Revista „Vatra veche”, nr. 1/2021. Semnal, sumar, lecturi

 

Revista

VATRA VECHE 1/2021

În sumar:

Florin Piersic sau arta ca viață, de acad. Ioan Aurel Pop/3

Asterisc. Florin Piersic - 85, de Nicolae Băciuț/3

Vitrina. Despre o reverență la ceas aniversar (Nicolae Băciuț), de Valeria Bilț/5

Vatra veche dialog cu Niculae Gheran, de Virgil Rațiu/7

Limpeziri, de Ioan Mânăscurtă/10

Vatra veche dialog cu Mihaela Malea Stroe, de Mariana Terra/11

In Memoriam. Acad. Alexandru Surdu/14

Rădăcină a spiritului de neam, Eminul (Al. Surdu), de Traian Dinorel-Stănciulescu/15

Poezii de Iulia Pațiu/16

Geniul lui Brâncuși în Japonia, de Radu Șerban/17

În puterea avatarurilor, poem de Cora Botez/20

In Memoriam. Cora Botezatu – viitorul din trecut, de Nicolae Băciuț/21

Asterisc. Memorialistică. Alexandru Mironescu, de Dorin Nădrău/22

Mai altfel, despre Veronica Micle, de Dumitru Hurubă/23

Corespondenţa lui Dimitrie Stelaru, de Gheorghe Sarău/24

Aniversări. Aron Cotruș, de Nicolae Băciuț/25

Aron Cotruș și poezia chtonică, de Nicolae Suciu/25

Ochean întors. Iubirile lui Nichita Stănescu. de Emilia Luchian/28

Dedicații, de Nelu Stan/30

Mărturii/mărtirisiri. Doru Pavel. Procese și avocați/31

Evocări din vremuri grele, de Doru Pavel/32

Cronica literară. Arca format A5 (Răzvan Ducan), de Nicolae Suciu/33

Condeiul de flori (Georgeta Minodora Resteman), de Valeria Manta Tăicuțu/36

Psalmii lui Dosoftei, de Luminița Cornea/37

Clopotul NeTăcerii (Florentin Smarandache), de Traian Vasilcău/38

Floarea de lotus (Domnița Neaga), de Corneliu Vasile/39

Nevoia de poezie (Veronica Pavel Lerner), de Rodica Gârlean u Costea/40

Meditații sentimentale (Alexandru Ciocioi), de Aureliu Goci/40

Momente din Viață (Vasile Dan Zaberca), de Daniel Luca/41

Povestea (Alex Măroiu), de A.I. Brumaru/42

Covid 19, 2020 (Sorin Finchelstein), de Mihai Batog-Bujeniță/43

Caligrafii literare (Aurel Podaru), de Mircea Daroși/44

Vuietul apelor tulburi (Olivia Mândruțiu Rusu), de Livia Fumurescu/45

România văzută din Nord (Thomas Perle), de Mircea M. Pop/47

România văzută din Sud (Sigrid Katharina Eismann), de Mircea M. Pop/47

Un studiu despre literatura română (Antonina Roitburd ), de Mircea M. Pop/49

Flightbook/Romania, de Mircea M. Pop/50

Relaxarea (Mihai Ghivirigă), de Adrian Simeanu/50

Poezii de Stere Bucovală/51

Biblioteca Babel. Poezii de Dražen Katunarić, în românește de Valeriu Stancu/52

Documentele continuităţii. Transilvania, starea noastră de veghe, de Ioan-Aurel Pop/53

Pagini de istorie literară a Brașovului. I. Moștenirea lui Bănuț, de Adrian Lesenciuc/54

Poeme de Ana-Mirabela Diacu/56

Convorbiri duhovniceşti cu Î.P. S. Ioan, de Luminiţa Cornea/57

Pandemie și credință, de Theodor Damian/58

Muntele Athos din Muntele Athos, de Nicolae Băciuț/59

Plată și răsplată (Gh.Nicolae Șincan), de Nicolae Băciuț/61

Amvon. Tu știi ce-i lipsește sufletului tău?, de Gheorghe Nicolae Șincan/61

Analiză asupra conștiinței umane, de Florin Bengean/62

Sfințirea politicului, de Valeriu Tănasă/63

Poezii de George Ioniță/ 64

Ochean întors. Occident și Orient față în față cu schimbarea, de Silvia Urdea/65

Poezii de Mihaela Roșca/68

Starea prozei. Dac-aș fi Dumnezeu, de Ioan Fercu/69

În an centenary, Radu Stanca s-a întors acasă, de Anca Sîrghie/72

Descântec de poet, de Adrian Botez/74

Contemplând picturile lui Eugen Bratfanof, de Tania Nicolescu/75

Poeme de Iuliu Ionaș/76

Poeme de Carla Francesca Choppel/77

Șarpele Lucifer, de Eugen Mera/78

Zilele Babelor, de Horea Porumb/79

Literatură și film. Zidiți în generozitate, de Alexandru Jurcan/80

Interviu cu George Banu, de Liliana Popa/80

Din cauza motivului, de Dumitru Hurubă/81

Pigrame de Victor Marola/81

Epigrame, de Nicolae Matcaş/82

Lumea lui Larco, de Vasile Larco/83

De la un clasic citire. Georgeta Vătavu/83

Curier/83

Panoramic cultural 2021 (foto)/87

Ziua Culturii Naționale la statuia lui Mihai Eminescu (foto)/87

Acasă, poem de Nicolae Băciuț/88

Număr ilustrat cu lucrări de EUGEN BRATFANOF

 

 Lecturi:

https://constantinstancuscrib.wordpress.com/reviste/vatra-veche/

Armonia Snack Bar, povestiri din vremea tranziție... Radu Igna și personajele care fac politica pe care o urăsc

 

O armonie complicată în vremuri de tranziție

 

 

Radu Igna este un romancier dedicat, romanele sale, proza scurtă îl recomandă ca unul serios, cu stil propriu, cu o viziune care pune în valoare timpul trăit și mărturisit. S-a remarcat în literatura română cu „stropi”, proză scurtă, care concentrează fragmente semnificative din viața personajelor reale și închipuite, unice în economia vieții.

Cartea Armonia Snack Bar*, ediție revăzută, în limba română și limba engleză, apărută la Iași: Editura PIM, 2018, reia o parte din textele apărute inițial la Editura Agerpress, 2008. Proza scurtă pune în valoare lumea pierdută a tranziției, dinamizată imediat după anul 1990, cu umbrele și luminile ei, cu tragediile apărute brusc în viața oamenilor. După mai bine de zece ani de la apariția cărții și la mai bine de douăzeci și cinci de ani de la întâmplările care marcat societatea, textele au altă greutate, în noua lumină se pot zări personajele care au făcut posibilă tranziția de la comunism la un capitalism cât de cât acceptabil, glisând în labirintul economiei de piață. 

De altfel cartea despre viaţa de veşnică tranziţie, de la superficialitatea de fiecare zi la viaţa fără orizont, a individului clasic, aflat pe holul istoriei, are ceva special. Atmosfera din spatele scrierilor este cea a României de ieri-astăzi în căutarea unei identităţi pierdute, a oamenilor în cătarea timpului stins şi a viitorului iluzoriu. Deşi cartea are mult umor în felul de a scrie al autorului, conține și o undă de tristeţe, toate modelate de moralistul bine intenționat, ea lasă loc optimismului de provincie, adică astăzi e bine, mâine va fi mai rău…

Titlurile schițelor sunt relevante: Drumul mare; Sacoșa de vinilin maro; Supeu pentru refacerea vieții; Ori mori, ori rămâi tâmpit; Armonia snack-bar; Mașina de ocazie; Bună dimineața, doamnă consilier… etc.  Toate refac lumea pierdută în ceața tranziției, acolo unde domina parvenitismul, lipsa de cultură, prețiozitatea, foamea după avere, mândria fără acoperire, șmecheria cu stil, escrocheria care te face „serelist”.

Este o ironie fină în interiorul textelor, dar autorul are puterea de a cuprinde esenţa gestului de fiecare zi,  se focalizează pe firea persoanelor care devin importante prin excesul de idei prinse în zbor de la televizor, din ziare, de la vecin, de la şef, din subconştientul social care apasă omul modern în mare viteză după banalităţi, consumatorul care este deschis la vorba subţire… Întâmplările cotidiene, care par fără însemnătate, devin teme de război major în colectivitate, autorul găseşte supra-mesajul, ideea care ucide derizoriul şi arată spre o lume care ar putea fi mai bună. Recunoaștem unitatea mesajului din aceste scrieri, personajele sunt cam aceleași, ele se multiplică prin alte personaje apărute ocazional, acțiunea se petrece cam în aceeași localitate de provincie, Subdolmă. Această unitate lasă o impresie puternică asupra cititorului.

Scriitorul pune în texte şi ceva din viaţa sa, în narațiune se simte tristeţea după vremuri care puteau fi mai bune, ceva din tinereţea sa, ceva din viaţa de profesor, ceva din viaţa de familist, întâmplări care au greutatea trăirii. Speranţa se simte în spatele mesajului, după cortină, de la gestionarii de întreprinderi care devin patroni de societăți comerciale, de la ingineri cu funcții la vânzătorul de ziare, de la omul singur în fața vieții la cel care caută partenerul într-o lume mișcată, fără morală. Sunt taximetriști de ocazie, trăind de azi pe mâine, dar pozează în oameni de afaceri prin lumea largă. Fuga după avere și titluri, forme fără fond, sunt aventuri pe care personajele le trăiesc acut, ca pe sfârșitul lumii. Ele au nume cu impact asupra cititorului: Șpan, Nămolatu, Nuțy, Șurub, Cașoleanu și frizerul Spumescu.  Energia lor este de nestăpânit, sunt prinși în valul schimbării, ei preferând să rămână aceeași: oamenii tranziției permanente, fără să se poată fixa într-un cadrul social stabil, solid. Numele îi definește.

Scriitorul își închide personajele în lumea îngustă a unui bar pentru a putea naviga în linişte în facil, în neantul necesar al fiecărei zile. O lume flămândă după gloria capitalismului sub presiunea interioară a conştiinţei de tip conservă implantată de propaganda socialistă insistentă ce agresa lumea înainte de 1989, dar ale cărei umbre au atins omul simplu, care din om al muncii trebuia să devină capitalist. Un capitalism care nu începea de la muncă, de la bancă, el se declanșa la bar, în mod armonios, de altfel, cu ritual…

Cărţile sale sondează zona obişnuitului de fiecare zi, fără ca autorul să facă eforturi de a inventa istoria, el constată mişcarea lumii cu atenţie, cu puţină ironie, cu multă căldură, parcă ne-ar vorbi de aproape. Este o luptă pentru viaţă, o luptă pe care o dau personajele sale, după modelul lor limitat, lipsit de orizont, prinși în nămolul erorilor proprii.

Oamenii poartă o sacoșă maro în care pun toate lucrurile pe care le cumpără, marile nimicuri ale vremii, cu o poftă de a acapara cât mai mult, semn al lăcomiei care punea stăpânire pe oameni. Brusc, sacoșa a fost abandonată lângă containerele de gunoi, emblema capitalismului cu orice preț   s-a topit în filmul zilei. Șurub, cel cu simbolul maro, a devenit omul cu autoturism elegant, având alături, pe bancheta din față, femeia șablon a localității Subdolmă.

„Erau la al treilea rând de cafele, când aflară - știrea o aduse Butuc – că sacoșa lui Șurub se afla abandonată undeva în spatele blocurilor lângă containerele de gunoi. Părăsiră barul, surescitați… Sacoșa se afla în adevăr acolo, pe niște boarfe ca un animal în putrefacție” (p. 17).

Un bărbat în căutarea fericirii se întâlnește cu femeia care o căutase, constată că în casa acesteia exista o situație materială bună, care depășea cu mult media socială, dar nu a găsit vreo carte. Lumea aceasta a lucrurilor fără suflet îi marchează existența, relația dintre cei doi nu se poate lega din acest motiv. O lume a materialismului excesiv, de vitrină, fără speranțe, agresiv prin obiectele de fațadă. Radu Igna descrie cu atenție apartamentul femeii, Margareta, Margo pentru prieteni, descoperă mult lux și bunurile de așa-zisă valoare. „Toate cele patru încăperi sunt mobilate după recomandările revistelor de specialitate, cu fotolii de piele, colțare, dulapuri îngropate în perete, vitrine cu porțelan și cristal: apoi dormitorul tip Ludovic al XIV-lea, recondiționat, dar mai scump decât garsoniera mea confort unu sporit: tablouri originale, stampe, vaze cu flori proaspete prin toate colțurile, televizoare color în fiecare încăpere, instalație de aer condiționat. Nu pot să nu admir frumusețea exponatelor ce degajă, trebuie să recunosc, multă poezie. Lipsește biblioteca. Nicio carte în toată casa, exceptând cele două aduse de mine, observație cam răutăcioasă dacă avem în vedere că e plină lumea de case fără cărți” (p. 25).

În plină campanie electorală pentru alegeri locale, în localitate apar partide de toate culorile, se fac înscrieri, se înregistrează trădări, toată lumea bună dorește să ajungă consilier local, primar. Este ocazia de a ieși în față. Locul disputelor politice este în bar, acolo se dezvoltă programe practice. Maricica, nevasta cu pretenții, nu reușește să ajungă consilier, motiv de dramă, de divorț, de tragedie fără rezolvare. Evenimentul politic schimbă oamenii, toți afișează un optimism exagerat, sunt pretențioșii care își fac loc în istorie, printre emisiuni locale la radio și televizor, frecventând barul ca pe un templu.

„A intrat în bar tocmai în timpul amintitelor comentarii domnul Șurub, patronul, în sacoul lui cel roșu, cămașă albă, cravată de mătase strălucitoare și pălăria trasă pe ochi, întocmai cum o poartă directorul Nămolatu când este furios” (p. 57).

Lumea bună se degradează, patronul Șurub o trădează pe Nuțy, se încurcă cu Mary, angajata de la bar. Drama se consumă cu eleganță, partenerii de afaceri nu se ceartă, aparent ei au interese care le consolidează căsnicia. Au ajuns cineva în localitate. Dar finalul povestirii arată că lumea se maturizează, fiecare trage la interesul său cu sânge rece. Banii învârt lumea de acum.

Ultima povestirea dezvoltă soarta scriitorului aflat într-o lume a derizoriului. Scriitorul și cărțile sale devin o problemă socială, cartea sa Drumul spre subterane, are un destin ciudat, crunt, literatura iese din istorie printr-un spasm, aventura se termină sub semnul ironiei. Semn că toate lucrurile bune trebuie pedepsite…

Fiecare povestire are ceva special, lumea se recompune sub ochii distinsului receptor dintr-un unghi pe care îl bănuia ascuns, dar realitatea sare în fața oamenilor cu energie.

Radu Igna are un stil curat, are umor, ironia sa este fină, bine disimulată în fraze construite atent și exact. Simpatizează cu personajele sale, pare a le cunoaște de aproape. Îl simte pe cititor ca un aliat în acest script al realității, prinde esența evenimentelor și lasă acțiunea să curgă spre un final cu o subtilă cheie morală. Dialogurile au pecetea realismului exact, personajele folosesc cuvintele ca pe brichete, luminează sub arcadele lăcomiei și viciului bine lustruit.

În prefața cărții, Daniel Dragomirescu, cel care a gestionat apariția ei în limba română și engleză, notează: „<<Armonia Snack Bar>> este chiar metafora acestei lumi noi, minată de vechi și incurabile defecte omenești. Înzestrat cu duhul blândeții mioritice și cu pana ascuțită a unui autor satiric, Radu Igna imortalizează nenumăratele aspecte de bâlci și de carnaval ale lumii românești de azi” (Lumea ca un carnaval).

Cititorul de limbă engleză va descoperi că există tare morale universale, că viața poate fi un carnaval și că nu există locuri perfecte în lume.

Radu Igna a rămas constant crezului său, literatura poate fi un mijloc prin care oamenii se pot privi în oglindă și se pot corecta.

 

Constantin Stancu

 

*Radu Igna, Armonia Snack Bar, proză scurtă/ short prose, ediție revăzută/ revised edition, limba română și limba engleză, 146 pagini, cu o prefață de Daniel Dragomirescu, Iași: Editura PIM, 2018.

 *Foto: Radu Igna la o lansare de carte, Deva, 2017. Raul Constantinescu, Radu Igna, Maria-Daniela Pănăzan, Constantin Stancu. Monica Grosu

    

 

 

Iubito, valsează printre secundele anotimpului

 

O, iubito, valsează cu bucata de carne de miel,

                  valsează cu maşina de tocat carne,

     cu maşina de stors esenţele din fructe,

      cu maşina de măcinat cafea si dimineţi,

 

 o, iubito, în bucătăria de toate zilele

 pregăteşti bomba de neutroni, bomba de neuroni,

         la o flacără mica, după formula magicienilor care nu mai valsează,

 totul imită inteligenta ierbii,

  la piaţa se vinde biopiatra, bionisipul,

                                 bio-pacea,

   printre trandafiri și fire de pătrunjel,

   poţi avea talentul de a spune nu sau da, poți inventa tăcerea digitală sau vaccinul contra absenței... 

 

                     tu, iubito, valsează cu bio-umbra... 

Mircea Manolescu, TAINA PĂDURII STUPARU (Editura Amarol, 2020). Semnal, câteva date despre autor. Recuperarea manuscriselor și romanul ca o taină

 

I.L. Caragiale... Năpasta și alte povestiri...

 

NĂPASTA, O LUME PIERDUTĂ ŞI REGĂSITĂ

 

 

Caragiale, Năpasta şi Carmen Sylva[1], un titlu incitant pentru cititor, câteva note literare la piesa Năpasta de Caragiale, îşi propune şi realizează Dragoş Ştefan Velica în cartea sa publicată în anul 2002.

De fapt autorul prezintă o epocă, o stare, o lume cu umbrele şi luminile ei. Face o scurtă prezentarea reginei scriitoare Carmen Sylva, de fapt Regina Elisabeta a României, cu preocupările ei literare, cu dragostea pentru cultură şi pentru spaţiul românesc în care a devenit personaj principal ca regină.

Apoi trece la prezentarea operei Năpasta şi a scriitorului Ion Luca Caragiale, lansează ideea unei încălcării a drepturilor de autor de către marele scriitor român prin paralela cu scrierea Resbunare de Carmen Sylva şi are inspiraţia de a prezenta cititorului cele două opere: Năpasta şi Resbunare pentru ca dosarul să fie complet, totul având în anexă o Bibliografie selectivă.

Cartea este una care pendulează între jurnalism, istorie literară şi eseu, stilul este unul simplu şi expresiv, evocând vremurile, vremea, cu dramele şi pasiunile ei.

Carmen Sylva a fost regina scriitoare, deşi de origine principesă de Wied, pasiunea ei pentru literatură şi frumos, ochiul format pentru a vedea lucrurile minunate ale românilor, sinceritatea şi exilul într-o cultură străină, depăşit prin talent, au lăsat în epocă un portret special.

Elisabeta, pe numele ei iniţial, regina a avut o cultură impresionantă, dobândită într-un mediu universitar serios şi a fost soţia Regelui Carol I de România, nobleţea ei nu s-a impus, s-a descoperit cu discreţie şi eleganţă .

Contactul ei cu România a fost un fel de dragoste la prima vedere, mărturisind că ochiul nu i se sătura de spectacolul culorilor sub un cer de excepţie, evocarea în scris este calmă, liniştită şi limpede.    

S-a implicat în activităţile civile de ajutoare din războiul de independenţă, a avut un cult pentru costumul naţional românesc şi o înclinaţie spre activitatea literară şi pasiune pentru limba română, dar şi cultura română. Regina scriitoare a avut întâlniri interesante cu personalităţile culturale ale vremii: Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri, George Enescu, Mihai Eminescu…

Carmen Sylva nota despre Eminescu:

 „…ne apărea neliniştit şi răvăşit, ca venit dintr-o altă lume; tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile răvăşite ale marilor romantici (…) Avea pe chip acel vag surâs crispat şi copilăresc ce se zăreşte pe portretul lui Shelley (…) Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă    a-mi secătui spiritul spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes, mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova sa natală.”

 

Povestirea Resbunare  de Carmen Sylva a apărut în revista „Vatra” nr. 3/februarie 1894 la Bucureşti în traducerea lui Caragiale, o traducere liberă, de scriitor cunoscător, pătrunzătoare, prezentând realitatea brută a satului românesc, cu personajele tradiţionale: învăţătorul, gospodarul, fratele, soţia, sora…Dragoste neînţeleasă, crime, pasiuni întunecate, dragoste fără ieşire, bătăi crunte, casa în flăcări, nebunia…, ca ieşire din realitate.

Apoi Năpasta şi autorul ei, Caragiale, copist, „revoluţionar de profesie”, sufleor la teatru, activ în garda civică, traducător, dramaturg, revizor şcolar, funcţionar de stat, profesor la un liceu particular, director general al teatrelor, întreprinzător particular, deschide o berărie, şi, bineînţeles,  premiat cu o pană de aur… Apoi învinuirea, un anume Al. Ionescu Caion  îl acuză că  a reluat din Istvan Kemeny, e o acuzaţie de plagiat în Năpasta, dar şi ocazia unică de a fi apărat de Barbu Ştefănescu Delavrancea, scriitor şi avocat. Vine exilul, refuzul de a fi sărbătorit la vârsta de 60 de ani,  apoi moartea fulgerătoare… O viaţă dedicată comediei, atinsă de dramă şi suspans…

Dragoş Ştefan Velica ne prezintă, apoi, piesa Năpasta, o tragedie specifică, cu personaje la fel de interesante: cârciumarul, învăţătorul, cirezarul, ocnaşul, câţiva oameni dintr-un sat de munte, soţia românului de la munte. Atmosferă apăsătoare, final sumbru, cruzime, obsesii, crima, spaima, remuşcarea…

Presat de directorul general al teatrelor, Grigore Cantacuzino, Caragiale scrie Năpasta, o dramă, în contrast cu spumoasele sale comedii, ca un fel de echilibru între o operă şi alta, o dramă interesantă. Cu umor, Caragiale depune piesa la conducerea teatrului: Na p-asta!

Asemănarea dintre povestirea Resbunare de Carmen Sylva şi drama Năpasta a făcut obiectul unor speculaţii, originalul scris de regina scriitoare nu s-a păstrat, piesa lui Caragiale s-a jucat în anul 1890, iar povestirea s-a publicat în anul 1894 în revista „Vatra”, dar s-a pus o întrebare, s-a inspirat Caragiale din povestire, el traducătorul liber de orice fel de cenzură, talentul care vede opera literară ca pe o construcţie cu reguli şi personaje, cu acţiune şi dramă?

Oricum, în spatele acuzaţiilor de plagiat, s-au aflat personalităţi importante ale vremii, iar viaţa frământată a marelui dramaturg, exilul său autoimpus, corespondenţa interminabilă cu prietenii din România în timp ce era în periplul prin Italia, Franţa, Germania, dau măsura unei vieţi zbuciumate, cu drame adânci, cu duşmănii literare, cu prietenii de excepţie, dar cu o amprentă literară evidentă în cultura vremii…

Oricum, pentru Dragoş Ştefan Velica această scriere a fost un moment de  a reevalua memoria artistică românească, cu răutăţile şi bucuriile ei, dar şi o sinceră evocare a epocii în care a trăit Caragiale…, o carte document din care străbat fiorii unei drame naţionale speciale…

Anul 2012 a fost anul Caragiale, am sărbătorit scriitorul, cel care a ştiut să vadă în adâncime societatea în care trăia, a redat lumea cu umor, a văzut, la celalalt capăt al vieţii drama, a fost un om pasionat de aventura românilor în patria lor România, sub umbrela unei Europe în tumult, atingând esenţele. Un scriitor care rămâne ca o piatră de aducere aminte pentru Farfuridi, Brânzovenescu, Mitică, coana Zoia, Tipătescu and Co…. cei care îi surprindem la metrou, în Gara de Nord, pe plajă, la coadă la biletele pe Naţional Arena, cu dedicaţie şi zâmbet…

Da, e ora unu trecute fix…

 

Constantin Stancu

---

[1] Dragoş Ştefan Velica, Caragiale, Năpasta şi Carmen Sylva. Editura „Focus” – Petroşani, 2002.

Poezia pentru anotimpuri relative: Îngerii nu plâng...

 

Îngerii nu plâng

 

Oamenii știu că Dumnezeu îi iubește așa cum sunt.

Ei nu știu că-i iubește simultan în toate timpurile, pentru a le face loc în istoria placentă.

 

…Și pentru că ne așteptă fericită moartea uzuală,

va veni vremea când ne vom lua zborul

de pe marginea ei.

 

Plângem și lacrimile noastre spală mâinile Lui,

spală picioarele Lui, spală umbra Lui.

 

Îngerii privesc cu invidie, ei nu au lacrimi, nu suspină,

nu se retrag în locuri pustii.

 

Îngerii nu plâng și ne privesc cu invidie…

 C stancu

* Foto: Imagine din Retezat (autor: I. Badiu)

 

Migranți fără bagaje: pandemia socială și destinul individului... „În cele XXX de capitole, mai puține cu două decât precedentul „Vadul Ars”, MIGRANȚI FĂRĂ BAGAJE este un roman de mare actualitate, supunând atenției nu atât impactul pe care îl au „migrațiile” asiatice asupra Europei occidentale cât asumarea acestui destin de anumite conștiințe dislocate din mediul firesc al vieții lor. Destinul Anei Nor este, de pildă, al unui „migrant fără bagaje”, plecările și revenirile acesteia pe un itinerariu european fiind destul de elocvente în planul unei conștiințe lucide, de apărare instinctivă în fața răului ce o amenință” (Zenovie Cârlugea)

 

Un roman al „ticăloșiei de clasă” în reluări:
CONSTANTIN STANCU - „MIGRANȚI FĂRĂ BAGAJE”
(Editura Limes, Cluj-Napoca, 2019, 232 p.)

Debutând cu poezie în 1988 (ciclul „Fructul din fruct” din antologia „Argonauții”, Ed. „Facla”) și afirmându-se cu alte câteva cărți pline de „greutatea gândului nerostit” între care amintim „Cu fantezia pe fantezie călcând” (2013) și „Etemenanki” / Ultima săptămână (2014), Constantin Stancu a cultivat deopotrivă eseul literar, dar și romanul („Pe masa de operație”, 2011; „Vadul Ars”, 2016).
Romanul MIGRANȚI FĂRĂ BAGAJE (Limes, Cluj-Napoca, 2019, 232 p.) este, într-un fel, o continuare a celui care se concentra pe imaginea localității monoindustriale Vadul Ars, un oraș din Hațeg, surprins de-a lungul unei întregi tranziții (1991-2013) în tot ceea ce avea el mai caracteristic, de la falimentarea „Mastodontului” / Combinatului vândut la fier vechi cu bucata (poluant pentru zonă, însă asigurând multe locuri de muncă) și altor unități cu capital de stat, la fauna noilor îmbogățiți peste noapte, în incriminantă cârdășie politico-securistă...

Atât sub aspectul imaginii monografice a localității, cu o semnificație semantică aparte de-a dreptul oximoronică (Vadul Ars), cât și al unor personaje reluate, precum Iulian Apostol (scriitor de la Centru, redactor la „Adrenalina literară”, membru USR), ziaristul provincial versat și autor de cărți Ioan Jude, Ion Ardelean directorul Combinatului numit politic (conștient că „nu sunt de capul meu pe averea statului”, adică dependent de sus-puși și acționând la comandă), comisarul Sorin Militaru (viitorul primar), Ioan Hora de la Centrul Creștin, inginerul uzinal Ilie Talan sfârșit printr-o moarte groaznică neelucidată (o „defenestrare” din Turnul Combinatului), avocata Ana Nor, iubita acestui om sacrificat...
O imagine a orășelului monoindustrial peste care trece tăvălugul capitalismului cu strategiile lui păguboase și pulverizantele privatizări, cu lumea afaceriștilor care nu mai țin cont de nimic în ideea râvnitului profit. „Aici a dispărut uzina, oamenii s-au împrăştiat, fiecare în altă direcţie...”, scria autorul în „Vadul Ars”, evocând parabolic și semnificativ legenda păsării columbe uriașe Dodo de pe Insula Mauricius din Oceanul Indian, dispărută după contactul cu omul vreme de 150 de ani, începând cu debarcarea portugheză din 1507...
Tocmai această lume care, în numele noilor prefaceri revoluționare și a orientării spre capitalism, a dat un alt sens istoric, social, cultural și moral orașului din Țara Hațegului, a deturnat cursul normal al lucrurilor, înșelând așteptările oamenilor, prin afirmarea unei noi „burghezii” născute prin tot felul de tertipuri, inginerii de clan mafiot, afaceri murdare și cârdășii politico-securiste.
Autorul își păstrează în mare parte personajele, urmărindu-le evoluția pe scena social-politică sau, când a fost cazul, „distanțarea”, precum e cazul avocatei Ana Nor, care, după moartea soțului nelegitim ing. Ilie Talan, migrează în Anglia, unde devine foarte apreciată la locul de muncă într-o companie.
Romanul MIGRANȚI FĂRĂ BAGAJE (care are XXX de capitole, mai puțin cu două decât precedentul, VADUL ARS), începând chiar cu evocarea acesteia, reliefează sufletul sensibil al femeii care sare în ajutorul semenilor emigrați să-i ajute în găsirea unui loc de muncă (cazul tinerei Mariana Vrabie din Vadul Ars, ajunsă din Germania în Olanda și scăpată din mâna unor proxeneți, sau a bietului nigerian John „expulzat” de mafioți la Constanța, ambii angajați la azilul londonez de care se ocupa „sufletistul” și „omul de aur” Nick Turcu).
Tema emigrației, privind fie România fie zona asiatică, este abordată de Ana Nor în dialogul avut cu romancierul Toma Bucur, profesor de liceu la Vadul Ars, care, cu prilejul unei lansări de carte la Londra, o vizitează pe tânăra femeie, care-i va deveni prietenă, spunându-i că ar face bine să se întoarcă în țară: „- Totuși, gândește-te. Migranții care vin din Europa vor produce șocuri, vor apărea teroriști. Europa se va clătina, apoi problemele economice, vor zgudui lumea. Am auzit pe la editură că Anglia vrea să iasă, un Brexit, cum zic ei, ieșirea. Sunt multe mișcări și e plauzibil. Cei din Occident au mentalitatea marilor imperii, nu au timp pentru cei mici.” Observație pe care Ana o amendează cu părerea că „poate vor opri migranții, nu vor lăsa zona asta așa de izbeliște.” (Cap. VI).
Migrația este și o „afacere” din care „toți câștigă”, precizează Toma, călăuzele, vânzătorii de bărci, pe deasupra Europa având nevoie de „forță de muncă”. Toate au o logică – „există o logică economică în toate”...
Până la urmă, Ana se va lămuri singură în privința Brexitului și se va reîntoarce la Vadul Ars („Glasul vetrei o chema”, dar și gândul la profesorul Toma Bucur), hotărând să deschidă o afacere în apropiere, la Valea Rea, la vreo 7 km, dar tocmai pe locul unde muncitorii săpau pentru a instala hala fabricii s-au descoperit vestigiile unei băi romane... Faptul acesta o determină să renunțe, vânzându-și utilajele unui afacerist, proprietar de depozite, Moise Buzatu. Va deveni din nou „migrantă” (una din cele trei milioane și jumătate de români „plecați la muncă în alte țări”), dar de data asta în Germania, îngrijind de o bătrână. Contactată din nou de Toma Bucur, Ana simte că locul ei va fi lângă acesta, de aceea așteaptă venirea profesorului, care-i mărturisește pe mail că îi simte acut lipsa, realizând abia acum că „sunt legat de tine mult mai mult decât credeam”, „a trebuit să pleci pentru a te redescoperi”...
Dar, dincolo de o cursivitate liniară, romanul urmărește în capitole separate deci, ce se întâmplă cu cunoscuții protagoniști. Bunăoară, Ion Ardeleanu, fostul director al uzinei, se remarcase acum în agricultură, „utilajele dobândite pe vremea în care a fost director i-au dat un avans apreciabil”, „îi mergea bine, s-a fixat în piață”. Era conștient că „ingineriile financiare se fac în Capitală, acolo este cașcavalul”, de aceea „s-a lipit” de parlamentarul de Hațeg, Gigi Zugravu. La invitația politicianului, amândoi trebuie să candideze la apropiatele alegeri, Zugravu fiind candidatul perpetuu încă de la „loviluție”, punându-se atunci „în fruntea celor care au ieșit în acel decembrie în stradă, s-a înfipt în primele structuri, dobândise titlul de revoluționar”. Având acces încă din primele ore la „listele cu oamenii securității”, găsite în biroul fostului viceprimar, ex-vicele, Gigi Zugravu a făcut mereu parte din „comisia parlamentară juridică”, intrând în contact cu oameni importanți, profesori universitari, politicieni, diplomați, demnitari („era din «gașcă», cum afirmau cei din stradă”). Fiul său Bill, jucând teatrul opoziției față de tatăl său, se va dovedi nu numai un aventurier prin Africa, de unde se întoarce bolnav, dar și un muzicant profitor. Până la urmă, căsătorindu-se cu Margareta, va pleca la București, ajutat de tatăl parlamentar, cel care-i aranjează și afaceri oneroase pentru anumite spectacole și-i face rost de un apartament „pe fonduri nerambursabile” : „Faptul că era un artist vesel era doar o aparență, bărbatul și-a consumat doza de aventură și a simțit în nări mirosul banilor, era aplecat pentru afaceri. Până și arta era o afacere perfectă, mai ales dacă avea în spate pe cineva care manevra spiritele politice.”
Un alt personaj mai vechi este fostul ziarist, redactor și autor de cărți Ioan Jude, acum consultant pe fonduri europene și lichidator de profesie. Pe mână cu Bebe Apostol, Guru, „omul din Capitală”, care se ocupa cu afaceri de tot felul, Jude va trebui să ducă la Budapesta un pachet „cu pașapoarte false, pentru migranți”. Treabă la care îl asociază, pentru a abate atenția, și pe muzicantul Bill Zugravu, fiul parlamentarului plecat mereu în turnee, care „nu dă doi bani pe mișcările” tatălui său, dar îl ajută pentru că „pune pe la politicieni vorbe bune”... „Fără politruci nu intri în schemă, - îi spune Bill lui Jude -, să fim serioși, au totul la mână cu astfel de zile, dar e beton, se câștigă bine! Pe lângă bere și mici, cetățenii au nevoie de zgomot și eu îl produc, «first class», am melodii trăsnet.”
Iată-l și pe primarul Sorin Militaru, fostul comisar al Poliției locale, organizator al unui Festival al Berii, foarte docil față de politicieni și atent cu afaceriștii orașului, sau proprietarul tuturor depozitelor Moise Buzatu („regele depozitelor” și patron al societății de vânzări „Diversus” SRL), cel care, dincolo de generozitatea și atenția manifestate față de Ana Nor, va intra cu ușurință în posesia atelajelor cumpărate de aceasta în vederea deschiderii fabricii de parbrize acolo, la Valea Rea.
Împuternicit cu lichidarea firmei va fi Ioan Jude, iar Ana îi va povesti lui Toma Bucur întâmplarea cu investiția ei ratată din cauza vestigiilor romane descoperite la săparea fundației, prilej cu care bărbatul i se adresează: „Și acum ce ai să faci? Te întorci la avocatură, te duci în Anglia? Iar pleci, migrezi spre zări mai bune? Așa fără bagaje? Migrezi fără bagaje?”
Ana constatase că odată cu dispariția uzinei „s-au dus și procesele, au rămas doar doi judecători” și există zvonuri că Judecătoria ar putea fi desființată... De aceea este hotărâtă să plece în Austria sau Germania, în Anglia fiindu-i „rușine” să se mai întoarcă („erau amabili și eu i-am părăsit brusc pentru Vadu Ars”!). Abia acum profesorul și romancierul de aventuri Toma Bucur realizează că o iubește și-i cere să nu-l părăsească. „Nu plânge, bestie mică!” îl alintă Ana, care va trebui să plece, numai astfel îi va putea verifica iubirea declarată acum. Ceea ce trăia Toma era adevărat, așa că, odată plecată, iubirea îi va determina pe amândoi să-și dorească reunirea sentimentelor într-un cuplu familial, fapt ce se va realiza, după cum autorul ne lasă să înțelegem...
O figură aparte face bătrânul profesor Radu Costin, cărturar al locului, autor de cărți și culegător de folclor, deținător al arhivei fostului său coleg de expediții prin munți, regretatul profesor de economie politică Mircea Neagu (acesta îi lăsase „un sac plin de caiete, de amintiri, de fotografii, albume de artă, insigne”, ba chiar trei „cosoni de aur” proveniți, desigur, din vremea urmașului lui Burebista, regele Coson). Ambii nutreau dintotdeauna „dragostea lor pentru identitatea românilor din aceste locuri”, hotărâți să pună în evidență acel castru roman, sub care se aflase „un sit dacic”, iar mai în adâncime „un sit vechi, interesant”, așezare a unor primitivi canibali, consumatori de creier uman (descoperiseră împreună în pădurea din partea de est a Vadului Ars „piatra de sacrificii” cu inscripții, obiect megalitic adus acolo în urmă cu 10.000 de ani). Descoperirile lor ar fi pus în primejdie reputația unor istorici și arheologi, „care și-au dat doctoratul cu zona aceea”. Pasionatul istoric Radu Costin era un fel de „lup singuratic”, încercând să câștige bunăvoința vreunui afacerist ca Ioan Jude pentru tipărirea unei antologii de folclor de vreo 1200 pagini. Afaceristul recunoaște că lucrarea e „unică” și „merită toată atenția, dar costă scump”, drept care îi sugerează autorului să se adreseze primarului... El însuși, spune Jude, consultantul de fonduri europene, investiții, asigurări, evaluări, falimente, are niște cărți tipărite și nu știe cum să le mai plaseze: „Oamenii nu mai au timp, scriitorul nu mai reprezintă nimic în societate, alții sunt vedetele, lumea s-a schimbat. Cultura, doar așa, un semn de noblețe, de activitate derivată, puțini trăiesc din cărți...”. Radu Costin îi vorbește despre faptul că a scris despre Vadul Ars, „o localitate însemnată pe timpul romanilor, treburi uitate, pomenite de Ptolemeu, s-a cam uitat”... Nici acest fapt nu-l interesează pe lichidatorul Ioan Jude, consultantul și lichidatorul, care, convins că „totul este afacere”, promite că va cumpăra și el „vreo trei exemplare” din antologia de folclor, fiind bună „de cadou, mai ales la politicieni”... Primarul va înțelege desigur că „va face impresie la zilele orașului, merge să fie prezentată, biblioteca va achiziționa. Discutați și la Biblioteca județeană...”(Cap. XV).
Foarte veridică este și scena colectivă prilejuită de Festivalul Berii, sărbătoare devenită „tradițională”, deși fosta fabrică de bere „s-a închis și lichidat”. Primarul Sorin Militaru, pensionat din poliție, îi adună împrejurul său pe parlamentarul Gigi Zugravu (cel cu concluziile „la final”), pe marele agricultor Ion Ardeleanu (fostul director al Combinatului „unitate dispărută în conturile manipulatorilor de fier vechi”), pe consultantul și lichidatorul Ioan Jude, pe Radu Costin, pe directorul bibliotecii, pe Alex Feraru, directorul Casei de Cultură, precum și câțiva oameni de la județ... Prilej pentru parlamentar de a le aminti mai vechilor colaboratori Ioan Jude („fost jurnalist, actual economist de serviciu și scriitor cu revistă și cărți la vedere”) și Ion Ardeleanu să fie pregătiți pentru „lupta electorală”, gândindu-se să-i atragă și pe penticostalii din zonă, nu puțini, care „ne leagă de boierii de peste ocean” („Cu ei America e după colț!”) – Cap. XVI.
Se detașează din toată această cloacă de interese figura memorabilă a profesorului pensionar Radu Costin, care, presimțindu-și sfârșitul, o vizitează pe Ana Nor, lăsându-i ca „mesaj” (pentru a-l transmite „mai departe”), cei trei cosoni, banii de aur de pe vremea regelui dac Koson, pe care îi avea ca amintire de la prietenul său Mircea Neagu: „Eu sunt cam bătrân, la tine sunt în siguranță”.
Plecată în Germania, Ana află de acolo de pe internet despre dubla crimă ce avusese loc la Valea Rea, pe locul unde s-a descoperit o localitate din vremea romanilor. Era vorba de Alex Feraru, directorul Casei de cultură, și profesorul pensionar Radu Costin, veniți aici să vadă „stadiul lucrărilor în situl arheologic și pentru a face fotografii la fața locului”, ambii fiind găsiți împușcați cu cinci cartușe de vânătoare de către „persoane necunoscute momentan” și „pe jumătate acoperiți cu două table metalice luate din șantierul în lucru”. Cercetările au început seara târziu, sub lumina reflectoarelor. Articolul era intitulat dubitativ-interogativ: „Crimă politică sau afacere nelămurită?!” (Cap. XXX).
Cărturarul locului Radu Costin, mândru de zona în care locuia (cu vestigii istorice, ba chiar geologice) și pe care o cutreierase împreună cu prietenul său Mircea Negru, îl completase pe un invitat american venit să conferențieze despre „istoria scrisului”, începând cu alfabetul cuneiform al sumerienilor și continuând cu alte scrieri, hieroglifică, pictografică, hieratică, demotică până la alfabetul grecesc și latinesc. Pasionatul cărturar completase cunoștințele profesorului universitar american, amintind în luarea sa de cuvânt de „tăblițele ceramice” de la Tărtăria, dintr-un centru cultural neolitic, azi Câmpul Pâinii, dar și de „tăblițele de plumb de la Sinaia”, cu specificația că aici, în valea Mureșului, în bazinul carpatic, a existat, în civilizația Tărtăria-Vinča, o scriere pictografică, protoliterară, atestată așadar cu o mie de ani înainte de Sumer, de fenicieni și egipteni, după cum au arătat atâția cercetători, chiar savanți din întreaga lume. Ceea ce presupune o migrațiune spre zonele asiatice a unor populații din bazinul carpatic... „Migranți, și atunci și acum! Da, istoria se repetă!” îl asigură pe nedumeritul conferențiar american directorul Casei de Cultură din localitate, Ioan Hora...
Roman social și de moravuri, cu un aplomb critic, ironic pe alocuri, redactat la modul expozitiv, prin juxtapunere și intersectare de planuri și personaje, MIGRANȚI FĂRĂ BAGAJE este o scriere autentică, cu imagini (scene, personaje, întâmplări) luate (sau imaginate) de la fața locului. Autorul practică o frazare plină de oralitate, de enunțuri juxtapuse, ferindu-se de perioada arborescentă, ceea ce dă impresia de scriere urgentă, menită să „redea” faptul de viață autentic, psihologia și comportamentul unor personaje în mișcare. Cultivând uneori suspansul (precum în cazul eventualei legalizări a relației Anei cu Toma Bucur sau a rezultatelor cercetării dublei crime din Valea Rea), romanul are antren și cursivitate, într-o sprintenă derulare auctorială a planurilor diegezice.
Deși nu localizează exact, toponimul „Vadul Ars” are o putere de sugestie mai generală, căci, în vânzoleala postrevoluționară și a tranziției spre economia de piață, industria românească, declarată de premierul de atunci Petre Roman drept „un maldăr de fiare vechi”, a fost complet devalizată și pusă la pământ, realități de văzut în mai toate orașele, atât la Călan, Hațeg, Hunedoara, Valea Jiului, cât și în alte regiuni ale țării (Reșița, Galați, Brașov, Câmpulung Muscel, Râmnicu-Vâlcea etc. etc.)...
Autorul surprinde nu numai aspectul de viață crudă, autentică, suculentă, dar, conștiință-oglindă a epocii sale, scrie și într-o perspectivă a indicării / numirii Răului, relevând, dincolo de iubirea profundă și pasiunea înălțătoare (Ana Nor, Toma Bucur, Radu Costin), o gamă variată de sentimente, de la atitudini de căpătuială, arivism, egoism, aroganță, insolență, insațietate patronală, falsitate, cinism, manipulare, imoralitate, snobism, compromis politic, meschinării financiare, tertipuri ale parvenirii, abuzuri, la demagogia conducătorilor din diferite sectoare de activitate, cârdășia politică și afaceristă, moravuri ușoare, sclavizarea țigănească (de reținut scena din pădure cu oameni ai străzii puși în lanțuri de o bandă de țigani defrișători, deferită poliției de „excursioniștii” Bill & Margareta etc.).
În cele XXX de capitole, mai puține cu două decât precedentul „Vadul Ars”, MIGRANȚI FĂRĂ BAGAJE este un roman de mare actualitate, supunând atenției nu atât impactul pe care îl au „migrațiile” asiatice asupra Europei occidentale cât asumarea acestui destin de anumite conștiințe dislocate din mediul firesc al vieții lor. Destinul Anei Nor este, de pildă, al unui „migrant fără bagaje”, plecările și revenirile acesteia pe un itinerariu european fiind destul de elocvente în planul unei conștiințe lucide, de apărare instinctivă în fața răului ce o amenință. Dar scrierea este una și mai complexă față de destinul acestei femei, intenția autorului fiind aceea de a surprinde o lume și o societate, în interdeterminările existențiale, accentul căzând, desigur destul de critic, amar și recriminatoriu, pe felii de viață indeniabile, recognoscibile la nivel mai general în context social și politic.
Remarcabilă sub acest aspect, proza lui Constantin Stancu, ocolind orice tip de artificii și inginerii specific postmoderniste, este expresia unui atent observator al relațiilor interumane, comportamente și psihologii, în care regăsim, deopotrivă, demnitate, ideal, noblețe, trăire curată, dar mai ales mentalități materialiste, cinice, mercantile, în general o ticăloșie „de clasă” care se vede de departe în peisajul realităților ce le trăim, fără a ne induce cumva vreo impresie de redresare ori renaștere etică. O „ticăloșie” tinzând a deveni normă social-morală, demnă de apocalipticul sfârșit de secol XX și început de mileniu III...

Zenovie CÂRLUGEA
Tg.-Jiu, 22 iunie 2020

 

Eminesciana - Deva, Ediția a XII-a, 15.01.2021

 

Foto: Eminescu și cărțile

Evenimentul:

https://www.facebook.com/StirileAntena3Deva/videos/406387127235465/

Deva, monografie... Interesantă este şi istoria căii ferate la Deva, apariţie care a impresionat pe ţăranii români, dar care a fost o preocupare a burgheziei după anul 1848, cu implicarea marilor bancheri de la Viena, în vederea exploatării cărbunelui din Valea Jiului şi cu participarea Societăţii de mine şi furnale din Braşov. S-a edificat „Prima Cale Ferată Transilvană”: Arad – Alba Iulia şi Simeria – Petroşani, însă depoul s-a realizat la Simeria şi nu la Deva deoarece nobilimea din zonă nu dorea „tulburarea liniştii”…

 

 

CETATEA DEVEI LA INTERSECŢIA MARILOR IMPERII

 

 

Victor Şuiaga a fost un martor tenace şi fericit al evenimentelor petrecute la Deva, unul special care a trăit fapte, istorii, sărbători, dezamăgiri în această cetate din Transilvania. A visat, dar s-a şi documentat stăruitor pentru a prinde în cuvinte exacte istoria locului, oamenii, luptele, politica şi semnele lăsate în timp de românii care au trăit în Cetatea Devei.

Autorul a cercetat, a scris, a reflectat asupra acestui loc special din România. Toate acestea s-au materializat în cartea DEVA CONTRIBUŢII MONOGRAFICE[i], o carte dăruită Bibliotecii Judeţene „Ovid Denusuşianu” Hunedoara-Deva prin anul 1985. Cele două volume s-au publicat în anul 2012 cu sprijinul financiar a Consiliului Judeţean Hunedoara, iar redactori au fost Denisa Toma şi Ioan - Sebastian Bara din partea bibliotecii. Au participat şi consultanţii ştiinţifici precum:  dr. Ioachim Lazăr – cercetător ştiinţific I, Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva sau Marc Antoniu – din partea Asociaţiei Culturale „Av. Dr. Victor Şuiaga” Deva.

O carte eveniment care atinge idei din sfera culturii, istoriei, dreptului, sociologiei, a literaturii de evocare, o carte a CIVILIZAŢIEI Deva, semn de maturitate şi prezenţă în spaţiul european şi universal.

La sfârşitul celor două volume, Victor Şuiaga inserează o scurtă autobiografie din care reiese că a trăit între  25 octombrie 1899 şi 2 aprilie 1996, s-a născut în satul Teiul, comuna Lăpugiu şi a trecut la Domnul în Deva, locul în care s-au fixat rădăcinile sale migratoare de călător spre Cetatea din Ceruri.

A fost avocat, jurist, contabil, a îndeplinit funcţia de viceprimar al Devei sau de prefect al judeţului Hunedoara, a făcut parte din marea asociaţie ASTRA, a scris cărţi, studii monografice, majoritate evocând istoria locală.

Dr. Ioachim Lazăr are un Cuvânt înainte documentat, aducând argumente pentru memoria locului şi transmiţând un portret spiritual al autorului, aparent anonim, dar care a fost cunoscut de oamenii de suflet ai Devei sau de personalităţi ale culturii române precum Nicolae Iorga.

Reamintim doar o singură notă: Victor Şuiaga a participat activ la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, a luat parte la organizarea Consiliului Naţional Român şi a Gărzii Naţionale din Teiu, a luptat pentru apărarea liniei ferate şi a şoselei împotriva atacurilor trupelor maghiare, atunci au murit 10 locuitori…

El a privit Deva ca pe o cetate, se preocupa de poziţia geografică, de relief, climă, ape, solul sau flora şi fauna locului, de căile de comunicaţie. A fost interesat şi ne-a prezentat istoria locului şi populaţia din  preistorie până în perioada modernă, accentuând faptele românilor în perioada suzeranităţii turceşti sau a stăpânirii austriece ori epoca Dualismului austro-ungar, zugrăvind, apoi, perioada română .

Autorul a scris documentat, bazat pe acte oficiale, studii academice, pe ceea ce a văzut, a trăit, monografia are la bază fotografii, hărţii, note şi orice alte documente care au desenat istoria Devei. Au fost analizate hanurile şi birturile şi lumea care acţiona în zonă, târgurile periodice sau numele străzilor cu istoria lor. Se apleca curios  asupra vechilor colonişti bulgari, cu viaţa, cu istoria lor incitantă,  a scris despre ceangăii din Deva, ca fenomen social special, ori despre Biserica veche ortodoxă, sau Catedrala Sf. Nicolae, despre corporaţiile de meseriaşi sau trecutul minei de aramă. S-a preocupat de prima farmacie, de calea ferată Deva-Simeria-Petroşani, de trecutul teatral al Devei, sau inscripţii semnificative, ori despre evenimente tragice precum bombardamentul englez la Deva sau Tâmpa şi Simeria, a căutat în cărţile funciare locul unde au fost decapitaţi şi îngropaţi ţăranii răsculaţi pe vremea lui Horea, revoluţia lui Horea rămânând în memoria românilor, a descoperit că Ardelean Nicodim şi soţia Maria au ridicat o cruce de piatră în cinstea celor care a luptat pentru drepturile lor cu preţul vieţii.

Şuiaga a fost preocupat de modelele românilor precum Avram Iancu sau Horia, ori Francisc Hossu-Longin, dar atenţia specială o acordă evenimentului principal, Marea Unire de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, eveniment care l-a marcat şi care i-a dat puterea să reziste, să scrie, să argumenteze.

Autorul nu a avut o viaţă comodă, în anul 1970 când s-a pus problema sistematizării Devei, a făcut numeroase memorii pentru a proteja clădirile importante ale cetăţii, cele încărcate de valoare istorică, de reţinut că în anul 1948 i s-a refuzat înscrierea în Colegiile de avocaţi deşi era doctor în drept. A fost afectat de modul de lucru al autorităţilor după anul 1945, a schimbat locuri de muncă, i s-a desfăcut contractul de muncă, i-a fost confiscată proprietatea pe care o avea în zonă, vreme de 20 de ani nu a mai publicat, activitatea sa ştiinţifică a fost afectată, dar a trimis mereu note la Muzeu Unirii din Alba Iulia, la Arhivele Statului, la Muzeul Judeţean Deva, la Biblioteca Academiei, la Biblioteca Centrală Cluj-Napoca… Pasiunea sa pentru Cetatea Devei a rămas intactă în timp şi a acordat atenţie Marii Unirii, înţelegând frământările românilor din Ardeal în ce priveşte viaţa în acest ţinut frumos, bogat şi aflat la intersecţia marilor imperii…

Victor Şuiaga a reţinut apariţia la Deva a fonografului sau a filmului, modul cum s-au prezentat primele filme în restaurante sau cafenele, a descris fiecare stradă din localitate, a prins esenţa vieţii din locuri aparent comune, dar care radiau viaţă, cultură, sau rezistenţa prin credinţă.

A menţionat amănunte picante precum viaţa unei femei ajunsă stăpâna domeniului Cetăţii Deva, Széchy Maria, cu porecla Venus de Murány, ajunsă văduvă la 23 de ani, cu o viaţă tumultoasă pe la anul 1630, când femeile nu prea jucau un important rol politic şi nu intrau în calculele pentru putere. Viaţa ei ar putea sta la baza unui roman special, sau la baza unui film interesant care să pună în lumină istoriile trecute şi prezente, povestirea lui Victor Şuiaga aducând informaţii de culoare şi interes.

Putem citi în carte despre viaţa la „Hanul mare al Devei”, un han destul de bogat, bine aprovizionat şi cu servire bună, cu nume în epocă, cu aventuri şi secrete medievale, cu lume multă amestecată, cu vizitii şi surugii, cu poştalioane şi ţigănci ghicitoare…

În monografie sunt fixate evenimentele care au dus în anul 1712 la consolidarea unei noi aşezări la Deva: colonia bulgară. Aceasta a fost animată de o populaţie de negustori, colonie formată sub presiunea vremurilor, cu o istorie interesantă marcată de lupta dintre catolici şi reformaţi, dar viaţa şi-a urmat cursul şi oamenii au lăsat urme în timp prin valori sociale importante.

Victor Şuiaga s-a documentat în privinţa lui Avram Iancu, eroul legendar al românilor şi reţine că împăratul austriac Francisc Iosif a programat o întâlnire cu acest crai al munţilor, dar evenimentele s-au precipitat,  răspunsul craiului a fost unul emblematic: „un împărat mincinos şi un crai nebun n-au ce căuta în munţii moţilor”.

Tangenţial, în această monografie a Devei apare şi misteriosul Faţă Neagră, Vasile Nopcea (Nopcsa Lázló) fost prefect al Comitatului Hunedoara, cu o viaţă tumultoasă şi care a marcat epoca prin faptele sale. Dar autorul stăruie asupra prezenţei lui George Bariţiu la Deva, distins cărturar român, el reuşind în acea perioadă grea să adune forţele intelectuale ale românilor.

Interesantă este şi istoria căii ferate la Deva, apariţie care a impresionat pe ţăranii români, dar care a fost o preocupare a burgheziei după anul 1848, cu implicarea marilor bancheri de la Viena, în vederea exploatării cărbunelui din Valea Jiului şi cu participarea Societăţii de mine şi furnale din Braşov. S-a edificat „Prima Cale Ferată Transilvană”: Arad – Alba Iulia şi Simeria – Petroşani, însă depoul s-a realizat la Simeria şi nu la Deva deoarece nobilimea din zonă nu dorea „tulburarea liniştii”… Iată că Transilvania era în atenţia marilor puteri de multă vreme şi lumea afacerilor era preocupată de valorile din judeţul Hunedoara şi din vestul României, o tendinţă mereu actuală…

În  anul 1888 trenul personal făcea de la Simeria la Petroşani  4,39 ore, iar la întoarcere 3,50 ore, „carul cu foc” constituind prilej de mirare pentru locuitorii din Ţara Haţegului, unii nu îndrăzneau să se apropie de el sau să urce în trenul vechi…

Femeile din Deva au jucat un rol important în politica vremii, doamna Lucreţia Costa-Olaru pe la 1888 a trimis şase perdele lucrate de tărăncile române la curtea imperială de la Viena, arhiducele Franz Ferdinand i-a mulţumit, recunoscând în acest gest valoarea spirituală a tradiţiilor româneşti şi talentul nativ al femeilor din Cetatea Devei şi ţinutul Hunedoarei.

Victor Şuiaga scrie despre sine:

„Ajuns la 86 de ani, îmi dau seama că după capacitatea intelectuală  şi puterea de muncă ce am avut, dacă şi condiţiile vieţii mele ar fi fost mai bune şi vremurile mai uşoare, aş fi scris şi tipărit mai multe lucrări.

Dar sunt mulţumit că totuşi am lăsat câteva lucrări de istoriografie locală ce vor rămâne pentru posteritate.

De asemenea sunt fericit că am trăit vremuri mari, cu adevărat istorice, că am participat cu tot entuziasmul tinereţii la Marea Unire de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, când s-a desăvârşit unitatea de stat a tuturor românilor.” – Deva, 25 octombrie 1985.

  Cronicarul a mai scris lucrări despre istoria Bisericii Ortodoxe Române, despre satul Lăpuşnic, satul Teiul unde s-a născut, despre jurişti hunedoreni implicaţi în Marea Unire, versuri clandestine din timpul dictaturii comuniste, amintiri despre Marea Unire…

Marea Unire, un gând ce revine mereu în scrierile acestui martor ce a trăit la Deva şi a văzut istoria prin ochii celui care s-a declarat fericit la sfârşitul vieţii cu toate că a suferit şi a vegheat… El a fost şi ultimul prefect constituţional al judeţului Hunedoara (1937), iar, ulterior, de la 10 februarie 1938 până în decembrie 1989 altele au fost vremurile…

Vremurile s-au schimbat, omul a rezistat prin puterea de a depune o mărturie despre istoria Cetăţii Deva şi nu numai şi pentru a ne oferi argumente pentru a rămâne uniţi şi a ne permite fericirea, dovadă că omului i se pot lua proprietăţile, dar nu i se poate lua identitatea şi puterea de a rămâne un cetăţean în Cetatea lui Dumnezeu cea visată de Sfântul Augustin…

 

 

Constantin Stancu

 

 

---

[i][i] Victor I. Şuiaga, DEVA CONTRIBUŢII MONOGRAFICE, 2 VOL. Editura Emia, 2012.  Rd.  a 2-a. Toate drepturile rezervate Bibliotecii Judeţene „Ovid Densuşianu” Hunedoara-Deva; Director – Manager: Ioan-Sebastian Bara, carte apărută cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Hunedoara, preşedinte Mircea Ioan Moloţ.

*Foto: Cetatea Devei

Poemul de aur, poemul de noroi

 

Poemul

 

 

Primele versuri erau de aur, silabele străluceau

în lumina dimineților.

 

Au urmat versurile de argint, când le atingeai,

un sunet subțire frângea ferestrele dinspre

grădina cu cireșii în floare.

 

Versurile de aramă s-au alăturat

și ele dimineților de diamant,

se vor face scuturi din ele pentru sângele soldaților care au plecat și nu s-au mai întors.

 

La urmă s-au ivit versurile de noroi,

am înțeles că ne vom reîntoarce în

poemul din care am fost făcuți.

 

Nu uitați să puneți diacritice!

C Stancu

 

Cornel Nistea, Vedenia, roman, Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2020

 

Foto: Cornel Nistea

Anca Sîrghie în lumina slovei: eseu monografic, de Ada Stuparu; Sibiu: Editura Techno Media, 2019. Poduri și semne între trecut și viitor, între cei de aici și cei din diaspora

 

Scriitori hunedoreni: Daniel Marian - între jocul de cuvinte și esențele necesare

 

Peisaj de iarnă. Consumarea sărbătorilor în zăpezile presupuse

 

Culoarea anului 2021. De la modă la publicitate, de la suficiență la incetitudine