ARHIVE LITERARE

Cunosc de multă vreme, de la debutul autorului (1988), poezia lui Constantin Stancu: o poezie densă, cu un mesaj încifrat, nobil, grav, ermetic chiar, pentru cititorul grăbit, nedeprins cu gustul aspru, greu și tulburător al elixirului metafizic.

Recentul său volum, Muntele pe acoperiș, Editura Vatra veche, Târgu-Mureș, 2026, pe care poetul a avut gentilețea să mi-l ofere, mi se pare a fi emblematic în această privință. Strania metaforă din titlu, metaforă a imensei poveri, deopotrivă telurică și celestă (Muntele pe acoperiș!), copleșește lumea lăuntrică și lumea exterioară eului și intră în consonanță cu abisul, cu marele adânc: „Dincolo de orizont – un abis presupus” (p. 17).

Trei repere – nemărginita verticalitate, indeterminarea haosului („Am o hartă secretă a haosului”, p. 34) și abisul sacru - veghează la desfășurarea discursului poetic, un discurs de factură intens meditativă.

Tema ar putea fi formulată astfel: Destinul individului (poetului) duhovnicesc într-o ambianță care a căzut de la credință. Altfel spus, străvechea, irezolvabila confruntare dintre homo spiritualis și homo animalis, confruntare deloc conflictuală la Constantin Stancu, ci doar extinsă, de la nivelul insului, la scară social-comunitară.

Așa se face că poezia sa, tablou al lumii contemporane și meditație asupra acesteia, crește, arborescent, dintr-o structură generativă de esență și configurație spiritual-reflexivă, consolidată de strategiile credinței și ale observației lucide, structură pe care o analiză atentă, beneficiară a unor cunoștințe și a unei metodologii adecvate, o deduce cu surprinzătoare limpezime.

Mai întâi, însăși căderea de la credință (ori luarea în deșert a credinței), prag lăuntric despre care ne vorbește, între altele, cu ironie amară, poemul Ziua în care m-a iubit Dumnezeu:

„... Altă dată, un șofer drogat a trecut cu autoturismul lui decapotabil,

i-am văzut chipul și surâsul de diamant,

m-a trântit pe asfalt, mi-a rupt piciorul drept.

Am înțeles că Dumnezeu mă iubește, nu am murit...

... Altă dată, aceeași întâmplare tristă,

chiar pe trecerea de pietoni,

m-a lovit în plin, am murit de bună voie și nesilit de nimeni.

La înmormântarea mea prietenii șopteau:

«L-a iubit Dumnezeu, l-a dus acasă, într-o lume mai bună,

cu alți oameni, alte chipuri, alte limbaje...» ” (p. 8)

„A existat o biserică, o sinagogă, o moschee

care au capturat cerul și cuvintele,

plus lumina oblică a absențelor...” (p. 90)

Astfel, treptat, inexorabil, ins și mulțime se desprind, prin proprie voință, de Creator, ratându-și toate șansele. Am spus cândva că omul este făptura ce și-a ratat șansa, preferând să fie „ființă întru moarte” (Martin Heidegger) și nu „ființă întru mântuire” (cum am îndrăznit eu a zice).

Fiindcă, să nu uităm, Infernul nu este nimic altceva decât absența lui Dumnezeu.

Următorul moment, următoarea dramă, consecință a momentului și dramei dintâi, este retragerea harului, răspuns divin la păguboasa alegere umană. Dumnezeu este atotputernic. Deci, El poate hotărî orice, inclusiv să nu existe, pentru răzvrătiți, smintiți, batjocoritori. Îi lasă pe aceștia la voia minții lor, la autocălăuzirea lor menită eșecului:

„... Spui și o rugăciune simplă în fața oglinzii.

Apoi îți privești chipul înainte de a apropia lama de ras,

bine ascuțită în altă țară.

Te spovedești la nevastă, la martori,

la experții-n sărbători organizate la promoție.

Te spovedești rapid și eficient...”

Într-un asemenea vârtej formalist, derizoriu, lipsit de imboldul de sus, orice suprasens, orice solemnitate, orice taină, orice bucurie deplină, nelumească, celestă, au dispărut.

Încât minte și suflet alunecă, pe această cale a fatalei decăderi, în cea de a treia etapă a morții spirituale: teribila pierdere a Centrului:

„Vorbește despre dreptate în noaptea

în care Dumnezeu este judecat cu hărnicie iar Petru a trădat,

dar nu observă privirea lui Iisus,

cocoșul care cântă în depozitul nopții,

oamenii care se încălzesc la focul moale și

timpul lichid care curge pe zidurile de piatră ale cetății” (p. 54).

De aici, se declanșează degringolada eului și a lumii, începe rătăcirea, fără înțeles și fără țel, se instalează dezorientarea spațio-temporală, generatoare de singurătate și angoasă:

„Cineva trebuie să răspundă pentru lipsa de timp

din viețile noastre...

Cineva trebuie să răspundă pentru lipsa spațiului...

... Cineva absent trebuie să răspundă pentru simplul motiv că

nimeni nu mai răspunde de toate acestea...” (p. 97).

Ori:

„Trupul mi-a luat-o razna...

... celulă cu celulă, până la ultima singurătate” (p. 7).

Odată ajunși la această limită, individul și grupul se află în fața a două opțiuni existențiale: fie își abandonează nefericita decizie inițială și se întorc la Creator (metanoia), ceea ce le asigură salvarea, fie își continuă rătăcirea, ceea ce îi va duce, treptat, la idolatrie și demență.

Dilema nu este tranșată de poet. De aici tensiunea latentă, negura, incertitudinea ce învăluie discursul, sporind forța lui estetică, intensificând freamătul unui lirism deopotrivă senin și tenebros.

Poetul, așadar, mereu în așteptarea unui „semn” (venit de dincolo de abis, dar și din preajmă, de la apropiații săi), nu descoperă, pare-se, nicio tresărire, oricât de vagă, oricât de timidă, spre schimbarea minții, spre vindecare. Singura perspectivă rămâne alienarea, adică delirul alergării fără țintă spre închinări și slujiri greșite și rău vătămătoare:

„Simt răsuflarea unui animal în întuneric,

mai ales în nopțile cu lună, bombăne cuvinte necunoscute.

Mă urmărește zilnic, îi văd umbra

când întorc privirea spre istoria de ieri.

Transpirația lui îmi transmite că a îmbătrânit lângă mine,

dă semne de oboseală în fața dicționarelor.

Într-o zi mă va înghiți, va fi pe la amiază sau seara,

eu speram că va învăța ce-i iubirea și

se va lăsa jupuit de piele lui de aramă” (p. 12).

Integrat, el însuși, volens-nolens, prin cronotopul viețuirii sale empirice, în acest spectacol înspăimântător, vizitat, la răstimpuri de enigmatici „barbari”, poetul, care-și iubește semenii, suferă împreună cu ei, dar el este întărit, totuși, de nădejdea mântuirii („Dumnezeu e atât de aproape...”, p. 30; „Doar vorbele Lui contează, îți explică esențialul”, p. 84), așa cum probează câteva pasaje decisive, în care duhul său înregistrează prezența Divinității (p. 96) și are viziunea lumii noi („Nimic nu este mai curat decât un clopot în așteptarea Învierii”, p. 64. Cf. și p. 88), totul culminând cu cel puțin două extatice, mistice enunțuri mărturisitoare, care dau măsura harismei sale:

„M-ai făcut din țărâna pământului, dintr-o brazdă adâncă, pentru a mă obișnui să fiu călcat în picioare...

Nu mă apelează nimeni din moarte, am fost părăsit de toți,

voi deprinde singur procedura subtilă a învierii...

Deasupra mea corbii sunt pregătiți să-mi ciugulească

ochii obosiți care te-au văzut” (p. 32).

Și:

„Totul a fost frumos și înălțător, până când am auzit susurul

acela blând și subțire, ca un zgomot de fond al universului...” (p. 43).

Știm, din 1 Împărați 19, 12, că așa i S-a revelat Dumnezeu profetului Ilie pe Muntele Horeb.

Din când în când, în curgerea relativ întunecată a textelor ce evocă și interpretează înfățișarea Infernului, ne întâmpină bucuria genuină de a trăi, pură, luminoasă, neproblematizantă, amnezică, precum în acest minunat poem de iubire, suficient sieși:

„Exista o fântână unde se adăpau animalele și timpurile,

acolo te-am întâlnit îmbrăcată în cămașa caniculei.

Nu a plouat de multă vreme, dar erai frumoasă

ca o ploaie curată de vară,

când apa intră în sandalele lui Dumnezeu.

Nu știam cât de adâncă era fântâna,

ce mituri erau în apa aceea rece,

am văzut doar animalele mulțumite,

cu trupuri transparente și

iarba arsă înverzind în urma pașilor tăi” (Fântâna, p. 18).

Poezia lui Constantin Stancu, complexă, polisemantică, cultivând un estetism discret și viguroase idei trăite, se adresează, firește, oricui este interesat de arta cuvântului, dar, mai cu seamă, cititorilor inițiați în grandoarea și sublimul Sfintei Scripturi. Volumul pe care am îndrăznit a-l comenta, Muntele pe acoperiș, nu prilejuiește o lectură facilă. Dar fascinează și educă. În rest, cum am spus și spun adesea, Por captu lectoris, habent sua fata libelli (Terentianus Maurus).

*Text publicat în revista ”Vatra veche”, nr. 10/2026

Timișoara, 6 octombrie 2026.

Să ne reamintim: CONDAMNAT, de Radu Igna... Un roman despre viață

STROPI, DE RADU IGNA

„Cu privirea blândă înlăcrimată parcă.„A venit clipa, prietene! „Lupul întoarce capul spre liziera pădurii. Da, e timpul. Du-te, prietene! A venit clipa. Suprema clipă …”.

În modul acesta îşi termină Radu Igna romanul CONDAMNAT, apărut la „ Editura de Vest, Timişoara, 2007, un roman care, însă, a început mult mai devreme pentru autor, o scriere care l-a apăsat. Este unul de actualitate din punctul de vedere al celui trecut prin viață, prins între generații de oameni în schimbare.

Este ieşirea din scenă a unui om, eliberarea. De ce condamnat ? Radu Igna îşi pune în cuvinte trăirile legate de prezenţa omului în două epoci în România, povestea valului de oameni care se nasc şi mor, condamnaţi de epocă. Deşi personajele cărţii par a se mişca liber, ele sunt de fapt condamnate. Au sentinţa dată de evul lor. Dacă nu te integrezi în mişcarea epocii, fie comuniste, fie aşa – zis democratice, eşti condamnat, împins să trăieşti la margine de lume şi să priveşti trenul care trece, să faci semne şi să crezi că ţi-ai făcut datoria. E doar iluzia vieţii…

Oamenilor nu le pasă de oameni, dacă se pot folosi de tine, e bine, dacă nu, planează condamnarea. Nu ai dreptul să priveşti viaţa din interiorul ei, să o trăieşti, ai dreptul să faci doar ceea ce ţi se cere şi, tu, să fii martorul. Există în carte o aparenţă a relaţiilor dintre generaţii, de parcă unii ar putea învăţa de la alţii şi ar continua istoria vremii, dar este aici o eroare, mediul închis nu lasă loc de ieşire Ovidiu Drumaru nu preia nimic de la Romulus Deleanu, doar condamnarea...

Izolarea personajelor la un canton lângă o cale ferată, la marginea pădurii, în locuinţe abia schiţate, la limita umană, dar eliberate de presiunea societăţii care macină oamenii, preferând o viaţă spirituală profundă. În paradisul cărţilor, al amintirilor, la fărâmele de viaţă oferite zilnic omului, la eliberarea prin scris, de parcă dincolo de zidurile locuinţei există lumea nevăzută care te primeşte.

Stropi de viaţă, în mod simbolic, sunt sărbătoarea personajelor, care par a duce în ele povara unui mesaj, îşi duc destinul cu răbdare, privesc viaţa lor ca pe un spectacol.

Autoizolarea personajelor este una divină, provenind dintr-un model al scribilor neînţeleşi, dar având misiunea de a duce mesajul mai departe, apoi fuga de lume, dar trăind în lume până la limita posibilului, în aşa fel încât să nu fie înăbuşită mlădiţa de viaţă care apare la lumină.

Deleanu a trebuit să treacă prin istoria tulbure a comunismului, Drumaru trăieşte efectele, valul de oameni merge mai departe, dar cei doi, deşi în vremuri diferite, sunt apăsaţi de hotărârea de condamnare. Una simplă: nu avem nevoie de voi aici, dacă nu ne putem folosi de voi, nu sunteţi din lume. Numai în măsura în care ne putem folosi de voi, aţi avea importanţă ca oameni.

În paralel, autorul prezintă şi alte personaje care fac parte din context, pentru fundal, ca Petre Merescu, care ştiu să profite de pe urma sistemului social, nu au complexe morale, spirituale, sunt aici şi au dreptul să pună mâna pe ce este mai bun.

Ei fac diferenţa, profită de pe urma sistemului, dar acest lucru apare şi în finalul cărţii, când autorul, prin ochii personajelor îi vede pe noii democraţi care au răpus comunismul profitând din plin de sistem. Partidele din care fac parte sunt istorice, dar ei au dreptul să profite de istorie. Ei sfidează istoria şi se ratează ca oameni, nu au nici şansa unei vieţi de lup singuratic, par a nu plăti niciodată preţul, dar, de fapt, s-au pierdut în valul vremii.

Interesant dialogul dintre Romulus Deleanu şi Ovidiu Drumaru pe tema cărţilor, cu referire la stropi, picături de viaţă prinse în cuvinte, fărâmituri de la masa istoriei pentru eroii care se retrag din istorie.

Ritmul în care trăiesc personajele este unul lent, viaţa lor este „filmată” de autor cu încetinitorul, sugerând ieşirea din istorie, elementele care o compun sunt tradiţionale, însoţite de icoanele cu sfinţi care veghează în planul doi la pacea din această lume, anonimi, dar necesari, ca sugestie. La sat lumea trăieşte simplu, viaţa de familie este dusă la limita trăirilor biologice, aproape ratarea familiei, dar, totuşi, Victoria, soţia, este prezentată de autor ca prototip al femeii care suferă lângă familie, care luptă pentru familie, preocupată de viaţa zilnică, fără o viaţă spirituală bogată, dar luptătoare.

Autorul are meritul de a nu fi intrat în acea ideologie ieftină de a condamna trecutul sau prezentul. El dă opţiuni spectaculoase pentru cititor, urmează firul - istoria valului de oameni pe acest pământ numit România. Radu Igna e lucid în ceea ce scrie, iar parte din povestire face parte din viaţa sa, sunt clipe, sunt relaţii pe care le-a trăit şi le-a descris în carte pentru a se elibera de condamnarea pe care a trăit-o. Având vârsta personajelor cărţii, paradoxal, cele două personaje par a fi unul, de fapt dedublarea fiinţei pe care a trăit-o generaţia de oameni apăsaţi de comunism şi apoi apăsaţi de schimbarea imposibilă spiritual, pe care au trăit-o ulterior. Din această perspectivă, condamnarea pare a fi dublă pentru personajele cărţii şi nu numai… Cititorul atent va înţelege, nu este nimic spectaculos în carte, dar totul este profund. Igna scrie simplu, da nu simplist, stă pe rădăcinile romanului serios, care îi dau putere. Sunt în carte multe simboluri implicite, nu explicite, ceea ce a prins de la marii scriitori, de la maeştri stropilor, care au marcat istoria umană. De fapt, fiecare scriitor scrie la marea carte a istoriei umane partea sa, iar viaţa, în mijlocul cărţilor, scriind cărţi, este una a mărturiei la procesul care se desfăşoară în istorie, dar, din păcate, pentru unii s-a emis sentinţa.

„Puşcăria, din ciclul <<Stropi>>, apăru în septembrie, al patrulea an după revoluţie. Lansarea avu loc la clubul partidului din oraşul reşedinţă de judeţ. Un reputat critic literar vorbi despre autor, o mare personalitate, an de zile interzis, citi două fragmente pentru a releva calităţile scriiturii, stilul, dar mai ales bogăţia de informaţii. … El a scris, ce-i drept, toată viaţa, dar nu a trăit la marginea unei păduri, într-o baracă fără curent electric, a scris proze la lampa de petrol, stropi din viaţa cea adevărată, având un singur cititor: chiar el, cel din faţa onoratei asistenţe”.

E un text care, prin sinceritate, dezleagă misterul condamnării. Radu Igna a mai adăugat un pasaj la istoria sa prin cartea aceasta, după cele scrise anterior, la fel de dense în ciuda unei anumite lentori aparente: VÂLTOAREA, NIMIC DEOSEBIT ÎN TIMPUL SERVICIULUI MEU, VALEA PROSCRISILOR, LAZĂR NU MAI VINE, cărţi care ţâşnesc din necesitatea mărturiei la care am fost chemaţi fiecare.

Deşi autorul a început cu umor prin cartea ARMONIA SNACK –BAR, filonul scrisului său este unul tradiţional în literatura română: viaţa ca viaţă, regăsit la autori de primă importanţă.

Meritul autorului este de a fi recuperat memoria românilor în vremuri complicate ca o vâltoare, cu toate condamnările date de istorie, văzute sau nevăzute ...

Constantin Stancu ©

*Text publicat în revista „Feed Back”, nr. 9-10/2026

Revista „Feed Back”, nr. 9-10/2026. Semnal, sumar, redacția... Daniel Corbu și Editura Princeps Multimedia... Un experiment literar reușit, dens și semnificativ

Sonia Elvireanu: Când înflorește pustiul... Al. Cistelecan nota despre acest volum: „Chiar și când face pelerinaje interioare, Sonia tot în peisaje iluminate desenează, folosind descrierea pentru corporalizarea invelațiilor și pentru transpunerea lor în revelații” (Ultima copertă)

O voce între lumi, sau poezia pe o cale neumblată…

O scriitoare harnică, poetă, traducătoare, romancieră, critic literar, eseist, Sonia Elvireanu ne oferă un volum de poeme intitulat Lumina din înserare: când înflorește pustiul, apărut la Iași: Editura Ars Longa, 2025. Sensibilă, atentă cu lumile din jur, văzute și nevăzute, ne sugerează, chiar ne atenționează, cu un motto special din marele poet Rabindranath Tagore. Trimiterea are cheia spirituală, poezia face din sufletul poetului un zbor, plutește pe valurile vieții, printre glasurile apei și vântului. Există și degetele divine ale Maestrului, „și ale unei umbre mai adânci decât amurgul”.

Titlul ne sugerează misterul, locul unde lumina se întâlnește cu întunericul, acolo unde ea persistă. Lumina face din pustiu un loc unde se petrec lucruri ce pot duce la înviere. Este o cale neumblată de mulți, dar peregrinul o știe, poate ajunge în înălțime. Deși preia unele momente din viața de zi cu zi, poeta convertește experiența într-una inițiatică, de atingere a lumilor nevăzute. Își construiește un domeniul din care poate privi spre alte orizonturi. Unul curat, neatins de mizeria umană. O face atentă, după reguli spirituale. Lumina din înserare se prinde greu în cuvinte, dar se poate materializa prin cuvinte. Un zbor, dar aripile acoperă peisajul. În acest areal spiritual apare luna, liniștea cerului, plopul, frunza purtată de vânt - nostalgia. Are sentimentul că a mai fost în aceste zone, acolo pustiul înflorește, se simte umbra poeziei, tăcerea care focalizează forțele ce unesc lumile de aici și de acolo. Mărturisește despre albastrul tăcerii, despre cântecul pelerinului, despre clipa de grație și despre măslin. În peisajul liric apare măslinul, semn divin, unul despre pace și iubire, despre taină și semn între lumile vizibile și cele subtile. În acest areal spiritual există prezența, umbra o devoalează: „Pe orice nisip mă așez,/ stă lângă mine o umbră,/ ca urma de ploaie/ pe care o respiră pământul, în aburul verii,/ o umbră de mătase/ asemenea unduirilor mării,/ azur de fluturi pe înserare” (Umbra, p. 22). Pe acest nisip, prezența e dinamică, lumina risipește noaptea, iar: „făptura ta, undeva, departe,/ zefirul dimineții, calea pe care umblă/ lumina din înserare” (Lumina din înserare, p. 23).

Zona luminoasă permite poetei să accepte împlinirea, unirea dintre ea și el, arhetipul unic Adam-Eva, pecetea de început. Adam nu mai este scindat, ei sunt una, în afară și înăuntru, nu mai există partea absentă, e doar prezența de Început: un „chip înfloritor din oglindă”… Timpul este suspendat, unitatea de măsură este chiar viața: „o caută o viață precum o taină/ nici o alta nu-l poate împlini,/ cum numai sufletul bărbatului/ o poate recunoaște și cuprinde în matcă” (Împlinire, p. 54).

Volumul pune în evidență problema singurătății din singurătate, în poemul Eu și ziua mea peisajul spiritual se încheagă din tablouri care atrag timpul unic, de început: ploaia, poezia (persană, cea scrisă înfrigurată), plutirea pe mare, destinul, muntele, lumina: „nu știu ce mi-au tors zânele,/ un fir nevăzut,/ însingurarea,/ calea spre munte,/ poate lumina/ ce scrie poeme/ în umbra înserării” (pp.79-80).

Există un moment în care pustiul înflorește, o clipă aparte, firul de nisip se preface în floare. E firul de aur… Și efectele: parfumul florii care aduce împăcarea dintre cele vii, plante care călăuzesc ochiul spre miracol, toată suflarea din deșert înflorește. Poeta ne dă cheia: firul de aur al nisipului, unic…E punctul de plecare, așa pustiul se face Rai, locul în care lumea s-a ivit, proaspătă…Ființa tânjește după un țărm liniștit, undeva între lumi, între timp și netimp, între miracol și realitate. Ele există: „Stau la marginea lumii/ între clipe de revelație/ și iubire,/ în singurătatea înflorită/ de lumina din înserare,/ un țărm liniștit” (Un țărm liniștit, p. 83).

După cum ne-a transmis de la început, Sonia Elvireanu ne propune o călătorie pe o cale neumblată. Este unică, deschisă de poetă prin cuvinte, prin peisaje construite cu atenție și migală, alcătuite din fragmente pierdute și regăsite de cei care în singurătate caută sensul, unul spiritual. „O tăcere de îngeri între măslini/ la vreme de seară,/ mireasmă de migdal înflorit/ până la mare,/ pe o cale neumblată,/ un sihastru în sandale de sfoară/ se roagă,/ liniștea lui adie curată,/ îmbracă țărmul în lumină” (p. 7).

Al. Cistelecan nota despre acest volum: „Chiar și când face pelerinaje interioare, Sonia tot în peisaje iluminate desenează, folosind descrierea pentru corporalizarea invelațiilor și pentru transpunerea lor în revelații” (Ultima copertă).

Volumul ne oferă câteva date despre scriitoare, opera scrisă, premiile literare, traducerile de care s-a ocupat, formând punți de comunicare între scriitori, colaborările la revistele literare românești sau străine. Cititorul pătrunde în universul dantelat de-a lungul vieții, descoperind mirajul literaturii și acceptarea destinului. În sandale parfumate de poeme din alte zone și narațiuni cu peisaje unice…

Poeta punctează acest moment editorial: „cum suflul inimii/ își caută liniștea,/ cum albastrul din golf/ își află împăcarea cu infinitul” (În adâncul tăcerii, p. 94).

Constantin Stancu

*Text publicat în revista „Vatra veche”, nr. 10/2026

sâmbătă, 7 noiembrie 2026

Scriitori născuți în luna noiembrie: Constantin Stancu și Pomul cu scribi

Semne

Constantin Stancu (n. 2 noiembrie 1954, Hațeg). Poet, romancier, cronicar literar, publicist. Licenţiat al Facultăţii de Drept din Cluj Napoca, 1988, în prezent pensionar, căsătorit. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara din anul 2009.

Redactor la revistele: „Nova Provincia Corvina” (Hunedoara) între 2001 – 2010; „Contraatac” (Adjud); „Memorii Culturale” (Satu Mare); „Ardealul literar”, din 2023 (Deva).

Debut publicistic în revistele „Braşovul literar şi artistic” şi „Orizont” (1981).

Debut editorial: Fructul din fruct (poezie), în antologia Argonauţii (1988), Timișoara: Editura Facla.

Colaborări la revistele „România Literară”, „Transilvania”, „Luceafărul”, „Orizont”, „Vatra”, „Discobolul”, „Orient Latin”, „Ardealul Literar”, „Semne”, „Viaţa Românească”, „Vatra veche”, „Banchetul”, „Arca”, „Boem@”, „Actualitatea literară” etc.

Premii literare: Premiul revistei „România Literară” la Concursul „Lucian Blaga” (Sebeş,1983), Premiul revistei „Transilvania” la Concursul „Lucian Blaga” (Sebeş, 1984), Premiul Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România (2015) pentru volumul de poezii Etemenanki (Ultima săptămână), Premiul „I.D.Sîrbu” al Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România pentru romanul Vadul ars (2017) etc. Premii ale revistei „Discobolul” pentru textele publicate (poezie, cronică - 2009, 2018); premiul Editurii Rafet Râmnicu Sărat și Asociației „Renașterea Râmniceană” pentru romanul Pe masa de operație, 2011.

Cărți publicate - Poezie: Fructul din fruct (debut poetic, 1988); Păsările plâng cu aripi (poezie, 1988); A privi cu ochii inimii (Poemele roadelor) (poezie, 2002); Pomul cu scribi (poezie, 2006); Greutatea gândului nerostit (poezie, 2012); Cu fantezia pe fantezie călcând (poezie, 2013); Etemenanki (Ultima săptămână), (poezie, 2014); Fructul din fruct (Adio, ne vedem pe străzile de aur) (antologie, 2016); Breaking news pentru absenți/Breaking news for missing people (poezie, 2018); Muntele pe acoperiș (poezie, 2026).

Romane: Ciclul Vadul ars [Vadul ars -2026; Migranți fără bagaje (2019); Judecătorul și jurnalul ars (2021); Pe masa de operație (2011)]; Traficantul de cărți.

Critică literară: Ciclul Arhivele de la Hațeg (2009 și 2017); Geamantanul cu privire (note de lectură, 2015); Fascinanta efă mică (note de lectură, 2023); Pseudo-Imobiliaria - Afacerile lui Dumnezeu cu omul (note literare, 2005); Lecţia de umor şi viaţă în opera lui Radu Igna (note literare, 2014); Poetul la castel – Eugen Evu (note literare, 2010); Adrian Botez: Ceasurile vechi bat mereu ora unu (Un român sub semnul Premiului Nobel pentru Literatură, 2017); Dumitru Hurubă - Glumim, nu? (Texte din Rezervația cu zăpăciți de tranziție), 2019;

Date despre autor în format electronic: www.constantinstancuscrib.wordpress.com; despre literatură: www.arhiveliterare. blogspot.com; www.costyconsult.wordpress.com.

Câteva referințe literare...

Eugen Dorcescu, Epistolă…

„Îl cunosc pe Domnul Constantin Stancu din 1986, când a intrat în biroul meu de la editură cu o seamă de splendide poeme. De atunci nu ne-am mai văzut niciodată față către față. Dar prețuirea reciprocă și o neclintită prietenie cu suport spiritual și estetic ne-au înnobilat existența. Dumnealui fiind mult mai delicat și mai generos decât mine. Modest, retras, necăutând slavă deșartă, Constantin Stancu s-a afirmat, cu strălucire, și în poezie, și în comentariul critic, și în proză. Precum și în cultivarea relațiilor interumane de superioară factură.

Îi mulțumesc și sunt fericit că ne-am întâlnit în această viață”.

27 aprilie 2026,

Eugen Dorcescu

Sursa: https://www.facebook.com/arinna.salceanu/posts/pfbid05b2h95ThJMQr7GT93F8wuHy1XnepN7p54E4LdCsMZTd2TUaTf8H6SvzgTvZS3CZHl

- Maria-Daniela Pănăzan în POEZIA RELIGIOASĂ ROMÂNEASCĂ. Analize şi comentarii estetice – Sibiu: Editura CronoLogia , 2013. Pp 381-391.

„Volumul Pomul cu scribi (dedicat soţiei) este o capodoperă a genului. Revenind la studiul lui Eugen Dorcescu despre poezia religioasă pe care l-am evocat în această carte, volumele poetului Constantin Stancu se pretează interpretării evidente despre poetica dedicată Celui ce este Lumina lumii… Începând de la acest volum apărut la Editura Eubeea în 2006 şi până astăzi (în 2012), drumul poetic a lui Constantin Stancu e propriu şi fără nicio tăgadă – profund religios”.

- Ladislau Daradici, Între omul de carne și omul de gând în Revista „Convorbiri literare”, noiembrie, 2015, p.179.

„Etemenanki (ultima săptămână) este volumul de poeme al lui Constantin Stancu, publicat la Editura CronoLogia, Sibiu, în 2014. Etemenanki, ne explică autorul în preambul, reprezintă <<clădirea platformei de temelie a cerului şi a pământului al cărei vârf ajunge în cer>> sau <<clădirea al cărei vârf este în cer>> (limba sumeriană).

Premisa este ambiţioasă: dacă resursele planetei pentru un an se sfârşesc în septembrie şi dacă a existat o ultimă săptămână pentru Iisus în care a lăsat câteva principii esenţiale, cu toate că ştia că într-o vineri va fi dat la moarte, oare există o ultimă săptămână, în septembrie, pentru fiecare dintre noi? Astfel, septembrie va fi perceput ca o cumpănă, apogeu şi crepuscul (vezi Septembrie cu ore moi), când din zi şi an a mai rămas puţin („anul se sfârşeşte în luna septembrie”), iar <<timpul cade în locul frunzelor/ şi copacii înnebunesc,/ zăpada e în alt veac,/ moartea nu este a noastră, e străină,/ dar o trăim flămânzi până la ultimul cer,/ până la ultima moarte din moarte>>.”

- Petre Rău, în Revista „Boema” nr. 7/2014 (Rostirea până la capătul lumii), pp.12-13, cronica la volumul Etemenanki (Ultima săptămână).

„Am întâlnit o serie de poeme remarcabile, şi mă grăbesc să menţionez câteva: “Istorie”, “Pământ şi gigabytes”, “Sfârşitul lumii”, “Camere melodioase pentru scribi”. Am constatat totodată şi faptul că avem de-a face cu o titulatură a poemelor a cărei cheie nu am putut-o desluşi decât după parcurgerea completă a volumului. Dar poate că asta a fost şi dorinţa autorului, să fie un pic mai ermetic, ceea ce, nu pot să nu recunosc, în poezie prinde adesea. În plus, am remarcat şi utilizarea unor note de subsol (obsesie a autorului pentru claritate?), mai rar folosite în poezie”.

Scriitori născuți în luna noiembrie: Ioan Barb - Poeme din Cetățile de Scăpare

Ioan Barb – 5 noiembrie, un semn din Cetățile de Scăpare

Prin anii 90, Ioan Barb era un boem incurabil, iar rigoarea îi dădea bătaie de cap. Uneori era boem intenţionat, fără motiv, iubea poezia, dar renunţase să mai scrie versuri, s-a întors cu faţa spre jurnalism pentru a se elibera în faptul divers zilnic, era curios, provocator, judeca oameni, fapte, zile, furturi, viaţa aşa cum era. Şi-a ars caietele cu poezii într-un demers de bravadă, nu le-a mai recuperat niciodată, dar le-a trăit şi asta nu se uită.

În acea perioadă a cunoscut mulţi oameni, unii l-au uitat, alţii l-au dispreţuit, dar s-a ţinut de familie, de unii prieteni, a dat un sfat, a câştigat un ban pentru a-şi întreţine copiii şi soţia. Când au apărut calculatoarele cu posibilităţi infinite de informare şi comunicare s-a dovedit reticent, dar după ce a prins gustul picăturii de infinit a înţeles că timpul nu mai avea răbdare cu el, scriitorul îl căuta în gesturile zilnice, în nopţile tensionate, jurnalistul îi dădea beţia necesară, beţia scrisului, era un fulger anemic care îi străbătea mintea, familia îl chema la credinţă, prietenii la aventuri imprevizibile…

Chiar a fost un moment când, din pricina opiniilor sale de jurnalist, cei afectaţi de anchetele lui Ioan Barb l-au dat în judecată, a fost purtat prin sălile judecătoriei, dar la urmă a învins, dreptul la opinie este unul normal într-o lume liberă. Apoi jurnalistul a avut curajul să dea statul român în judecată pentru că fusese condamnat pe nedrept, Curtea Europeană a Drepturilor Omului[1] i-a dat dreptate, în democraţie libertatea de opinie este garantată!

Ioan Barb nu a făcut bravadă de suferinţele sale, a reacţionat demn la o nedreptate, a văzut viitorul ca pe o pradă.

Ioan Barb a fost muncitor, jurnalist, şomer, consilier juridic, avocat, a urcat greu treptele devenirii sale, a descoperit târziu secretul poemului şi al vieţii. Dar a iubit viaţa… S-a simţit bine la Călan, în provincia poemelor sale, a trăit modest şi a visat măreţ…

Iubea mai mult conjunctura, inspiraţia de moment, ulterior a înţeles că rigoarea făcea parte din viaţă, apoi, brusc, prin anul 2010 a publicat un volum de poezie intitulat Picătura de infinit, părea să fi recuperat ceea ce abandonase din capriciu.

Viaţa îl disciplinase.

Această rigoare i-a permis să abordeze altfel problemele, a intrat în avocatură după un examen destul de greu, a început să câştige mai bine, începuse să înţeleagă faptul că viaţa nu-i o joacă şi nimeni nu-i cerea să fie stăpânul jocului, ci doar un om care se bucura de sabatul său interior, discret, cu pasiune, neînţeles, sau puţin înţeles. Şi-a focalizat energia în redactarea unei reviste literare „Algoritm literar”, iar contactele cu poezia, cu proza, cu eseul, cu alţi scriitori, l-au maturizat. Bineînţeles că a primit reproşuri pentru modul cum făcea revista, erau scriitori care se simţeau afectați pentru o poziţionare lângă un alt scriitor pe care îl considerau mai altfel, pentru mărimea literei, pentru un vers sau un poem.

Totul a început în momentul în care a intrat în Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Sibiu.

Liniştit, Ioan Barb şi-a scris poemele, le-a trăit, a redescoperit taina vieţii sale, era în Babilon, dar avea şansa unei sărbători infinite, devenise vier, cel ce lucra în via sa, nu în via altora. Avea ceva de spus, are ceva de spus, speranţa dă consistenţă zicerilor sale. Deschiderea spre scrierile contemporanilor, accesul la informaţie prin intermediul Internetului, studierea vechilor texte biblice într-o manieră proprie, lupta pentru pâinea cea de toate zilele, apariţia copiilor la o vârstă înaintată, rugăciunea zilnică şi încăpăţânarea, l-au făcut să redescopere poezia ca un mod de rugăciune, de spovedanie, de eliberare din captivitatea interioară…

Rigoarea l-a schimbat, căci poezia înseamnă disciplinare la modul absolut: luciditatea în faţa glasului blând şi dulce care coboară în inimile oamenilor.

Pe viitor Ioan Barb se va supăra, poate, pe greşelile proprii, va pierde prieteni, va descoperi alți oameni. Iată, sub via fiinţei plâng strugurii…

Cărți publicate:

· Tăcerea ca o flacără, poeme, Ed. Călăuza, Deva, 1998, debut editorial.

· Picătura de infinit, poeme, ed. ATU Sibiu, 2010.

· Sub via ființei plâng strugurii, poeme, Ed. ATU, Sibiu, 2010.

· Babilon, poeme, Ed. Brumar, Timișoara, 2011.

· Sabatul interior, poeme, ed. Limes, Cluj-Napoca, 2011.

· Meditând închis în ochiul ciclopului, poeme, ed. Brumar, Timișoara, 2013.

· Ostatec în cer, antologie de poezie, ed. Tipo Moldova, Iași, 2012.

· Orașul scufundat, proză, ed. Cenaclul de la Păltiniș, Sibiu, 2013.

· Plăcuța Ouija (Avatarurile lui Schreber), poeme, Ed. Brumar, 2015, alături de Liviu Ofileanu ( Muzică vieneză în vagonul de dormit).

· Dumnezeul din paharul cu votcă, proză, ed. Tritonic, București, 2016.

· Orasul alb, poeme, ed. Paralela 45, Pitești, 2016.

· Imnul frumoasei Olivetti, poeme, ed. Cartea Romanesca, București, 2018.

· Cetățile de scăpare, poeme, ed. Școala Ardeleană, Cluj. Napoca, 2020

· Descântec pentru amăgit uitarea, antologie de autor, ed. Junimea, Iași 2021.

[1] Cauza Barb vs Romania ( nr. 5945/03)

Reclamantul, Ioan Barb, este cetăţean roman, s-a născut in anul 1960, este de profesie jurnalist si locuieşte in localitatea Călan , judeţul Hunedoara. Cazul înaintat CEDO priveşte condamnarea lui Ioan Barb pentru calomnie, acesta publicând un articol despre un om de afaceri, preşedintele unei filiale a Forumului Democrat German si compania sa, care oferea intermedierea de locuri de munca în Germania şi cursuri de limba germana. Articolul sugera ca omul de afaceri ar fi înşelat mai multe persoane prin promiterea unor locuri de munca in Germania. Plângerea reclamantului invoca încălcarea articolului nr.10 privind dreptul la libera exprimare,din Convenţia europeana . Conform acestui articol, orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice si fără a tine seama de frontiere. CEDO a hotărât, in unanimitate, ca articolului nr. 10 din Convenţie a fost încălcat si a decis despăgubirea reclamantului cu suma de 1000 euro. De asemenea, statul roman este obligat sa plătească si onorariul pentru avocatul reclamantului , in valoare de 1781 euro. –

SURSA: www.avocatnet.ro–

http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_13304/CEDO:/Despagubiri/pentru/incalcarea/dreptului/la/libera/exprimare.html#ixzz1nNW3PGbA