CARAGIALE ŞI MULTELE SALE MÂHNIRI
Contrar multor aşteptări, Caragiale – cel puţin în timpul vieţii – nu a
fost un scriitor de continuu succes între contemporanii şi colegii săi de
breaslă, ba chiar mai puţin agreat de o societate care, se recunoştea, deseori
cu neplăcere, în multe dintre personajele create de marele autor. Scrierile
sale au constituit evadări dintr-o lume literară dominată la sfârşitul de secol
nouăsprezece, ca gen literar, de o dramaturgie aflată încă pe la începuturile
sale, precum şi de câteva nume, mai mult sau mai puţin importante în structura
social-culturală şi literară a epocii. Dovadă că, până la urmă, creaţiile
acestora au rămas menţionate mai apoi doar de istoria literară. Amintindu-ne că
principalele piese de teatru semnate de Caragiale au ieşit în lume între anii
1879-1890, respectiv: premiera comediei O
noapte furtunoasă are loc în data de 18 ianuarie 1879, la Teatrul Naţional
din Bucureşti. Spectacolul s-a bucurat de un succes deosebit şi totul părea în
regulă, doar că, fapt oarecum bizar, ieşit pe scenă după primul act pentru a
primi aplauze, Caragiale a fost fluierat şi huiduit consistent de câteva
grupuri organizate în acest scop. Incidentul a fost mărturisit de însuşi
Caragiale cu tristeţe şi cu o explicaţie perfect plauzibilă: „Se răspândise vestea că
piesa lovea în instituţia Gărzii Cetăţeneşti. Iar la a doua reprezentaţie, din
21 februarie, am fost iar fluierat, huiduit şi ameninţat, de o droaie de patrioţi
din Garda Civică, cu bătaia în piaţa Teatrului. Nişte tineri ofiţeri m-au
scăpat de furia lor.” Până la urmă, conducerea Teatrului a fost
determinată de proteste să scoată piesa din program, fiindcă lovea în mica
burghezie şi care s-a simţit profund jignită şi umilită. Se înţelege că
întâmplarea a fost trăită de autor la cea mai înaltă cotă tensională
producându-i revoltă şi o mâhnire profundă, cu atât mai mult că el deja era
conştient de valoarea creaţiei sale.
Istoria s-a repetat, cât de cât pe alte coordonate, dar la fel de
neplăcut pentru Caragiale, când comedia D’ale
Carnavalului a fost fluierată consistent (în 1885), cu toată „intervenţia”
de a salva situaţia, a lui Titu Maiorescu care a publicat
în revista „Convorbiri
literare” un studiu intitulat Comediile
domnului Caragiale (1885), încheiat prin fraza: „Comediile
d-lui Caragiale, după părerea noastră, sunt plante adevărate, fie tufiş, fie
fire de iarbă, şi dacă au viaţa lor organică, vor avea şi puterea de a trăi.”
Deci, cu acest studiu, Maiorescu a încercat şi reuşit într-o oarecare măsură
reabilitarea dramaturgului, inclusiv sau mai ales sufleteşte, în faţa denigratorilor
şi negativiştilor, „ajutat” fiind şi de C. D.-Gherea care a publicat câţiva ani
mai târziu (în 1890), pentru prima dată, un studiu-exegeză analitică a
dramaturgiei lui I. L. Caragiale, studii care. după cum avea să se vadă ceva
mai târziu, respectivele răni deschise nu s-au vindecat niciodată…
…Însă, necazurile
marelui nostru dramaturg, nu se opresc, ci constituie doar începutul, fiindcă
douăzeci de ani mai târziu, la 19 mai 1909, Pompiliu Eliade, pe atunci
directorul Teatrului Naţional, îl înştiinţează pe Caragiale, fără menajamente,
că „Piesele dumitale nu mai sunt aşa bine
primite şi nu aduc câştig cât s-ar crede direcţiunii şi autorului. Să le
retragem Teatrului. Trebuie să se mai odihnească un an-doi bietele capodopere(…)”.
În consecinţă, revoltat şi jignit, Caragiale găseşte de cuviinţă să-şi retragă
de la Teatrul Naţional bucureştean toate creaţiile sale de dramaturgie. Nu este
deloc greu să ne imaginăm marea mâhnire şi dezamăgire care i-a invadat sufletul…
De fapt, ce i se reproşa în mod constant şi cu vehemenţă şi perseverenţă lui
Caragiale? Înainte de alte… păcate, că mai toate scrierile sale, indiferent de
genul abordat, erau nu doar lipsite de patriotism, ci şi de-a dreptul antipatriotice, fără să se ţină seama
că prin geniul său, realizase debutul în lumea literelor şi a artelor în
literatura română a unui realism de tip nou. El a fost cel care „a fundat satira română modernă şi a pus un
excepţional jalon naţional pe drumul marii comedii a lumii.” (V. Silvestru)
Dintre toate-acestea,
noua situaţie apărută, precum şi deteriorarea completă a relaţiei cu Teatrul
bucureştean, l-a afectat extrem de mult contribuind la ideea tot mai clar
conturată privind exilarea la Berlin… Păstrându-ne în acelaşi cadru al
discuţiei, obligatoriu trebuie subliniat amănuntul extrem de important că Omul
Caragiale, după cum aflăm din spusele şi… scrisele contemporanilor săi,
paradoxal, nu a fost un personaj „permanent” vesel… Deşi binecunoscut drept un
cozeur desăvârşit, perfect întreţinător a unei conversaţii, nu de puţine ori
dincolo de această aparenţă, cunoscută, agreată şi verva sa inimitabilă, se
afla Omul Caragiale, nu o dată camuflându-şi amărăciunea şi deziluziile
provocate de receptarea operei sale. „Voi,
spunea el la un moment dat unor prieteni (Vlahuţă, de exemplu…), toţi, sunteţi totuna. Nimeni nu ţine la mine
(…) Ţineţi la mine, fiindcă vă
distrez cu glumele şi poveştile mele. Ia, sunt şi eu acolo ca un biet străin,
pripăşit între voi, care vă face să râdeţi şi să vă înveseliţi.” (Paul Bujor, în Amintiri de A. Vlahuţă şi I. L. Caragiale, Bucureşti, 1938). De remarcat aici şi
constatarea lui Al. Vlahuţă, unul dintre prietenii lui apropiaţi: „Un om foarte trist. E multă durere sub
glumele lui.”
Adevărul este că,
poate şi prea sau normal de conştient de valoarea lui, mai toată viaţa a trăit
drame, şi sufleteşti şi materiale. Astfel, dorind să candideze pentru un post
de deputat, i s-a replicat doleanţa printr-un refuz deloc… delicat, că lumea nu
avea încredere în el. Acest refuz l-a îndurerat foarte mult pe Caragiale care,
la Berlin, i s-a plâns lui Dimitrie Gusti „că
în ţara lui n-a putut să străbată nici
măcar în parlament ca deputat, necum să ocupe un loc de conducere politică.”
Tot D. Gusti, absolvent de studii la Berlin şi Paris şi propus pentru o catedră
universitară la Iaşi, notează „părerea” lui Caragiale: „Nu te uita la mine că sunt aici, căci eu am plecat după ce mi-am făcut
datoria şi numai după ce mi-am format convingerea că ţara nu mă vrea(…)”
(Dimitrie Gusti, în Revista Fundaţiilor
nr. 4/1945. Până şi din aceste câteva
cuvinte înţelegem tristeţea din sufletul marelui dramaturg, în timp ce, ca o amărăciune
în plus, el însuşi a constatat şi s-a destăinuit fiului său, Luca I. Caragiale:
„Am muncit o viaţă întreagă, mi-am
cheltuit averea ca să trăiesc şi să vă cresc, am dat, în mine, un om celebru
pentru România, dar un om celebru care ar muri de foame dacă ar trebui să
trăiască din munca lui.” (Text publicat în Ideea europeană, nr. 29-30/1920). În această ordine de idei, se
încadrează perfect şi admonestarea câte unui începător într-ale scrisului: „Băiete, i se adresa, Caragiale, te deplâng… Şi te îndemn din toate puterile
să te apuci de o treabă serioasă şi bărbătească… Lasă-te de scris!... E o manie
ticăloasă, care nu-ţi aduce decât sărăcie, discredit şi remuşcări!...” Şi
mai departe, scrie Gala Galaction: „N-a
fost el prigonit, ani şi ani, pentru piesa
«Scrisoarea pierdută»? (Gala Galaction, Opere, Editura pentru Literatură, 1961).
Sursa: Dumitru Hurubă
