Apocalipsa după Artur Silvestri. Istorie literară și legături culturale

 

Constantin Stancu

 

Apocalipsa putea începe de pe strada Ciprian Porumbescu

 

Prin anul 2004, probabil primăvara, scriitorul Eugen Evu m-a invitat la Hunedoara, la domiciliul său unde era şi redacţia revistei. În acea perioadă colaboram la revista „Provincia Corvina” (ulterior „Nova Provincia Corvina”), dânsul fiind redactorul şef, secretara, directorul, copistul, corectorul, adică cel ce ţinea publicaţia în modul său specific, fără resurse financiare personale, fără instituţie, adică. A scos câteva reviste lux, ceva peste revistele literare, titlul: „Casa Lux”, ca susținere pentru cultură. Mi-a spus o scurtă poveste formată din realitate, vise, dorinţe şi alte poeseuri. Mi-a zis, pe scurt, că vom colabora cu Artur Silvestri pentru că este un cărturar şi ne va sprijini cumva în demersurile noastre de a scoate o revistă la Hunedoara, la marginea haldei de zgură.

Am primit curând după aceea cărţile scrise de Artur Silvestri (1953-2008). Am citit, am scris texte, pretexte, eseuri, gânduri pe marginea acestora. Cărturarul scria eseuri de ţinută în revista „Casa Lux”, coordonată de Mariana Brăescu, soţia sa. Formau un cuplu care au pus bazele unei afaceri pornind de la arta scrisului la români. Era un om care ştia despre fenomenul imobiliar din România.

A scris şi Eugen Evu unele cronici sau eseuri despre opera lui Artur Silvestri. Acestea au apărut în revistele din Hunedoara, Arad, sau alte zone din ţară.

Ulterior, eu am migrat la Bucureşti pentru a lucra acolo, la o companie, în domeniul comercial.

Brusc, m-am îmbolnăvit, Artur m-a ajutat cu ceea ce a putut în acele momente şi îi sunt recunoscător, a făcut-o şi la sugestia lui Eugen Evu.

Artur Silvestri a hotărât să editeze o plachetă cu textele scrise de mine despre cărţile sale,  care a şi apărut, purtând titlul Pseudo-Imobiliaria. Placheta a ieşit în anul 2005 la Editura „Intermundus”, cu o prefaţă de Constantin Dumitru şi A.I. Brumar.

Eugen Evu, probabil prin anul 2006, schimbându-şi viziunea asupra literaturii a decis să nu mai colaboreze cu Artur Silvestri, probabil motivat şi de faptul că visul său de a fi susţinut de un cărturar nu s-a realizat şi de faptul că imaginea publică a acestuia s-a deteriorat datorită luptelor politice şi altor lupte specifice în peisajul literar românesc, afectat încontinuu de marile descoperiri despre viaţa unuia sau altuia, de invidie şi de laşitate în acelaşi timp. Eugen Evu mi-a sugerat să nu mai colaborez cu Artur Silvestri, trimiţându-mi din Hunedoara la Bucureşti epistole prin email.

Din cauza programului încărcat al lui Artur şi din cauza serviciului meu, întâlnirile cu Artur Silvestri au fost sporadice în Bucureşti, în timp de trei ani ne-am întâlnit de vreo trei ori. Am fost afectat de faptul că editorul care era Artur întârzia să vadă şi cărţile mele, le vedea pe ale sale, era obsedat de planul său. Iluziile mele s-au risipit, am înţeles că există timp şi netimp în viaţa fiecărui scriitor şi dânsul era mai preocupat de proiectele sale şi de apariţiile sale şi de prezenţele sale în public şi lumea literară. Poate venise vremea să nu mai fie vreme în lume pentru dânsul…

În anul 2006, mi-a apărut volumul de versuri Pomul cu scribi la Editura Eubeea din Timişoara, editor Nina Ceranu, la sugestia lui Eugen Evu, m-a eliberat de tensiunea operei pe care fiecare scriitor o poartă cu sine.

În septembrie 2005, Artur Silvestri îl premiază pe Eugen Evu pentru activitatea sa la revista din Hunedoara, pentru revista de provincie Provincia Corvina, prin ARP, adică Asociaţia pentru Patrimoniul Românesc, alături de alţi mulţi scriitori din ţară. Festivitatea de premiere a avut loc la Bucureşti, undeva pe malul lacului Herăstrău, într-un local de ţinută, cu masă, filme, interviuri şi alte obiceiuri literare publice. Eugen Evu m-a vizitat şi am avut o întâlnire pe malul lacului şi în apartamentul meu deţinut temporar cu chirie în Bucureşti.

La data festivităţii de premiere din septembrie 2005, deja eram sub o presiune teribilă, medicii mi-au pus diagnosticul  de cancer. Numai soţia ştia, la trei zile de la festivitate eram pe masa de operaţie. Experienţa am pus-o în cartea în manuscris acum, Pe masa de operaţie.

Prin anul 2008, Artur mi-a trimis ultima sa carte despre fenomenul imobiliar, m-a rugat să scriu câte ceva şi am scris un eseu pe marginea acestea cu titlul: Imobiliarul în direct. Am transmis eseul mai departe către scriitor. Mi-a mulţumit. Am înţeles că se simţea foarte singur într-un oraş cu peste trei milioane de cetăţeni, în total…   

Am primit şi continui să primesc de la Mariana Brăescu cărţile publicate de editurile girate de cel de a fost Artur Silvestru.

În data de 30 noiembrie 2008 cărturarul s-a dus pentru un concert baroc în ceruri.

Viaţa literară românească este fulgerată în continuare de marile dileme, sau ca să-l parafrazăm este la apogeul derutei.

Rememorez o zi cu Artur Silvestri…

Ziua era frumoasă ca un dar de la Dumnezeu. Am fost sunat la telefon de secretara lui Artur. Mi-comunicat scut că este liber şi ne-am putea întâlni. Programasem această întâlnire de mai multă vreme, dar timpul fugea de noi într-un mod sau altul. Fie el, fie eu am fost ocupaţi într-un mod sau altul, programul, serviciul, ideile, toate ne-au presat şi ne-au ocupat timpul.

Am primit cărţi în toate modurile posibile, prin poştă, prin intermediul secretarei sale, prin prieteni. Lumea este mai frumoasă când primeşti cărţi care vin ca păsările călătoare din alte ţări, ţi se aşează pe umăr, chiar înainte de culcare şi le porţi cu tine prin lume, citeşti, te laşi învăluit de idee şi apoi laşi lucrurile să lucreze în fiinţa ta.

Mă îndreptam spre strada Ciprian Porumbescu încet, dar cu un fel de siguranţă.

Întâlnirea cu Artur a fost una normală, parcă am fi continuat ceea ce începusem mai demult, nu au existat bariere, reţineri, cel puţin din partea mea. Căderea zidurilor dintre oameni este un lucru important, pentru că, în timp, se pierduse mult din cauza aceasta. Oamenii nu mai puteau comunica. Certurile, gluma uşoară de doi bani, zbieretele erau considerate comunicare.

Dar dialogul cu Artur a fost unul liniştit, curgător, când vorbea ceva din mine se scurgea spre el, când vorbeam el ceva din el curgea spre mine. Cred că avea nevoie de confirmare, de oglindă, de ceva în care să se răsfrângă, deşi nu o arăta în mod direct. Eram bucuros, aveam nevoie de comunicare adevărată, oamenii au nevoie să înveţe să comunice între ei, pentru a putea comunica şi cu Dumnezeu.

Într-un mare oraş te simţi singur. Singurătatea era problema celor care trăiau aici, dincolo de modele trecătoare de tot felul. Unii în spatele măştii erau goi. Se risipeau şi risipeau.

Cu Artur a fost altceva.

-        Cum a-i ajuns aici?

-        Nu ştiu, sunt lucruri pe care nu le pot explica.

-        Aici este o altă ţară! E adevărat şi eu am pornit de la ideea aceasta. Sunt atâţia care pleacă dincolo, peste hotare, pe alte meleaguri… Aici este totuşi neamul meu. Am luat exemplu lor, a celor care pleacă şi am îndrăznit !

Nu a mai insistat asupra ideii. Era unul care ştia. Cunoştea lumea. I-a pătruns esenţele, nu se mai lega de forme. Nu-i mai păsa.

Ştiam că în sinea lui se simţea singur. Se temea de moarte, lupta împotriva nefiinţei, iar arma lui era să scoată la lumină oameni adevăraţi de care lumea nici nu-i păsa, nici nu-i cunoştea, dar nici nu era vrednică de ei.

Într-un fel ducea o viaţă de minier, săpa adânc în timp pentru a da de aur. Dacă nu aş fi citit cartea dumneavoastră despre viitorul României, despre migraţia forţei de muncă, nu m-aş fi decis să vin aici! Ideea nu este nouă, dar cartea m-a ajutat să o conștientizez la timp.

-        Aici trebuie să fi tare! m-a avertizat Artur, parcă ştiind ce gândesc.

-        Da!… Aici nu-mi plac relaţiile interumane, oamenii par bolnavi, parcă nu pot comunica. Calitatea umană este slabă, aş vrea să mă obişnuiesc cu asta, dar…

-        Şi eu m-am luptat ani buni să-mi formez o echipă. Ştii puterea bisericii rugătoare, a rugăciunii. Cred în puterea rugăciunii… A spus-o sincer, ca o soluţie eternă la problemele noastre.

Am păstrat ideea în mine sau poate am şi spus-o. Fără cuvinte.

-     Mi-au trebuit ani să găsesc oamenii de care am nevoie! Uneori nu poţi face mare lucru…

-     Eu cred că Dumnezeu ne alege într-un mod sau altul, chiar dacă lucru nu este vizibil, o face cu răbdare, cu dragoste, asta cere timp…, iar noi, oamenii, nu prea mai dăm importanţă timpului….

-        Iţi mulţumesc pentru că ai scris despre cărţile mele, a fost un efort…, a intervenit Artur, aducându-şi aminte de eseurile pe care le-am scris…

-        Aşa dau eu sens vieţii, la început am dorit să se scrie despre mine, i-am răspuns, dar cu timpul m-am trezit că scriu despre alţii, a venit impulsul pe neaşteptate, ocazia. Nu sunt critic, n-am sistem, încerc să privesc la partea spirituală a omului, să-i caut inima, să văd ce este în cuvintele lui. Am scris despre zeci de persoane, dar eseurile mele sunt, de fapt, poeme mascate, ocazia să mai scriu un poem pe o temă dată, să respir, adică...

În biroul lui Artur erau un calculator, icoane, multe manuscrise, un birou mic, în aparenţă, dar mare prin viziune…

-        Cred că acea carte despre megapolis are în ea încărcătura necesară, e scurtă, dar electrică, i-am spus şi mă gândeam la peştii aceea electrici din adâncurile oceanului care te pot omorî prin electricitatea naturală acumulată în trupul lor…

-        Ai dreptate, aici se naşte un oraş, se naşte megapolisul, o acumulare de capitaluri, cu suprastructuri…

Încerca să-mi transmită mesajul cu mult calm, având o bucurie secretă, ca unul care deja văzuse cu ochii minţii viitorul, era ceva între profeţie şi prietenie, probabil încerca să mă iniţieze.

Avea un gest format în timp, din când în când parcă dorea să facă ordine între actele de pe masa de lucru, le atingea discret, fără să le privească, era ceva de dragoste în acest gest, parcă le apăra, doar păsările fac la fel când îşi apără cuibul. Se vedea din limbajul trupului că se grăbea, timpul îi era drămuit, avea un program încărcat, dar îi făcea plăcere să schimbe câteva cuvinte.

- Vezi? Oraşul acesta este marele bolnav al Europei. Oricând poate fi atins de un cutremur, de o catastrofă. Am dat în lucru echipei mele un studiu despre cutremure aici, pregătim o carte, e nevoie să se cunoască efectele unui cutremur pentru că nu este acelaşi lucru dacă vine vara sau iarna, ziua sau noaptea, dacă te prinde în lift sau în altă parte … Există riscul ca toate căile de acces, toate bulevardele să fie blocate, să se rupă legătura cu lumea şi să nu se mai poată interveni, să nu se mai poată alimenta oraşul cu electricitate, cu gaze naturale, cu apă… Efortul de refacere a megapolisului ar putea să fie prea mare şi în final să fie abandonat …

Mi-am amintit de idolatria care radia din lumea aceasta, cum se putea vedea la colţurile străzii, peste tot, cum oamenii erau mulţumiţi în inconştienţa lor, apoi m-am gândit la profeţii aceia, la „văzători” , care primeau misiunea să avertizeze lumea. Dar oamenii nu i-au primit cum trebuie pe „văzători”, mesajul nu era pe placul lor, era un mesaj al dureri, al schimbării pentru ei, al înnoirii.

-        Să nu fie prea târziu toată această muncă de aici! i-am răspuns. Ar fi păcat. E nevoie ca oamenii să ştie. Dumnezeu îi avertizează pe oameni, nu face nimic fără să le spună într-un fel sau altul.

Într-un fel mi-era teamă. Un cutremur ne-ar afecta pe toţi, dar viaţa este o taină care nu ne aparţine, parcă am fi martori în propria viaţă, parcă am trăi gânduri care vin din altă parte. Poate mai avem timp sau poate nu …

-        În 1977 eram aici, a fost dramatic, a fost durere, i-am spus, o vagă amintire, grea amintire m-a atins.

-        Da, mi-a răspuns, dacă se poate interveni, nu este nici o problemă, nu-mi mai pasă de sisteme sociale, nu mă mai leg de ele, dacă se poate face ceva. Atunci s-a putut face câte ceva, acum lipsa de legătură dintre oameni, dintre instituţii, ar duce la o catastrofă. Trebuie să fim realişti, posibilităţi există, dar lucrurile nu se leagă întotdeauna. Se simţea că acest fenomen îl preocupa cu adevărat.

-        De fapt aţi şi scris despre partea negativă a lucrurilor, despre ceea ce ne putea afecta viitorul…

-        Da, ai remarcat, ai scris şi tu, mi-a atras atenţia faptul că ai scris „Fericirile după Artur”, şi mi-a plăcut. Nu-mi fac un cult al personalităţii, dar lucrurile trebuie spuse pentru ca românii să ştie, mi-e teamă să nu uităm a vorbi româneşte…

Era aici o durere, o tristeţe care îl apăsa. A tăcut şi poate această stare era o bună continuare a ideii … 

Înainte de a vorbi de cartea viitoare, mi-a pus în faţă un subiect la care nu mă gândisem, nu-l credeam actual, dar care doare oricând. Cărţile arse al românilor. Cărţile care ard exprimă durere, sunt fiinţe care se duc în neant, nu hârtia contează, ci cuvintele care dau viaţă hârtiei. Dar cărţile românilor, în timpul primit în dar de la Dumnezeu, au ars, multe din ele s-au topit. Era un fel de ardere a cărnii noastre. Se născuse o legendă a cărţilor arse despre care puţini români ştiau, sau s-ar fi gândit. Uitarea, violenţa informaţiei universale, venită de oriunde, au făcut să pierdem din vedere acest lucru. Glasul lui Artur era convingător, ideea îi săpase în fiinţă adânc tragedia românilor. Era unul care ştia, poate printre puţinii care dorea ca ei să ştie… Mi-a povestit despre motivele reale ale cărţilor arse, era o raţiune negativă a vremurilor şi chiar Dimitrie Cantemir scrisese prin 1700 despre acest lucru… Durerea lui Artur era cu atât mai mare cu cât şi el păţise prin 1989 acest lucru, care durea, memoria părea să se stingă, probabil că scrierea sa arsă atunci făcea parte din fiinţa lui, deşi nu lăsa să se vadă…

Eram pregătit pentru o nouă carte vorbindu-mi-se despre cărţile arse ale românilor. Mă durea pentru că în mine muriseră multe cărţi pe care nu le-am scris, carnea mea uitase cărţile pe care le-aş fi putut scrie…

A trecut apoi la programul strict de editură în care urma să finalizez cartea. O făcea exact, precis. A venit cineva din editură care m-a fotografiat, nu mi s-a părut necesar, dar ei erau profesioniştii, ştiau ce trebuie făcut.

De la întâlnirea aceea am ştiut că erau tărâmuri  necunoscute în mine, că mă puteam deschide ideilor trăite sau construcţiei de idei. Senzaţia mea a fost că timpul fusese prea scurt, zgârcit cu noi…Artur s-a ridicat brusc, secunda s-au dus ca un fluture în lampa arzând. Atât ne-a rezervat Dumnezeu şi trebuia să fim mulţumiţi. Ne-am ridicat de pe scaunele acelea, ne-am întins mâinile şi ne-am încredinţat fiecare lui Dumnezeu.

Mi-am amintit că Artur scrisese o scurtă povestire despre Geneza, o concepuse ca o parabolă a scriitorului stăpân pe creaţie, luând modelul lui Balzac. Scrierea, deşi scurtă, era plină de sensuri. Totul era prezentat ca o dezvăluire, de fapt în modelul Apocalipsei, într-o secundă infinită, era acolo tiparul lui Isus, salvând ceea ce era de salvat.

Am părăsit strada Ciprian Porumbescu ştiind că Apocalipsa putea începe chiar de pe strada Ciprian Porumbescu.

C. Stancu ©

*Text publicat în revista „Amfiteatrul literar”, nr. 4/2026