Să ne reamintim: CONDAMNAT, de Radu Igna... Un roman despre viață

 

 

STROPI, DE RADU IGNA

 

„Cu privirea blândă înlăcrimată parcă.„A venit clipa, prietene! „Lupul întoarce capul spre liziera pădurii. Da, e timpul. Du-te, prietene! A venit clipa. Suprema clipă …”.

În modul acesta îşi termină Radu Igna romanul CONDAMNAT,  apărut la  „ Editura de Vest, Timişoara, 2007, un roman care, însă, a început mult mai devreme pentru autor, o scriere care l-a apăsat. Este unul de actualitate din punctul de vedere al celui trecut prin viață, prins între generații de oameni în schimbare.

Este ieşirea din scenă a unui om, eliberarea. De ce condamnat ? Radu Igna îşi pune în cuvinte trăirile legate de prezenţa omului în două epoci în România, povestea valului de oameni care se nasc şi mor, condamnaţi de epocă. Deşi personajele cărţii par a se mişca liber, ele sunt de fapt condamnate. Au sentinţa dată de evul lor. Dacă nu te integrezi în mişcarea epocii, fie comuniste, fie aşa – zis democratice, eşti condamnat, împins să trăieşti la margine de lume şi să priveşti trenul care trece, să faci semne şi să crezi că ţi-ai făcut datoria. E doar iluzia vieţii…

Oamenilor nu le pasă de oameni, dacă se pot folosi de tine, e bine, dacă nu, planează condamnarea. Nu ai dreptul să priveşti viaţa din interiorul ei, să o trăieşti, ai dreptul să faci doar ceea ce ţi se cere şi, tu, să fii martorul. Există în carte o aparenţă a relaţiilor dintre generaţii, de parcă unii ar putea învăţa de la alţii şi ar continua istoria vremii, dar este aici o eroare, mediul închis nu lasă loc de ieşire Ovidiu Drumaru nu preia nimic de la Romulus Deleanu, doar condamnarea...

Izolarea personajelor la un canton lângă o cale ferată, la marginea pădurii, în locuinţe abia schiţate, la limita umană, dar eliberate de presiunea societăţii care macină oamenii, preferând o viaţă spirituală profundă. În paradisul cărţilor, al amintirilor, la fărâmele de viaţă oferite zilnic omului, la eliberarea prin scris, de parcă dincolo de zidurile locuinţei există lumea nevăzută care te primeşte.

Stropi de viaţă, în mod simbolic, sunt sărbătoarea personajelor, care par a duce în ele povara unui mesaj, îşi duc destinul cu răbdare, privesc viaţa lor ca pe un  spectacol.

Autoizolarea personajelor este una divină, provenind dintr-un model al scribilor neînţeleşi, dar având misiunea de a duce mesajul mai departe, apoi  fuga de lume, dar trăind în lume până la limita posibilului, în aşa fel încât  să nu fie înăbuşită mlădiţa de viaţă care apare la lumină.

Deleanu a trebuit să treacă prin istoria tulbure a comunismului, Drumaru trăieşte efectele, valul de oameni merge mai departe, dar cei doi, deşi în vremuri diferite, sunt apăsaţi de hotărârea de condamnare. Una simplă: nu avem nevoie de voi aici, dacă nu ne putem folosi de voi, nu sunteţi din lume. Numai în măsura în care ne putem folosi de voi, aţi avea importanţă ca oameni.     

În paralel, autorul prezintă şi alte personaje care fac parte din context, pentru fundal, ca Petre Merescu, care ştiu să profite de pe urma sistemului social, nu au complexe morale, spirituale, sunt aici şi au dreptul să pună mâna pe ce este mai bun.

Ei fac diferenţa, profită de pe urma sistemului, dar acest lucru apare şi în finalul cărţii, când autorul, prin ochii personajelor îi vede pe noii democraţi care au răpus comunismul profitând din plin de sistem. Partidele din care fac parte sunt istorice, dar ei au dreptul să profite de istorie. Ei sfidează istoria şi se ratează ca oameni, nu au nici şansa unei vieţi de lup singuratic, par a nu plăti niciodată preţul, dar, de fapt, s-au pierdut în valul vremii.

Interesant dialogul dintre Romulus Deleanu şi Ovidiu Drumaru pe tema cărţilor, cu referire la stropi, picături de viaţă prinse în cuvinte, fărâmituri de la masa istoriei pentru eroii care se retrag din  istorie. 

Ritmul în care trăiesc personajele este unul lent, viaţa lor este „filmată” de autor cu încetinitorul, sugerând ieşirea din istorie, elementele care o compun sunt tradiţionale, însoţite de icoanele cu sfinţi care veghează în planul doi la pacea din această lume, anonimi, dar necesari, ca sugestie. La sat lumea trăieşte simplu, viaţa de familie este dusă la limita trăirilor biologice, aproape ratarea familiei, dar, totuşi, Victoria, soţia, este prezentată de autor ca prototip al femeii care suferă lângă familie, care luptă pentru familie, preocupată de viaţa zilnică, fără o viaţă spirituală bogată, dar luptătoare.

Autorul are meritul de a nu fi intrat în acea ideologie ieftină de a condamna trecutul sau prezentul. El dă opţiuni spectaculoase  pentru cititor, urmează firul - istoria valului de oameni pe acest pământ numit România. Radu Igna e lucid în ceea ce scrie, iar parte din povestire face parte din viaţa sa, sunt clipe, sunt relaţii pe care le-a trăit şi le-a descris în carte pentru a se elibera de condamnarea pe care a trăit-o. Având vârsta personajelor cărţii, paradoxal, cele două personaje par a fi unul, de fapt dedublarea fiinţei pe care a trăit-o generaţia de oameni apăsaţi de comunism şi apoi apăsaţi de schimbarea imposibilă spiritual, pe care au trăit-o ulterior. Din această perspectivă, condamnarea pare a fi dublă pentru personajele cărţii şi nu numai… Cititorul atent va înţelege, nu este nimic spectaculos în carte, dar totul este profund. Igna scrie simplu, da nu simplist, stă pe rădăcinile romanului serios, care îi dau putere. Sunt în carte multe simboluri implicite, nu explicite, ceea ce a prins de la marii scriitori, de la maeştri stropilor, care au marcat istoria umană. De fapt, fiecare scriitor scrie la marea carte a istoriei umane partea sa, iar viaţa, în mijlocul cărţilor, scriind cărţi, este una a mărturiei la procesul care se desfăşoară în istorie, dar, din păcate, pentru unii s-a emis sentinţa.

„Puşcăria, din ciclul <<Stropi>>, apăru în septembrie, al patrulea an după revoluţie. Lansarea avu loc la clubul partidului din  oraşul reşedinţă de judeţ. Un reputat critic literar vorbi despre autor, o mare personalitate, an de zile interzis, citi două fragmente pentru a releva calităţile scriiturii, stilul, dar mai ales bogăţia de informaţii. … El a scris, ce-i drept, toată viaţa, dar nu a trăit la marginea unei păduri, într-o baracă fără curent electric, a scris proze la lampa de petrol, stropi din viaţa cea adevărată, având un singur cititor: chiar el, cel din faţa onoratei asistenţe”.

E un text care, prin sinceritate, dezleagă misterul condamnării. Radu Igna a mai adăugat un pasaj la istoria sa prin cartea aceasta, după cele scrise anterior, la fel de dense în ciuda unei anumite lentori aparente: VÂLTOAREA, NIMIC DEOSEBIT ÎN TIMPUL SERVICIULUI MEU, VALEA PROSCRISILOR, LAZĂR NU MAI VINE, cărţi care ţâşnesc din necesitatea mărturiei la care am fost chemaţi fiecare.

Deşi autorul a început cu umor prin cartea ARMONIA SNACK –BAR, filonul scrisului său este unul tradiţional în literatura română: viaţa ca viaţă, regăsit la autori de primă importanţă.

Meritul autorului este de a fi recuperat memoria românilor în vremuri complicate ca o vâltoare, cu toate condamnările date de istorie, văzute sau nevăzute ...

 

Constantin Stancu ©

*Text publicat în revista „Feed Back”, nr. 9-10/2026