EUGEN DORCESCU
DESPRE POEZIA LUI CONSTANTIN STANCU
Cunosc de multă vreme, de la
debutul autorului (1988), poezia lui Constantin Stancu: o poezie densă, cu un
mesaj încifrat, nobil, grav, ermetic chiar, pentru cititorul grăbit, nedeprins cu
gustul aspru, greu și tulburător al elixirului metafizic.
Recentul său volum, Muntele pe acoperiș, Editura
Vatra veche, Târgu-Mureș, 2026, pe care poetul a avut gentilețea să mi-l ofere,
mi se pare a fi emblematic în această privință. Strania metaforă din
titlu, metaforă a imensei poveri, deopotrivă telurică și celestă (Muntele pe
acoperiș!), copleșește lumea lăuntrică și lumea exterioară eului și intră în consonanță cu abisul, cu marele adânc: „Dincolo de orizont – un abis presupus” (p. 17).
*
Trei repere – nemărginita verticalitate,
indeterminarea haosului („Am o hartă secretă
a haosului”, p. 34) și abisul sacru - veghează la
desfășurarea discursului poetic, un discurs de factură intens meditativă.
Tema ar putea fi formulată astfel: Destinul
individului (poetului) duhovnicesc într-o ambianță care a căzut de la
credință. Altfel spus, străvechea, irezolvabila confruntare dintre homo
spiritualis și homo animalis, confruntare deloc conflictuală la
Constantin Stancu, ci doar extinsă, de la nivelul insului, la scară social-comunitară.
Așa se face că poezia sa, tablou al lumii
contemporane și meditație asupra acesteia, crește, arborescent, dintr-o
structură generativă de esență și configurație spiritual-reflexivă, consolidată
de strategiile credinței și ale observației lucide, structură pe care o analiză
atentă, beneficiară a unor cunoștințe și a unei metodologii adecvate, o deduce
cu surprinzătoare limpezime.
*
Mai întâi, însăși căderea de
la credință (ori luarea în deșert a credinței), prag lăuntric despre
care ne vorbește, între altele, cu ironie amară, poemul Ziua în care m-a iubit Dumnezeu:
„...
Altă dată, un șofer drogat a trecut cu autoturismul lui decapotabil,
i-am văzut chipul și surâsul de diamant,
m-a trântit pe asfalt, mi-a rupt piciorul
drept.
Am înțeles că Dumnezeu mă iubește, nu am
murit...
... Altă dată, aceeași întâmplare tristă,
chiar pe trecerea de pietoni,
m-a lovit în plin, am murit de bună voie și nesilit
de nimeni.
La înmormântarea mea prietenii șopteau:
«L-a iubit Dumnezeu, l-a dus acasă, într-o lume mai bună,
cu alți oameni, alte chipuri, alte limbaje...» ” (p. 8)
Sau:
„A
existat o biserică, o sinagogă, o moschee
care au capturat cerul și cuvintele,
plus lumina oblică a absențelor...”
(p. 90)
Astfel, treptat, inexorabil, ins și mulțime se
desprind, prin proprie voință, de Creator, ratându-și toate șansele.
Am spus cândva că omul este făptura ce și-a ratat șansa, preferând să fie „ființă întru moarte” (Martin Heidegger) și nu „ființă întru mântuire” (cum am îndrăznit eu a zice).
Fiindcă, să nu uităm, Infernul nu este nimic
altceva decât absența lui Dumnezeu.
*
Următorul moment, următoarea dramă, consecință
a momentului și dramei dintâi, este retragerea harului, răspuns
divin la păguboasa alegere umană. Dumnezeu este atotputernic. Deci, El poate hotărî orice, inclusiv să nu existe, pentru răzvrătiți,
smintiți, batjocoritori. Îi lasă pe aceștia la voia minții lor, la autocălăuzirea lor
menită eșecului:
„...
Spui și o rugăciune simplă în fața oglinzii.
Apoi îți privești chipul înainte de a apropia lama de ras,
bine ascuțită în altă țară.
Te spovedești la nevastă, la martori,
la experții-n sărbători organizate la promoție.
Te spovedești rapid și eficient...”
*
Într-un asemenea vârtej formalist, derizoriu,
lipsit de imboldul de sus, orice suprasens, orice solemnitate, orice taină,
orice bucurie deplină, nelumească, celestă, au dispărut.
Încât minte și suflet alunecă, pe această cale a
fatalei decăderi, în cea de a treia etapă a morții spirituale: teribila pierdere
a Centrului:
„Vorbește
despre dreptate în noaptea
în care Dumnezeu este judecat cu hărnicie iar Petru a
trădat,
dar nu observă privirea lui Iisus,
cocoșul care cântă în depozitul nopții,
oamenii care se încălzesc la focul
moale și
timpul lichid care curge pe zidurile de
piatră
ale cetății” (p. 54).
*
De aici, se declanșează degringolada
eului și a lumii, începe rătăcirea, fără înțeles și fără țel, se instalează dezorientarea
spațio-temporală, generatoare de singurătate și angoasă:
„Cineva
trebuie să răspundă pentru lipsa de timp
din viețile noastre...
Cineva trebuie să răspundă pentru
lipsa spațiului...
... Cineva absent trebuie să răspundă pentru
simplul motiv că
nimeni nu mai răspunde de toate
acestea...” (p. 97).
Ori:
„Trupul
mi-a luat-o razna...
... celulă cu celulă, până la ultima singurătate” (p. 7).
Odată ajunși la această limită, individul și
grupul se află în fața a două opțiuni existențiale: fie își abandonează nefericita decizie inițială și se întorc la Creator (metanoia), ceea ce le asigură salvarea, fie își continuă rătăcirea, ceea ce îi va duce, treptat, la idolatrie și demență.
Dilema nu este tranșată de poet. De
aici tensiunea latentă, negura, incertitudinea ce învăluie discursul, sporind forța lui estetică, intensificând freamătul unui lirism
deopotrivă senin și tenebros.
*
Poetul, așadar, mereu în așteptarea unui „semn” (venit de dincolo de abis, dar și din preajmă, de la
apropiații săi), nu descoperă, pare-se, nicio tresărire, oricât de vagă, oricât de timidă,
spre schimbarea minții, spre vindecare. Singura perspectivă rămâne alienarea, adică delirul alergării fără țintă spre închinări
și slujiri greșite și rău vătămătoare:
„Simt
răsuflarea unui animal în întuneric,
mai ales în nopțile cu lună,
bombăne cuvinte necunoscute.
Mă urmărește zilnic, îi văd umbra
când întorc privirea spre istoria de ieri.
Transpirația lui îmi transmite că a îmbătrânit lângă mine,
dă semne de oboseală în fața dicționarelor.
Într-o zi mă va înghiți, va fi pe la
amiază sau seara,
eu speram că va învăța ce-i iubirea și
se va lăsa jupuit de piele lui de aramă” (p. 12).
Integrat, el însuși, volens-nolens,
prin cronotopul viețuirii sale empirice, în acest spectacol înspăimântător, vizitat, la răstimpuri de enigmatici „barbari”,
poetul, care-și iubește semenii, suferă împreună cu ei, dar el este întărit, totuși, de nădejdea mântuirii
(„Dumnezeu
e atât de aproape...”, p. 30; „Doar vorbele Lui contează, îți explică esențialul”, p. 84), așa cum probează câteva pasaje decisive, în care duhul său înregistrează
prezența Divinității (p. 96) și are viziunea lumii noi („Nimic nu este mai curat
decât un clopot în așteptarea Învierii”,
p. 64. Cf. și p. 88), totul culminând cu cel puțin două extatice, mistice
enunțuri mărturisitoare, care dau măsura harismei sale:
„M-ai
făcut din țărâna pământului, dintr-o brazdă adâncă, pentru a mă obișnui să
fiu călcat în picioare...
Nu mă apelează nimeni din moarte, am fost
părăsit de toți,
voi deprinde singur procedura subtilă a învierii...
Deasupra mea corbii sunt pregătiți să-mi
ciugulească
ochii obosiți care te-au văzut” (p. 32).
Și:
„Totul
a fost frumos și înălțător, până când am auzit susurul
acela blând și subțire, ca un zgomot de fond al
universului...” (p. 43).
Știm, din 1 Împărați 19, 12, că așa i S-a
revelat Dumnezeu profetului Ilie pe Muntele Horeb.
*
Din când în când, în curgerea relativ
întunecată a textelor ce evocă și interpretează înfățișarea Infernului, ne întâmpină bucuria genuină de a trăi, pură, luminoasă,
neproblematizantă, amnezică, precum în acest minunat poem de iubire, suficient
sieși:
„Exista
o fântână unde se adăpau
animalele și timpurile,
acolo te-am întâlnit îmbrăcată în cămașa caniculei.
Nu a plouat de multă vreme, dar erai
frumoasă
ca o ploaie curată de vară,
când apa intră în
sandalele lui Dumnezeu.
Nu știam cât de adâncă era fântâna,
ce mituri erau în apa aceea rece,
am văzut doar animalele mulțumite,
cu trupuri transparente și
iarba arsă înverzind
în urma pașilor tăi” (Fântâna, p.
18).
Poezia lui Constantin Stancu, complexă, polisemantică,
cultivând un estetism discret și viguroase idei trăite, se
adresează, firește, oricui este interesat de arta cuvântului, dar, mai cu seamă, cititorilor inițiați în grandoarea și sublimul Sfintei Scripturi.
Volumul pe care am îndrăznit a-l comenta, Muntele pe acoperiș, nu
prilejuiește o lectură facilă. Dar fascinează și educă. În rest, cum am spus și spun adesea, Por captu
lectoris, habent sua fata libelli (Terentianus Maurus).
*Text publicat în revista ”Vatra veche”, nr. 10/2026
Timișoara, 6 octombrie 2026.