IONEL AMĂRIUŢEI: ÎN CĂUTAREA VECHIULUI CASTEL
Ionel Amăriuţei este pregătit în orice moment
să planeze cu zepelinul deasupra Europei, să privească lumea de la înălţimi
si să aterizeze în
curtea vreunui castel vechi unde este asteptat de tandre iluzii, de anotimpuri
uitate. El va încerca
armuri, va căuta în
camerele castelului instrumente muzicale pierdute în sunete gri
sau mov, instrumente vulnerabile, dar care pot produce sunte mirifice, gata să
dărâme
ziduri.
Profesia de bază a poetului a fost singurătatea fertilă.
Discret el a inventat un imperiu într-un apartament de
bloc, risipit printre discuri vechi, gramofoane, picturi imposibile, fantome de
praf aurifer, hărţi
pe care sunt înscrise locuri pline de comori. Din când
în
când,
pentru a-şi apropia lumea, Ionel Amăriuţei priveşte printr-un
ochean întors
şi se miră cât
de clar este sfârşitul
de secol.
Cred că poetul a inventat bicileta. Cred că el s-a reîncarnat
în
inventatorul bicicletei. De fapt, poetul a intrat şi va intra în
poesie pedalând
pe o bicicletă de ceaţă. Ionel Amăriuţei are cultul
prieteniei, cu o singură condiţie - prietenii să-l viziteze la un veac o dată,
iar veacul poate fi şi mâine.
Poetul este pregătit să încerce orbirea, pentru a vedea mai bine în
Odissea, pe Valea Mureşului, în Ţara Haţegului, la Panciu.
Poate că experienţele
lirice i-au oferit o imagine din Atlantida, poate acolo l-a văzut pe Homer, pe
când
lucra la avionul cu elice şi aripi de pânză, la locomotiva cu
aburi.
Uneori Ionel Amăriuţei îşi toarnă câte
un pahar cu vin sperând că în tristeţea
alcoolului să zărească o zână, un chip iubit, priveşte licoarea fără să
bea, vinul e oglinda sa în singurătate de la Haţeg. E o beţie
rară, o iluzie de mare îndrăgostit.
Poetul şi-a dorit un destin de artist, dar umbra artistului îl
ameninţă
în
fiecare seară, în
clipa când
ideea începe
să danseze prin cameră, în căutarea unei coli albe.
Fiind la modă privatizarea ca mod de incercare, poetul se vede un
anticar bătrân,
într-un
oraş vechi, înconjurat
de lumânări flămânde după lumina din
vechi obiecte care mai păstrează căldura unor inşi neştiuţi.
Cea mai tainică excursie, cea mai reuşită călătorie poetul o face într-o
oglindă uitată de bunul Dumnezeu în
colţul
dinspre nord a planetei. E o lecţie perfectă a iluziei fertile, e o repetiţie
înaintea
reîncarnării.
Ionel Amăriuţei este pregătit să te invite la o cafea
tare, cu aromă de eternitate, să-ţi ghicească în ceaşca fierbinte
care este cuvântul
din care te-ai născut. Iar cea mai reuşită poveste a sa este tăcerea. ...şi
totuşi poetul comunică intens, te inveleşte în iluzii reale, în
armuri de argint. El mai speră că într-o zi o piatră va zbura dacă o va privi
intens. Poate da, poate nu, sigur că nisip...
Despre Ionel Amar a scris Radu
Stanca mai demult : „Aici am ctitorit o mânăstire/Pentru
că aici săgeata s-a înfipt/şi cu odoare scumpe din Egipt/Am târnosit
cucernica zidire//... / şi-acum stau şi mă uit şi-mi vine parcă/Biserica să
mi-o blestem cu foc,/Căci adunându-mi ţara-ntreagă -n arcă/
Uitai să ţin
şi pentru mine-un loc.../”.
Într-o seară am fost în vizită la poet, e mult de atunci, dar mi
s-a părut că din apartamentul său de la etajul doi ieşise un scriitor adevărat,
poate să fi fost J.L. Borges, poate să fi fost Baudelaire, poate să fi fost un
scrib fugit de la Roma acum mai bine de două mii de ani, poate să fi fost o
umbră...Poetul are musafiri neştiuţi, musafiri tainici, poate mai comunică în
secret cu Emil Cioran. Nu am să ştiu niciodată, dar în apartamentul
său de la etajul doi, dintr-un bloc din Ţara Haţegului mai repetă
Mozart o piesă discretă, la un pian demodat, cu sunete divine. Am greşit, era
Chopin, era sunetul unei balade... a unei nocturne...
Ei, pentru Ionel Amar caleaşca stă, câmpia aleargă, orbii văd,
cei puternici se tem, Don Quijote are
suliţi
ascuţite
şi mori de vânt,
mar cât
o bancă intercontinentală...
Despre Homer numai de bine: „ ... din
ochii bătrânului
orb/ izvorăşte o lumină amară.” PUNCT.
Constantin Stancu
Haţeg, iarna 2000
Fragment din cartea Arhivele de la Hațeg (2010).