Dumitru Hurubă: Ion Minulescu, poezia simbolului, simbolul poeziei (fragment, continuarea pe acest blog) „Deci, începuseră luptele în câmp deschis pro şi contra simbolismului. În acest război, desigur inegal, cu forţe inegale participante şi în care înşişi combatanţii din tabăra simbolistă erau dotaţi mai mult cu arme fabricate după „licenţă” pariziană decât în ţară, sorţii de izbândă erau iluzorii. Însă, mai era o armată participantă la conflict: lumea cititorilor, cititorii cărora le convenea, spre surprinderea şi deruta tradiţionaliştilor înfocaţi, să mai audă lecturi sau recitări şi din altfel de poezii (mai ales)”

Un an mai târziu, respectiv în 1910, Ion Minulescu, angajat pe-atunci al revistei Viitorul, o cunoaşte în redacţia publicaţiei  pe Claudia Millian, poetă şi ea, care îi va deveni soţie, mariaj din care a rezultat şi o fiică Mioara Minulescu, artistă plastică înzestrată, care s-a consacrat cu devoţiune filială păstrării memoriei părinţilor ei. Continuând pe această idee, să mai adăugăm că abia în 1914, la 11 aprilie, relaţia celor doi devine oficială prin celebrarea căsătoriei poetului cu Claudia Millian. Mai în glumă mai în serios, de menţionat că are loc, de fapt, o căsătorie între doi poeţi simbolişti, apropo de… cine se aseamănă, se adună. Şi cred că nu strică să mai ştim că simbolista Claudia Millian (1887-1961), este autoarea volumelor de versuri Garoafe roşii (1914), Cântări pentru pasărea albastră (1923), Întregire (1936), precum şi a unor piese de teatru, între care drama Vreau să trăiesc (1937). Între timp, în anul 1912, Ion Minulescu scoate ce-a de-a doua revistă,  intitulată „Insula”, la care colaborează  între alţii G. Bacovia, Claudia Millian, Eugeniu Stefănescu-Est, Adrian Maniu, Mihail Cruceanu, D. Iacobescu ş.a. Simbolic sau nu, revista îşi încetează apariţia la 5 aprilie 1912, tot după trei numere ca şi Revista celorlalţi,  10 aprilie, cu 4 ani înainte…

Dar e bine şi corect să nu credem că Ion Minulescu a fost un răsfăţat al publicaţiilor cu caracter literar-cultural, că poeziile sale se bucurau de la bun început de-o primire entuziastă din partea tuturor redacţiilor şi   literaţilor, sau a conducătorilor de reviste. Nicidecum! În această ordine de idei, el însuşi povesteşte un episod interesant: „(…) Abia după un an de aşteptare, reuşesc să public în Semănătorul, sub pseudonimul Gabriel Suţu, o traducere din Henri de Regnier, pe care o făcusem în colaborare cu Anghel. (Dimitrie Anghel, n. DH). Când s-a aflat însă că unul dintre colaboratori  sunt eu, scandalul a luat aşa proporţii, că bietul Scurtu a avut un atac de apoplexie, iar Anghel a rupt-o definitiv cu Sămănătorul.” (I. Valerian, Chipuri din viaţa literară, Ed. Minerva, 1970, p. 198). De aici, dar şi din alte întâmplări, mai mult sau mai puţin scriitoriceşti, mai mult sau mai puţin plăcute, nu este greu să deducem că „instalarea” simbolismului în literatura noastră la început de secol XX, nu era deloc o simplă găselniţă acceptată cu cine ştie ce entuziasm. Să mai notez că însuşi autorul Romanţelor recunoştea după episodul cu Sămănătorul: „Mă simţeam complet ostracizat din poezia românească. Eram desperat. Poeziile mele nu plăceau nimănui. Ba ceva mai mult, cele care mie îmi plăceau erau socotite chiar de către cei care îmi arătau o oarecare prietenie ca nişte adevărate aberaţiuni.” (id. p. 199). Lovitură oarecum mai suportabilă a fost pentru Minulescu atunci când „Poetul Dimitrie Anghel, care stătuse multă vreme la Paris, prinsese oarecare dragoste de mine, deşi mă considera ţicnit.” (I. Val., Chipuri…  p. 198).

Ca să vezi!

Deci, începuseră luptele în câmp deschis pro şi contra simbolismului. În acest război, desigur inegal, cu forţe inegale participante şi în care înşişi combatanţii din tabăra simbolistă erau dotaţi mai mult cu arme fabricate după „licenţă” pariziană decât în ţară, sorţii de izbândă erau iluzorii. Însă, mai era o armată participantă la conflict: lumea cititorilor, cititorii cărora le convenea, spre surprinderea şi deruta tradiţionaliştilor înfocaţi, să mai audă lecturi sau recitări şi din altfel de poezii (mai ales). Pentru mulţi dintre ei era o noutate, o smulgere dintr-o atmosferă a impactului autor-cititor, de multe ori cam prea siropoasă. Era un context în care, cel puţin în cazul lui Minulescu, poeziile nu mai erau recitate, ci declamate, trăite cu o teatralitate inimitabilă, spectacol în felul său unic şi care asigura succesul întâlnirilor. Paradox? Nu. Dorinţa de noutate a publicului, de un şi mai… altfel, de spectaculozitate – de ce nu? –, pentru că Minulescu ştia să cucerească publicul cu o gestică şi o mimică perfect… direcţionate spre mintea şi inima noii categorii de cititori/ascultători, respectiv conectaţii la noua poezie. Simbolistă. În această ordine de idei, Minulescu se încadra perfect în aria ideii de mai sus, adică prezenţa lui într-o echipă de scriitori, echivala cu o garanţie a întâlnirii de succes. Pentru că avea personalitate, pentru că era inconfundabilul EL într-un fel special al zicerii: „Ştiu că-s vinovat, Părinte…/Ştiu că vine mea e mare –/Vină fără de iertare;/Că-mi bat joc de cele sfinte/Şi nesocotesc Scriptura/Când păcătuiesc de-a rândul/Şi cu fapta,/Şi cu gândul,/Şi cu ochii,/Şi cu gura…” (Rugă pentru iertarea păcatelor; în vol. Ion Minulescu, Romanţe pentru mai târziu, Ed. Pentru Literatură, 1967, p. 207). Sau: „Tristeţea trenului ce pleacă/Noi n-am trăit-o niciodată,/Căci – călători adese cu trenul –/În clipa când plecăm din gară,/Noi stăm pe loc –/Doar trenul pleacă!... (Prin gările cu firme-albastre, p. 104)(id.). Să mai notăm că poetul se întorsese din Oraşul Luminilor purtând în suflet entuziasmul unuia puternic   „îndoctrinat” cu ideile simbolismului francez deja solid înfipt în poezia franceză. Înflăcărarea sa nu era fără o motivaţie concretă, fiindcă el declară fără echivoc: „Faţă de Paris, Bucureştii erau pentru mine un fel de teren virgin, pe care îl puteam cultiva după placul meu. N-aveam decât să arunc în vânt o mână de seminţe şi recolta ar fi fost gata…” (id., p. 197). Că lucrurile n-au stat tocmai aşa, poetul şi-a dat seama în scurtă vreme, aflăm despre acest adevăr chiar după reacţiile sale de mai înainte. În acelaşi interviu acordat lui I. Valerian, poetul se plânge: „Refuzul cu care sunt primit de către pontifii zilelor de pe atunci mă îndârjesc şi mai mult, deşi parte din confraţii mei, chiar de bună credinţă, continuau să mă taxeze drept: prost, caraghios, maniac şi încăpăţânat. , însă, cum corect  anticipase, conectarea publicului larg de cititori la noua poezie, a dat, până la urmă, rezultate, adesea chiar neaşteptat de pozitive. 

*(Fragment, continuarea pe acest blog)

Dumitru Hurubă

 

Tiberiu Lăpădătoni: Biblia ca literatură (Studii de filologie biblică). „Sunt abordate cărţile bibliei, aşa cum apar astăzi cititorului, fiecare cu mesajul ei, cu scopul pentru care apare în Scriptură, sunt explicate alegoriile. Este analizată Apocalipsa din punctul de vedere al canonului teologic, epistolele pastorale ca stil şi mesaj, procedeul vorbirii în pilde, poezia specială ebraică sau limba aramaică, limbă universală la data scrierii textului biblic” (fragment din cartea Arhivele de la Hațeg)

Tiberiu Lăpădătoni abordează în manieră riguroasă textul biblic, din perspectivă filologică, în cartea Studii de filologie biblică, carte apărută la Editura „Sitech” – Craiova, 2013. Tiberiu Lăpădătoni este născut în Valea Dâljii, judeţul Hunedoara la data de 22.XI.1949, este profesor gradul I, traducător. Masterat în: Comunicare interculturală şi traducere profesională, Universitatea „Hyperion” Bucureşti, 2008-2010; Master of Religious Education, Covington Bible Institute, Rossville, Georgia, SUA, 1992-1996; Master of Ministry, 2005-2009 şi Doctor of Religious Education, 1996-2000, Covington Bible Institute, Rossville, Georgia, SUA, preocupat de teologie.

Cartea de faţă este o carte care ajunge la profunzimea zicerii Scripturii, scrisă atent cu bucurie şi cu talent didactic. Cartea abordează stilistica biblică, limba, vocabularul, canonul, procedeele folosite, limbile în care a fost scrisă iniţial această monumentală carte, unică în viaţa lumii, numele sau numerele folosite în text, semnificaţiile profunde şi teologice ale naraţiunii biblice.

Autorul este atent şi la nuanţele educative care sunt necesare în viaţa creştinului, oferă informaţii pertinente sau sfaturi de viaţă pentru cititorul interesat de mesajul biblic.

Sunt abordate cărţile bibliei, aşa cum apar astăzi cititorului, fiecare cu mesajul ei, cu scopul pentru care apare în Scriptură, sunt explicate alegoriile. Este analizată Apocalipsa din punctul de vedere al canonului teologic, epistolele pastorale ca stil şi mesaj, procedeul vorbirii în pilde, poezia specială ebraică sau limba aramaică, limbă universală la data scrierii textului biblic.

Sunt prezentate, pe rând, alfabetul limbilor în au fost scrise cărţile, gândirea biblică specială şi evoluţia ei în timp, cuvântul din perspectiva diferitelor limbaje, logosul – esenţa mesajului creştin şi termen consacrat în teologie, afirmaţia profundă: „cuvântul s-a făcut trup…”.

Cititorul poate afla câte ceva despre istoria scrisului, despre cărturarul care poate răspunde necesităţilor lumii, chiar o istorie a calendarului din punct de vedere practic şi teologic.

Sunt redate, cu pasiune, citatele, alegoria, fericirile, etc.

Cartea acesta, destul de aridă în felul ei, scrisă şi din perspectivă academică, este structurată pe mai multe planuri:

1.    Studii de filologie biblică

2.    Studii de lingvistică biblică

3.    Cuvântul

4.    Logosul

5.    Istoria scrisului

6.    Prin încercări spre biruinţă

7.    Alte aspecte stilistice

Autorul ne oferă şi câteva date bibliografice menite să prezinte viaţa frământată a filologului în faţa vieţii şi a provocărilor reale, contactul cu literatura de specialitate din vest sau din tezaurul teologic. Din acest punct de vedere zicerile lui Tiberiu Lălădătoni aduc ceva nou în domeniu pentrucă studiile sale pun accent pe textul biblic ca resursă spirituală certă şi serioasă, evitând cumva tradiţia ori mitul popular, la îndemâna unor teologi în căutarea spectaculosului.

Despre Cântarea cântărilor, o carte preferată de mulţi creştini, uneori greu abordabilă ca mesaj, Tiberiu Lăpădătoni scrie:

„Formularea interpretării alegorice în sensul creştin se întemeiază, aşadar, pe caracterul tipic al Vechiului Testament, pe faptul că sinagoga este privită ca un tablou preînchipuitor al Bisericii creştine şi, mai ales, pe faptul că în Noul Testament sunt multe texte în care căsătoria este înfăţişată drept simbol al raportului lui Christos cu Biserica (vezi Matei 9:15; Ioan 3:29; Matei 22:1-10; 21:2-9; Efeseni 5: 22-23 şi altele)”.

Un interesant capitol este dedicat poeziei ebraice biblice pentrucă aceasta cuprinde o treime din Biblie, ea edifică legătura ideatică de gândire ca: paralelismul membrelor, gândul care poate fi repetat în formă sacră, sau care poate fi anticipat. Înţelepţii bibliei au folosit poezia ca mod suprem de comunicare şi exprimare a vremurilor şi a sufletului omenesc în mari încercări. Autorul analizează extinderea poeziei biblice, istoria interpretării poeziei biblice, paralelismul membrelor, paralelismul intern, sinonimic, antitetic, sintetic sau formal, precum şi cel divers, sau paralelismul extern, apoi metru poeziei ebraice, tehnicile folosite, strofa poeziei şi alte aspecte interesante.

Surprinzător este studiul dedicat cuvântului, nuanţele pe care le are, sensurile şi dinamica în text, cuvântul ca agent al comunicării adevărului, a lucrurilor care zidesc cititorul şi care poate schimba viaţa oamenilor, declanşând naşterea din nou, trezirea…

„Prin cuvântul Său spus profeţilor, Dumnezeu Se face cunoscut oamenilor, arătându-le preocuparea Sa continuă pentru comportamentul moral pe care trebuie să-l dezvolte, şi mai puţin se urmăreşte o descoperire a unei ordini supranaturale mistice, pe care gnosticii pretind că o posedă. Chiar dacă există destule ocazii în care astfel de ordine supranaturală este descoperită, a se vedea Isaia 6 şi Ezechiel 1, aceasta este subordonată mesajului cu încărcătură morală”.

Tiberiu Lăpădătoni în studiului dedicat „logosului” (cuvânt) face o analiză riguroasă a mesajului creştin, a funcţiilor acestui cuvânt special (în viziunea noastră logosul rămâne aşa, logos) pentrucă are putere manifestată prin capacitatea de a judeca sau purifica, sau de a schimba viaţa omului obişnuit, mundanul.

Cartea acesta se adresează specialiştilor, filologii ar trebui să ţină cont de experienţa specială pe care o emană analiza textului divin, este şi o lecţie dură pentru curentul postmodernist care se mişcă incontrolabil în spaţiul literaturii, demonstrând faptul că vechi sunt multe dintre „noutăţile” poeziei sau prozei actuale, unii redescoperă ceva ce   s-a scris cu mult timp înainte, ori pendulează în planuri pe care nu le stăpânesc, difuze.

Stilul autorului este unul prea didactic, dar cititorul răbdător va avea de câştigat ceva mai mult decât filologie în sensul strict al cuvânt, va redescoperi cuvântul care este activ în viaţa omului… Ar fi trebuit ca el să abordeze studiile mai atrăgător, mai dinamic, dar a fost preocupat de mesajul crud, de rigoarea didactică şi de teama de a nu se abate de la canonul creştin.

Cartea este o reuşită din perspectivă academică, poate fi consultată de criticii sau istoricii literari pentru a înţelege că literatura de influenţă sacră nu este o joacă, este partea importantă a literaturii, cu o tradiţie şi experienţă specială, care iese din tiparele normale. Cu alte cuvinte, limbajul poate răni inimi, dacă nu îi prinzi dinamica şi sensul.

În final, există metalimbajul, ieşirea din istorie şi intrarea în textul din substanţele divine…

Constantin Stancu

Ladislau Daradici: Călăuzitorul de suflete. „Cartea este structurată pe două orizonturi: parabole europene şi parabole transilvane. Geografia este una spirituală. Parabolele presupun o directoare, o curbă imaginară atrasă şi respinsă de un centru numit focar, de esenţa pură a existenţei. Pentru Daradici viaţa se mişcă în raport de un loc tainic, esenţial, care marchează mişcarea de la clipă la eternitate sub magnetismul pus acolo de Dumnezeu”

Ladislau Daradici realizează în cartea sa Călăuzitorul de suflete parabola sufletului în infinitatea celor o mie de cuvinte, cuvintele iau locul celor o mie de ani de pace. Autorul face efortul de a rămâne în limita acestor o mie de cuvinte pentru a putea acapara lumea spiritului, una stranie, reală şi dureroasă, cu fulgere de frumuseţe şi detaşare. Norma este autoimpusă pentru a crea presiunea frumuseţii într-o lacrimă. Limitele forţează imaginaţia, trăirea, limbajul. Chiar limitat, limbajul este un instrument fericit pentru a modela partea spirituală a vieţii. Cartea a apărut la Bucureşti: Editura Euro Press, 2014 şi cuprinde mai multe scurte povestiri denumite parabole, poate ca un răspuns la cartea lui Andrei Pleşu apărută în anul 2012, numită Parabolele lui Iisus. Se pare că povestirea scurtă având ca sâmbure un mister, pendulând între religios şi moral, descriind o anumită tensiune a cunoaşterii şi a trăirii este o modalitate bună de a transmite mesaje despre eternitate, infinit, suflet, noţiuni cumva refuzate de modernitatea pătrunsă de schismele postmodernismului. În antichitate sau în evul mediu parabola a fost destul de actuală, oamenii fiind pasionaţi de partea spirituală universului. Materialismul actual obturează vederea părţii infinite a cosmosului modelat de idee, adică de vorbele zise.

Foto - L.Dadadici

Cartea este structurată pe două orizonturi: parabole europene şi parabole transilvane. Geografia este una spirituală. Parabolele presupun o directoare, o curbă imaginară atrasă şi respinsă de un centru numit focar, de esenţa pură a existenţei. Pentru Daradici viaţa se mişcă în raport de un loc tainic, esenţial, care marchează mişcarea de la clipă la eternitate sub magnetismul pus acolo de Dumnezeu.

Acţiunea povestirilor se petrece undeva în Europa, autorul pleacă de stările sale: iubirea, visarea, cartea, muzica, călătoria ca formă iniţiatică de evadare, povestea în poveste, personajele sunt diverse, au nume diferite, uneori stranii, autorul face şi el parte din naraţiune, simte durerea personajelor schiţate de el, se bucură cu ele. Parabolele se citesc cu interes, este un mesaj care ne priveşte, iubirea ne priveşte pe fiecare, la fel moartea. Transilvania este locul mirific pentru Daradici, aici se simte acasă, povestirea este parte a vieţii trăite. Între acţiune şi vis există o directoare care le străbate, în modul acesta cuvintele prind viaţă, dimensiunea este a experienţei absolute.

Temele parabolelor sunt la îndemâna fiecăruia, ne pasionează, ne atrag. Europa ne permite să ne ducem tezaurul personal oriunde, există un timp al baladei, personajele îşi trăiesc veşnicia, nemurirea se poate întâmpla instantaneu, există o dimineaţă frumoasă în parcurile din Europa, dragostea şi moartea modelează ziua, este loc pentru un nou început, lumea se mişcă sub magia unei nopţi de cleştar, viaţa este fragilă, o inimă de turturea pentru personajele naraţiunii, călugării poartă mereu o taină cu ei, una care le este cruce şi eliberare, un om se vrea arbore şi reuşeşte, iubirea îl transformă miraculos, există oraşe, poduri, porturi, parcuri, marea, localităţi mici unde se întâmplă mari evenimente, sufletul este rotund în peisajul istoriei, însoţitorul de suflete transformă particularul în universal, lumea are mai multe dimensiuni. Daradici ne convinge de un lucru simplu: fiecare persoană contează!

În Transilvania povestea şi visul au elipse care dinamizează viaţa, dragostea este diamantină şi tutelară, muntele îşi etalează miracolele, o pădurea marchează destinele, ceva leagă duios casa veşniciei de casa vieţii, o poveste cu lupi şi bătrâni în Apuseni. La Prislop sunt minuni, se poate muri din dragoste pentru alţii, sufletele se mişcă precum fluturii în locuri speciale, au existat uriaşi în Zarand, ori ceva a murit în aici, fără regrete, fără durere, istoria a topit destinele.

Scurtele povestiri încep prin a fi fantastice şi devin experienţiale.      

Ce ne transmite Ladislau Daradici?

Cea mai mare povară a oamenilor suntem noi înşine (Cărându-ţi bagajele prin oraşele Europei).

Trezindu-se într-o dimineaţă, oamenii uitaseră cine erau ceilalţi (Baladă pentru Isobel Ayala).

Un personaj din Toulouse trăieşte două destine într-unul singur (Călăuzitorul de suflete).

Omul afirmă: „Fiule, îi spuse odată bătrânul Diego, cunoaşterea este lumină. Doar păcătoşii şi ignoranţii se tem de adevăr... Însă vieţuim în beznă şi, cum lumea e condusă de ignoranţi şi păcătoşi, adevărul poate însemna la fel de bine şi pieire...” (Ceea ce scrii acum se întâmplă acum...).

De dragul unei femei, un bărbat este în stare de orice (De dragul Elsei Johanssen).

Moartea nu este niciodată aceeaşi (Despre nemurire şi nu numai...).

Oare cine a vrut ca noi, oamenii, să murim câte un pic cu fiecare moarte din jurul nostru? (Dragoste şi moarte la Praga).

Cum ai petrecut cea din urmă zi a vieţii tale? (În cea din urmă zi a vieţii tale...).

„Am decis să fac acest experiment aici, la Praga, conştient şi pe deplin responsabil pentru demersul meu, nu pentru a revendica şi obţine ceva, nu pentru faimă şi publicitate, ci pur şi simplu pentru a-mi dovedi mie însumi că sunt capabil să fac asta...” (Olaf Christiansen, un artist al sorţii).

În dimensiunea parabolelor despre Transilvania, Ladislau Daradici mărturiseşte:

„De la o vreme, culcându-mă târziu în noapte şi adormind, mă trezesc deseori în câte o poveste. Aş putea spune că mă culc în câte o poveste, în realitate dizolvându-mă în ea, în substanţa-i magică şi devenind încet-încet câte puţin din moleculele ei; aş putea spune că eu însumi mă transform în acea poveste (Trezindu-te, în vis, în câte o poveste...)”.

Proza fantastică începe cu un prolog în care autorul ne face unele precizări legate de modul în care s-au închegat naraţiunile: povestirile au fost scrise în perioada 2010-2014, unele au fost publicate în periodice, ele au avut un scop, autorul a intenţionat să le dea o finalitate spirituală, folosind cam o mie de cuvinte pentru a le fluidiza într-o formă acceptabilă şi permisivă pentru cititor. Acţiunea, mai mult un motiv pentru a creiona poemele în proză, căci Daradici este aici o parte poet, o parte prozator, se petrece în locaţii diferite din Europa şi din Transilvania, bazându-se pe universul special al artistului: spiritul în mişcare, în vibraţie, prin Templul pe care îl formează universul acesta posibil şi abordabil.

Daradici afirmă: „Prin istorie, tradiţii şi multiculturalitate, Transilvania este matricea devenirii mele, fiece parabolă din acest al doilea ciclu nefiind decât o încercare de imortalizare a unei stări sufleteşti generate de locuri, lucruri sau oameni; reinventând magicul acestui univers specific, dar prin excelenţă european, încerc să-mi redefinesc, chiar cu întârziere, sinele; e ca o tentativă de autoizbăvire...”.

Cele o mie de cuvinte i-au permis autorului să prindă sufletul ca existenţă de sine stătătoare, de origine divină, mişcându-se pe un  traseu având în centru, ca punct fix, pe Dumnezeu, făcându-l să fie ceva distinct de orice din univers, o multitudine în Unul etern...

Daradici defineşte ceea ce înseamnă să fii scriitor, parabolele sale sunt despre cărţi şi scris, despre real şi ireal, despre acumulări şi libertate:

„Ca scriitor, trebuie să ai har... Şi ca să fii un scriitor care să conteze, trebuie să îndeplineşti două condiţii... Mai întâi trebuie să citeşti tot ceea ce s-a scris până acum, imaginându-ţi că tu ai scris totul şi că n-ai putea scrie aceleaşi lucruri în acelaşi fel. Iar în al doilea rând, trebuie să ajungi să crezi că ceea ce vei scrie într-o zi, într-un anumit moment, chiar se va întâmpla în acel moment” (Ceea ce scrii acum se întâmplă acum...).

Constantin Stancu

Iulie, 2014

Ion Pachia-Tatomirescu: Caligraful de salmi. „Cartea este, probabil, unică în felul ei, nu se adresează cititorului superficial, în căutarea baladei din poem, ci unuia în căutarea tainelor. În volum poetul descrie pentru neiniţiaţi definiţia glosalmului, a zalmiorului, a salmului, căutările fac saltul final în salm, cea mai scurtă formă fixă în istoria poeziei”

Ion Pachia-Tatomirescu este „magnetizat” de poezia cu formă fixă, parcurgând un traseu liric interesant, propriu, de la glosalmi şi zalmiori, la salmi, ca formă minimă de exprimare a poeziei din aerul încărcat de piramide. În volumul Caligraful de salmi, (Ion Pachia-Tatomirescu, Caligraful de salmi, Editura WALDPRESS, Timişoara, 2013), vine în armonie cu sine şi cu literatura importantă şi ne prezintă epopeea poeziei cu formă fixă. Este un demers al unui scriitor în căutarea esenţelor, modest, se descrie ca un obişnuit caligraf, refuzând titlul de poet, întrând în pielea scribului care transcrie textul imprimat în fiinţa eremitului.

Cartea este, probabil, unică în felul ei, nu se adresează cititorului superficial, în căutarea baladei din poem, ci unuia în căutarea tainelor. În volum poetul descrie pentru neiniţiaţi definiţia glosalmului, a zalmiorului, a salmului, căutările fac saltul final în salm, cea mai scurtă formă fixă în istoria poeziei. Saltul este o descrie plastică, călătoria poetului ajunge în nucleul poeziei, acolo unde se petrece furtuna materiei. Istoria poeziei cu formă fixă este redată în carte, în prima secţiune, ca o necesitate de omologare la nivel european, pentrucă  face legătura între scrierile vechi şi cele moderne, fulger între perioade, conservând divinitatea poeziei, ca formă de comunicare a lui Dumnezeu cu omul şi ca răspuns al omului la revelaţie. Deşi salmul se bazează pe cuvinte, cuvintele sunt puţine, poemul minim redă starea de graţie a sufletului în căutarea luminii. 

Fantezia poetului este în mişcare, deşi pare a apela la formele vechi ale literaturii, el rămâne un modern prin  curajul de a zice. Zicerea este o problemă complexă, este baza creaţiei, în general caligraful exprimând tehnica închinării şi a laudei. Mitologia străbate poezia, cuvintele se mişcă între „roze sălbatice”, după cum afirmă poetul, rudă cu haiku, salmul rămâne şi se consolidează ca formă autonomă, specifică literaturii române

Ion Pachia-Tatomirescu inserează în carte eseurile unor poeţi sau critici referitoare la poezia sa şi la demersul său de limpezire a zicerii. Aceste note literare aduc explicaţii necesare şi lămuresc conţinutul volumului în sine. S-au preocupat de acest gen literar: Vasile Moldovan, Alexandru Ruja, Constantin M. Popa, Eugen Dorcescu, Florin Vasiliu, Iulian Chivu, Marian Barbu şi alţii. Cărţile lui Ion Pachia-Tatomirescu au avut ecou în Franţa sau Belgia ca expresie a complexităţii literaturii române.

Eugen Dorcescu notează despre poezia cu formă fixă promovată în prezentul volum: „Ion Pachia-Tatomirescu rămâne una dintre personalităţile literare (şi, în general, culturale) cele mai originale din Timişoara (şi nu numai). El s-a impus nu doar prin valoarea strict estetică, prin acurateţea stilistică, prin rigoarea formală a poeziei sale, ci şi, (poate, mai ales) prin viziunea care o generează şi susţine – cosmogonia dacică, misterul şi fascinaţia substratului, active încă în mentalitatea „dacoromânească” (termen utilizat de scriitor în toate împrejurările)”.

Autorul consideră că poezia sa este rezultatul unei aventuri a omului în spaţiul cosmic datorită marilor descoperiri în zona materiei, antimaterie, informaterie, aselenizare, istorie cu revoluţii în involuţii, cultură şi barbarie. Din acest demers rezultă că Ion Pachia-Tatomirescu este un novator (conform celor afirmate de Florin Vasiliu) atingând şi posibilităţile oferite de haiku.

Volumul ne prezintă anul salmului de la 1 brumărel la 30 răpciune, un an în care poezia se scrie zilnic, rezultatul fiind poemul complex desfăşurat cu răbdare şi pasiune pe durata unui an în care omul devine mai înţelept, astfel ziua are o istoria ei condensată în cuvinte, iar anul o tablă de înţelepciune în vremuri complicare.

Cităm:

„Ciulin în mov destin…”

„Focul schimbă jocul…”

„Brazii – vămi de ocazii…”

„Scuturi cer de fluturi…”

„Greier pe albul-creier…”

Exemplele pot continua, tehnica este una personală şi ne trimite cu gândul la Proverbe de Solomon, acea colecţie de texte de înţelepciune necesară în epocă, rămasă în sulul cărţii, Biblia.

Ion Pachia-Tatomirescu pare că se joacă după stil vechi între brumărel şi răpciune, dar este preocupat de esenţe şi limite, de cuvinte şi necuvinte, de zicere şi oprire, de muzicalitate şi miracol, exprimă închinarea adusă zilnic cerului care ninge cu vorbe peste noi.

În volum autorul caligrafiază şi glosalmi, explodează în poezia mai extinsă, se desfăşoară disciplinat cu fiecare lună din an, el doreşte să ne dovedească faptul că este un mag la curtea regelui, cunoscător de taine şi profeţii.

„Fulgerul din mine, umerii tăi – mere/ car de flori de miere urcă-ntre rubine…(Glosalm de cireşar).

Caligraful de zalmiori este preocupat de muzicalitate şi adevăr, de bucurie şi anotimp:

„Fotonii-mi de-altoi n-au umbră nici joi/ n-au pietre clivante, nici protuberante,/ au doar matcă-n roi, gândind preţuri noi,/ pentru vămi şi fante, la comete-plante,/ fotonii-mi de-altoi, fulgere-n ploi… (Zalmior V).

Ion Pachia-Tatomirescu inserează o bibliografie sub sigle, trimiţând la epopeea poeziei cu formă fixă ca efect al disciplinării spirituale, a menţinerii tradiţiei de început grefată pe zicerea modernă, flămândă de adevăr şi adrenalină. Este o viaţă trăită printre cărţii în căutarea poeziei cu formă fixă din poemele cele de toate zilele, lecţii de haiku şi imn, o importantă reţea de vase comunicante cu Dumnezeu privindu-ne dintre roze, zâmbind la teoria modernă a comunicaţiei promovată de om într-o istorie superparadoxistă…

Caligraful a zis, cititorul va înţelege că lumea se bazează pe cuvântul trecut prin focul din microcosmos şi macrocosm, ca o aventură ce ne duce în cetatea timpului fără de timp…

Ion Pachia-Tatomirescu îşi urmează căutările, se bazează pe o mitologie personală atinsă de brumele literaturii bune din toate vremurile, spre o patrie complicată, greu de egalat astăzi prin tratate şi epistole, una „dacoromânească”, ca nişă culturală în Europa politicii cu formă fixă…

Îl cităm pe caligraf: „Valori: mori în comori…(p.83).”

Ne întoarcem la izvoare, folclor, descântec… Ele refac, în stil modern, o viziune asupra lumii cumva pierdută, cumva regăsită…

Constantin Stancu

Ion Brad, potret... Poetul sub aripa memoriei, cuvintele care îmblânzesc timpul

Sursa: Nicolae Băciuț
Vatra veche, nr. 10/2017 - Supliment