistriţei este realizat sub egida Primăriei municipiului Bistriţa

Volum editat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa‑Năsăud în parteneriat cu Centrul Cultural Municipal George Coşbuc Bistriţa

Proiect cofinanţat din bugetul local al municipiului Bistriţa pe anul 2025

Coordonator proiect: Gabriela Ciornei

Pe la ferestre luminate poposesc copiii cu colindul

 

 

În existenţa fiecăruia dintre noi sunt locuri speciale, cu rezonanţă

aparte, care determină uneori vibraţii profunde, atitudini spontane,

reverii, nostalgii... Povestea care ţine de un anumit spirit al locurilor

ce ne marchează viaţa, conştient sau din umbră, a devenit tot

mai pregnantă în aceste vremuri. Sărbătorile sunt şi ele altfel, de

la comuniunea de altădată, în care cu toţii ne bucuram de venirea

Luminii de Sfintele Paşti în viaţa noastră, la privirea spre cer şi a

descoperirii celei mai mari minuni a lumii acasă, fiecare în familia

lui. Se apropie sărbătoarea Crăciunului, românii, de sute de ani, vestind la fereastra gazdei Naşterea micului Prunc Iisus.

Colindele „splendide odrasle ale genului nostru popular”, cum le

numeşte Mitropolitul Bartolomeu, sunt bijuterii ale credinţei transmise prin vocea colindătorilor din generaţie în generaţie, anunţând că „Astăzi s‑a născut/ Cel făr de‑nceput”. 

Despre extraordinara măiestrie a liricii tradiţionale „pe care orice mare poet ar putea fi gelos”, niciunul dintre popoarele lumii neavând un asemenea folclor şi de a cărui frumuseţe „nu ne putem sătura în veac”, este vorba şi în versurile: „Mare‑i seara de‑astă seară / Dar nu‑i seară de‑astă seară, / Ci e seara lui Crăciun, / Lui Crăciun celui bătrân, / Când S‑a născut Fiul Sfânt, / Fiul Sfânt pe‑acest pământ”, Mitropolitul declarând că au „adâncime şi frumuseţe, al căror lirism e alimentat de certitudinea credinţei şi de participarea afectivă directă”.

 

Menuţ Maximinian

* scriitor, etnolog, jurnalist, director ziarul „Răsunetul”, preşedinte Societatea

Scriitorilor Bistriţa‑Năsăud

 

Algoritm literar, nr. 3,4/2025. Revistă de literatură și artă, apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România. Director: Ioan Barb; senior editor: Silviu Guga. Semnal, sumar, texte în trafic literar

 

Magistrații între Constituție și propagandă

 

NE TRIBALIZĂM UȘOR, NE TRIBALIZĂM CU SPOR…

 

 

Scandal pe situația magistraților, cu pensii babane și pensii la promoție. Sar președintele, primul ministru, CSM, formatorii de opinie, oameni nemulțumiți de pensia lor, invidioși pe veniturile altuia etc.

Magistrații au locul lor în societate, bine poziționat prin Constituție. Activitatea lor e una complexă și are în vedere regulile democrației, a statului de drept, a echilibrului între puteri. Democrația se bazează pe puterea legislativă, puterea executivă, puterea judecătorească. Viața magistraților, parte din puterea judecătorească, e destul de intensă și dificilă. Iată câteva aspecte:  legislația se modifică de foarte multe ori, fiecare modificare intrând în vigoare la date diferite, e greu să ai o practică unitară. ICCJ nu poate stabili o practică unitară pentru un articol deja abrogat sau modificat. Pe de altă parte, multe instanțe nu au numărul de judecători necesar, unele sub 60% din personal. În această situație, oamenii evadează din sistem imediat, e normal. Presiunea pusă pe magistrați este efectul, cauza este la politicienii din parlament. Cu cine se ceartă puterea executivă? Cu cea judecătorească sau cu cea legislativă? Nu prea e clar, magistrații nu-și dau ei legi. Ei le aplică în forma pe care puterea legislativă a decis acele legi. Codul fiscal și Codul de procedură fiscală are câteva sute de modificări. Mai vorbim de evaziune fiscală? Codul penal și Codul de pr. penală au sute de articole declarate neconstituționale. Mai vorbim de corupție, de sancțiuni? E cam complicat. Problema e la clasa politică, nu la magistrați. Președintele, într-o declarație publică, organizată la Cotroceni, făcea afirmația că la CSM există debandadă. Trebuie să ai și niște cunoștințe juridice minime. Prima zi de pensie pentru un magistrat este ziua în care se publică decretul în Monitorul Oficial. De unde să viseze magistratul când va decide președintele să semneze și să publice decretul?

Să ne înțelegem, judecătorii (nu cred că procurorii sunt magistrați, mai degrabă, avocați ai statului) fac parte din puterea judecătorească, a treia putere în stat, alături de cea legislativă și cea executivă. Nu poți să-i compari cu frizerii sau vidanjorii, așa cum au plusat unii politicieni harnici în ce privește capra altuia. Au un statut aparte, reglementat de legislația internațională, nu e după cum vrea orice comentator pe Facebook sau la televiziunile comerciale. Un judecător nu se supune președintelui, parlamentului, guvernului. Un președinte, după ce iese la pensie, are vilă de protocol, pază, secretară, plus indemnizație. Nu credeți că și președintele ICCJ, vârful justiției, ar trebui aibă la fel? Sau nu ar trebui să aibă nici unii, așa ar mai fi corect. Puterile sunt egale în stat, judecătorii nu stau la mâna președintelui sau a guvernului. Nu și-au dat ei legile, parlamentul le-a dat. În mod repetat, în 2023 și 2024. Acum un an nu se știa despre situația pensiilor de serviciu (speciale, botezate de jurnaliști) ? Ba da, dar parlamentarii au băgat skepsisul în proiectul de lege pentru a cădea la CCR. Apoi au început propaganda.

Prea de multe ori domnii politicieni s-au folosit de judecători, e simplu, nu pot da replici, nu pot angaja formatori și deformatori de opinie. Politicienii pot, au subvenții de la buget, fac parte din partide. Prea s-au folosit, pentru voturi, de magistrați. Au făcut-o cu cinism, în 30 de zile le schimbăm statutul, venea vestea de la vreun formator de opinie. Bine, Constituția e facultativă când politicienii se folosesc de magistrați.

Pe de altă parte, puterea judecătorească poate ataca la CCR o lege, poate declanșa un conflict juridic între puterile statului. Frizerii nu prea pot, nici consultanții. Medicii nici atât, ei pot lucra, însă, și în cabinete private. Profesorii mai pot da meditații, un profesor celebru și-a cumpărat vreo șase case din meditații. Judecătorii ar merita mai mult respect, toate mizeriile politicii năvălesc în justiție. Acești judecători au dus greul tranziției, reconstituirea proprietăților pentru că politicienii au vrut să ne întoarcem în evul mediu; întreprinderi de stat transformate în companii private; posibilitatea atacării actelor administrative ale instituțiilor; Noul Cod civil, Noul Cod penal, Noul Cod de procedură penală, democrație și acces liber la instanțe etc.

Un magistrat trebuie să învețe tot timpul, dă teste repetate, ajunge în poziția aceasta prin examene dificile. Un parlamentar poate ajunge în parlament și dacă este analfabet, iar analfabeții structurali pot fi formatori de opinie, răspândind idei manipulatoare, la limită.

Politicienii, în grup compact, au susținut că magistrații se pensionează la 48 de ani. Ori legea prevedea, în anul 2025, pensionarea la 60 de ani, iar conform grilei adoptate prin lege, tot de politicieni în parlament,  efectiv, se făcea la 52 de ani trecuți. Deși Consiliul Superior al Magistraturii a comunicat situația, mulți politicieni și microbiștii lor, nu au ținut cont de realitate. Ceva se petrece în societate. Oamenii refuză realitatea, evidența. Susțin doar ceea ce li se spune, ceea ce doresc politicienii din puterea executivă sau legislativă. Este un val care se rostogolește peste societate cu mânie, realitatea nu mai are ecou.

Se ridică societatea civilă forțând demiterea unor lideri ai magistraților, libertatea de protest este garantată. Când magistrații protestează, se ivesc formatori de opinie care afirmă că aceștia nu au dreptul la grevă. Bineînțeles că nu au, magistrații nu au contract de muncă la fel ca ceilalți angajați. Dar pot și ei protesta, la fel ca toți ceilalți. Dreptul la protest e liber. Pe de altă parte, li se reproșează faptul că se gândesc la bani. Un președinte va da în judecată AEP pentru că nu i-a returnat de la buget banii cheltuiți în campania sa electorală. Un altul dă în judecată statul pentru că i s-au luat indemnizația, dreptul la vila de protocol, paza SPP. Un altul se judecă prin instanțe cu ANAF (statul) pentru proprietăți, prejudicii cauzate de chirii false, alte probleme de proprietate. Un altul era prin instanțe pentru genocid, cu daune imense de plată etc. Sunt mii de dosare în instanțe pentru prejudicii cauzate de miniștrii care au eliberat din funcții tot felul de directori, fără să țină seama de contractele în vigoare la acel moment. De la buget plătim cam doi directori în același timp, capriciile politice țin loc de reguli comerciale/ civile, situație punctată și de organismele europene. Cam toți politicienii declară public că au făcut plângeri penale împotriva adversarilor lor. Când magistrații depun o plângere penală, se pare că afectează dreptul la opinie, la liberă expresie. Ori libertatea de a depune petiții este una egală pentru toți. Cică tot judecătorii judecă plângerile magistraților. Nu e drept, nu?… Dar când președintele refuză avizul pentru începerea urmării penale a unui ministru, deci un reprezentat al puterii executive oprește un dosar penal făcut de puterea judecătorească împotriva unui membru al puterii executive, e mai corect.

Ce ar fi să faceți fotografierea zilei de muncă la un judecător și fotografierea zilei de muncă la un parlamentar sau la un ministru. Ce credeți că ar rezulta?

Suntem într-un conflict juridic de natură constituțională între puterile statului, iar Constituția are soluția: conflictul se rezolvă de Curtea Constituțională  a României (CCR). Iar judecătorii, nu? Cei de la CCR nu fac parte din puterea judecătorească, au alt statut, independent. Așa că mai sunt ceva urme constituționale prin țară.  

Telenovela continuă…

Ne tribalizăm ușor, ne tribalizăm cu spor!

 

Constantin Stancu ©

 

 

Mirela Cocheci, LUMINI ȘI OVE, poezie, Casa de Editură Exclusiv, Petroșani, 2022. Semnal, câteva versuri

 

Revista „Vatra veche”, nr. 10/2025. Semnal, sumar, pulsul culturii la noi. Nicolae Băciuț și călătoriile sale în lumea literară

 

Varujan Vosganian, DUBLU AUTOPORTRET, Editura Polirom, 2024

 

Dublu autoportret. Memoria unei zile

Dublu autoportret este o carte specială, cei fără interese și liniștiți au loc în istorie, împăcați cu lumea și cu destinul implacabil. A fost editată de Editura Polirom în anul 2024. Este o reconstituire parțială a Revoluției din decembrie 1989. Este jurnal, eseu asupra istoriei posibile și tragice. Realitatea și lumea interioară a personajelor se întretaie. Rezultă un tablou veridic și tragic. Mai e loc de eroi în viața socială. Este și un roman de acțiune, dar memoria colectivă apare dinamică, istoria are culoarele ei. Evenimentele sunt redate la persoana întâi, autorul este și el personaj, ne transmite un jurnal despre vremurile în care viața și moartea au aterizat pe marile bulevarde. Deși unii participanți la Revoluție s-ar putea regăsi printre personaje, adevăratul personaj se profilează a fi poporul român, cu bune, dar și cu erorile sale. S-a scris mult despre Revoluție, chiar procurorul care a finalizat, într-un fel sau altul, dosarul complicat și complex al Revoluției a publicat o carte, acest roman are locul lui în istoria contemporană, cu tragismul și deschiderea spre forțele speranței.

Angelo Mitchievici scria în România literară, nr. 33-34/2024, făcând o prezentare a romanului: „Pentru că evenimentele nu sunt înregistrate la cald, la scurt timp după ce s-au petrecut, ci beneficiază de acea îndepărtare care creează efectul de perspectivă, timpul reamintirii care a adunat experiențe noi și reflecții ulterioare. Cu alte cuvinte, autorul lucrează firesc cu un material îmbogățit prin acumularea datelor existențiale, dar paradoxal, – aici intervine subtilitatea acestui demers nabokovian de tipul vorbește, memorie!, și prin uitare cu care deloc întâmplător Paul Ricoeur își întregea constelația alături de memorie și istorie”. 

Cititorii din județul Hunedoara s-au întâlnit cu autorul cărții la Salonul Hunedorean al Cărții, organizat la Deva în luna octombrie 2025.

În data de 22 octombrie 2025, autorul a fost însoțit de directorul Bibliotecii Județene „Ovid Densușianu”, Ioan Sebastian Bara, și, începând cu ora 17, a prezentat această carte.

Domnul Ioan Sebastian Bara a afirmat: „Cartea purtând titlul Dublu auto­por­tret este un arc peste timp, o reme­mo­rare a unor momente din dramatica zi de 21 decembrie 1989, zi în care eve­ni­mentele erau încă incerte, tulburi, auto­rul fiind participant nemijlocit la tot ce s-a întâmplat în acea zi în ipostază de pro­ta­gonist, cum însuși mărturisește. Peste protagonistul de atunci au trecut trei decenii, sunt două persoane care alcă­tuiesc acel „dublu autoportret” ce dă titlul cărții”. Apoi a continuat, punctând: „Titlul volumului este inspirat din tabloul David cu capul lui Goliat al lui Caravaggio, aflat și pe co­perta cărții, tablou a cărui simbolistică autorul o explică și prezintă cititorului o interpretare sui generis a portretelor lui David și Goliat, cheia în care ar trebui citită această carte-confesiune: <<ima­gi­nea mea în fața morții, în noaptea de douăzeci și unu decembrie, și imaginea mea de acum, un dublu autoportret. Și presimt că la Judecata de Apoi, când nu mai e putință de îndreptare, sentința care mă așteaptă e cea pe care o înfă­țișează pictura lui Caravaggio>>”.

LA SALONUL HUNEDOREAN AL CĂRȚII, 2025

La final, domnul Varujan Vosganian a acordat autografe, s-a întreținut cu iubitorii de literatură prezenți, a explicat demersul său într-o cheie personală, caldă.

Editura Polirom ne-a prezentat autorul:

·       Varujan VOSGANIAN s‑a născut la 25 iulie 1958, în Craiova. Copilăria şi adolescenţa şi le‑a petrecut la Focşani. A absolvit Liceul „Alexandru Ioan Cuza” din Focşani, apoi Facultatea de Comerţ a Academiei de Studii Economice şi Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti. Este preşedintele Uniunii Armenilor din România şi preşedintele Uniunii Scriitorilor. Timp de trei decenii (1990‑2020) a fost membru al Parlamentului României, fiind între decembrie 2006 şi decembrie 2008 ministru al Economiei şi al Finanţelor, iar între decembrie 2012 şi octombrie 2013 ministru al Economiei şi Comerţului. Lucrările sale includ şase volume de poezie: Şamanul albastru (1994), Ochiul cel alb al reginei (2001), Iisus cu o mie de braţe (2005), pentru care a primit premiul „Nichita Stănescu” la Chişinău, Cartea poemelor mele nescrise (2015), Ei spun că mă cheamă Varujan (2019) şi Neîndemânatic de viu (2023). La Editura Polirom a mai publicat romanele Cartea şoaptelor (2009; ediţia a II‑a, 2012; ediţia a III‑a, 2017), Copiii războiului (2016) şi Patimile după Gödel (2020), volumele de nuvele Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri (ediţia I, 2013), apărut în germană şi bulgară, Statuia comandorului (2018; ediţia I, Ararat, 1994), Povestiri despre oameni obişnuiţi (2022), precum şi volumul autobiografic Dublu autoportret (2024). Romanul Cartea şoaptelor a fost distins cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române (2009), Premiul „Cartea anului 2009” acordat de revista România literară, Premiul revistei Convorbiri literare, secţiunea proză (2009), Marele Premiu pentru Proză – Trofeul „Mihail Sebastian” (NIR AM ART, Spania), Premiul revistei Observator cultural, secţiunea proză (2009), Premiul Generaţiei ’80, „Gheorghe Crăciun” (2010), Marele Premiu de Literatură al Europei Centrale ANGELUS şi Premiul pentru cea mai bună traducere în cadrul Galei Premiului Literar al Europei Centrale „Angelus”, ediţia 2016. Cartea şoaptelor a fost, de asemenea, nominalizată pentru cea mai bună traducere a anului în Statele Unite, Spania şi Germania. Romanul a fost tradus în spaniolă, italiană, armeană, ebraică, franceză, germană, suedeză, neerlandeză, cehă, poloneză, portugheză, maghiară, bulgară, persană, norvegiană, engleză, croată şi sârbă. Romanul Cartea şoaptelor a fost desemnat în anul 2015, prin proiectul Worldwide Reading, cartea‑simbol pentru condamnarea crimei de genocid.

 *Foto: Salonul Hunedorean al Cărții, Deva, 2025. Domnul Varujan Vosganian cu scriitorii: Constantin Stancu, Dumitru Tâlvescu, Varujan Vosganian, Nicolae Băciuț