Ion Pachia-Tatomirescu: Istorie literară de mâine. „Ion Pachia-Tatomirescu priveşte fenomenul în dinamica lui, ceva viu, împins de vânturile istoriei, în echilibru cu lumea, cu Dumnezeu şi cu artistul ca personaj de excepţie în faptele românilor”

Top of Form

Bottom of Form

Istoria literară de mâine, pagini cu energie radiantă din cuvânt

Ion Pachia-Tatomirescu are curajul să ne propună o vizitare a literaturii române dintr-o altă perspectivă decât cea uzitată de cronicarii vremurilor, dându-se înapoi, în moarte, pentru a avea perspectivă şi viziune. Poet, scriitor incomod şi cu multă imaginaţie, mereu ancorat în valul din partea dreaptă a corăbiei cu scribi, lasă pentru distinsul receptor, o istorie dinamică a literaturii române*. E pentru viitor, prezentul, prin oamenii săi, e preocupat cu altceva... Autorul valah a muncit mult la această carte, monumentală în felul ei, destinată profesioniştilor, iubitorilor de literatură, scriitorilor preocupaţi de fenomen, pasionaţilor de artă, distinsului receptor (cum îl numeşte pe cititor), erudiţilor. Volumele pot foarte bine să stea la dispoziţia istoricului serios, de serviciu, pentru a înţelege ce se poate petrece cu poporul român aşezat în Valahia cea pusă sub curcubeu. Operele scriitorilor reflectă viaţa oamenilor, datele sunt pertinente, stările profunde. Acolo unde nu ajunge sociologul, psihologul, magistratul, preotul şi funcţionarul public, ajunge scriitorul, face semne cu mâna şi zice: am fost şi noi aici, am învins!

Ion Pachia-Tatomirescu priveşte fenomenul în dinamica lui, ceva viu, împins de vânturile istoriei, în echilibru cu lumea, cu Dumnezeu şi cu artistul ca personaj de excepţie în faptele românilor. Volumele au un index în care sunt prezentaţi scriitorii, artiştii români şi străini, cei dinamici prin opere, cei care au influenţat opere, cei care au aclamat învingătorul şi care au plâns pe umerii învinsului. Lista e lungă, semn că istoricul a dat atenţie fiecărui scriitor care a ieşit în perimetrul literaturii, care a avut ceva de zis. Responsabilitatea autorului este cu atât mai mare cu cât a redactat monografia imensă într-un stil academic ireproşabil, răspunzând astfel unor întrebări care se pun în dosul draperiilor: literatura este importantă!

Probabil că istoria aceasta va isca multe discuţii, poate va fi lăsată abandonată de specialişti, tăcerea fiind forma perfectă de a omorî ceva viu şi real. Sau poate nu va fi aşa, dar viitorul va avea alte reguli, interesele personale, spiritul de echipă, limitele acceptate prin cutumă, proiectele editurilor, criticii cu detentă, istoricii prinşi între mandibulele istoriei recente, vor trece, va fi nevoie de armonie şi echilibru într-o Europă a europenilor, de o Românie puternică inclusiv cultural. Cultura va face diferenţele. Literatura va demonstra ceea ce este de demonstrat, viitorul va fi altfel, platforma de beton armat se va schimba cu spinarea peştelui cel mare care l-a înghiţit pe Iona şi peisajul va fi altul.

Spre deosebire de istoria literară „oficială“, distinsul receptor va înţelege de ce, Ion Pachia-Tatomirescu a deschis orizontul de analiză, a stabilit câteva direcţii, a depăşit limitele şi s-a pliat pe unda albastră a timpului. Deschizând frontierele, viitorul va arăta altfel.

Ion Pachia-Tatomirescu porneşte de la o viziune a unui curent necesar în modernitate: paradoxismul, reacţie la paradoxurile sociale de tot felul, reacţie la limite puse şi autoimpuse în istorie. Cad şabloanele, cad măştile. Sunt paradoxuri esenţiale pentru umanitate, ele vin din necesitatea rezolvării problemelor de fiecare zi. Miturile sunt dinamitate, afectează istoria literară oficială şi dinamizează artistul. Istoricul a avut tactul de a face diferenţa dintre semnificant şi semnificat, a redus tensiunile, cuvântul a fost pus la locul lui în codul genetic al literaturii. Limitele au dus la necuvânt, la antimaterie, la starea nedefinită a operei literare în câmpul gravitaţional al creaţiei în mişcarea de din naştere. Depăşirea limitelor a declanşat o nouă geografie literară, necesară în evoluţia istorică, universalitatea se întrepătrunde cu valorile „republicii“ valahe. Logosul ridică nivelul de maturitate al operei scrise şi citite, prinsă pe orice fel de suport, fie hârtie, fie electronic. Limba maternă ne duce în patria noastră de logos, nu de vorbe. Scriitor şi el, Ion Pachia-Tatomirescu pune în evidenţă sfera de cunoaştere poetică şi de cunoaştere artistică: universul, cu macrocosmos şi microcosmos; este aria de desfăşurare a personajului literar cu frac şi papion, având în mâna dreaptă un şoim sugrumat. Abordarea se face în limitele fără de limite, literatura de la origini până la data scrierii istoriei, stilurile se întrepătrund şi se completează. Tangajul între versul liber şi poezia cu formă fixă se rezolvă prin întoarcerea la esenţe, dinamica este întru catharsis. Cunoaşterea metaforică se dezlănţuie sub impulsul cunoaşterii ştiinţifice. Opera de artă este expresia unui orgasm abisal al materiei înflorite din cuvinte. Sunt doar câteva direcţii abordate, analizate, cenzurate la modul sublim, şi turnate în texte pentru generaţiile care vin şi cele care mai acceptă paradoxul literar ca expiere şi energie specială.

Au mai rămas platouri literare neanalizate de Ion Pachia-Tatomirescu, demersul ar fi trebuit să fie realizat de un colectiv, dacă ar fi existat un interes serios. Istoricul, însă, şi-a făcut datoria, a depăşit marginea de aur a literaturii prin resurse proprii. Probabil, cartea va fi premiată şi dacă nu – un zâmbet auriu dintr-un aprilie luminos! În aprilie sărbătorim Învierea...

Mai putem indica spre bucuria cu energia radiantă din cuvânt, spre graţioase ninsori, limbajul piramidelor sub fulgere albastre, rugăciunea poetului pentru înflorirea livezii, spre azurul seminţei, spre Golgota scribului, enigmele regatului ascuns, universul dintr-un vers, labirintul cosmic, înfloritorul praf galactic, fereastra înaltă a poeziei sau timpul din ramă, de la galaxia de uraniu la rugăciuni, cuvintele înflorind.

Paradoxul îl putem defini drept fenomen unic şi divin prin care viitorul determină trecutul, modelând prezentul, după cum ne relevă profeţii (mari şi mici) de multă vreme.

Ion Pachia-Tatomirescu afirmă: profesionistul este în arenă şi profanul face jocul şi arbitrează. Am putea reţine de la poetul şi istoricul literar: „Sintagma – des vehiculată – poezie tânără atrage după sine şi cea de poezie bătrână; ori poezia este starea de aur a Spiritului / Logosului, este stratul de ozon protector al planetei-suflet împotriva radiaţiilor ucigaşe; ori ozon tânăr, ozon bătrân nu există. Nu există decât Poezie“ (vol. II, p. 528 sq.).

Ion Pachia-Tatomirescu a răspuns la multe întrebări în cartea sa, direct sau indirect, cu tact sau abrupt, la final ne va ridica spre salut o mână cu şapte degete ca şi cea din Autoportret cu şapte degete, de Chagall, (cf. vol. II, p. 523).

Iunie, 2015

Constantin STANCU

________________________

*Ion Pachia-Tatomirescu, Pagini de istorie literară valahă de mâine, vol. I, II, III (Timişoara, Waldpress, I / 2014, II – III / 2015).

Urare pentru Ion Pachia-Tatomirescu

Sa traiasca Ion Pachia

Din Oltenia... de-acia !

Piramida-i extra-plata

Sa fie cat mai inalta

Intoarsa-n partea cealalta !

Primiti omul zapezilor,

Din tara indienilor

si-a canadienilor

Facut de un oltean

pe tarm de Saint Laurent?

S-aveti un bun AN !

Toata stima si mandria...

Ne gandim la  Romania !

Alexandru Cetateanu (de la racoare...)

Nicolae Băciuț: Poezia... Definiții...

DEFINIŢII     

Poezia  

e stropul de ploaie  

de la streaşina ierbii.     

Nu, nu aceasta e poezia,  

şopti iarba.     

Poezia  

e bobul de rouă  

de la subsuoara ierbii.     

Nu, nu aceasta e poezia,  

strigă iarba.     

Poezia  

e lacrima  

de la ochiul ierbii.     

Nu, nu aceasta e poezia,  

suspină iarba.     

Poezia  

e picătura de sânge  

de la talpa ierbii.     

Nu, nu aceasta e poezia,  

tăcu iarba.  

Poezia sunt eu –  

şi eu aştept coasa.     

Târgu-Mureş, 27 ianuarie 2009  

Nicolae Băciuț

Din volumul Poemul Phoenix, 2010

Paulina Popa: Pe lama unui cuțit. „Volumul este mai mult decât o antologie sau o selecţie. Este un îndemn la reîntoarcerea spre meditaţia profundă asupra vieţii, o analiză atentă a vremurilor în mişcare, un plonjon în suflet, în gândirea omului care se gândeşte, există plenar în câmpia dragostei”

Drumul pe lama unui cuţit *, o carte despre drumul în viaţă, în reflecţii, de poeta Paulina Popa.  Când anii macină gândurile noastre, rămâne dorul după frumuseţe. Versurile curg liber, fără cenzura momentului, fără reţineri. Poeta s-a eliberat de tensiunea clipei şi a învăţat să-şi ţină echilibrul într-o lume în care totul se vinde şi se cumpără la un preţ fără de preţ, precum sexul, precum oamenii în piaţa centrală.

Prin aceste reflecţii Paulina Popa mărturiseşte că a învăţat pe ce drum să meargă, dincolo de posibilităţile de a opta pentru o direcţie sau alta. Există certitudinea: Dumnezeu te ia de mână şi-ţi arată sensul. Cartea este un poem continuu, cu scurte popasuri în lumina grea a zilei, cu energii nebănuite. Totul începe cu Dumnezeu: „Tu (Doamne) eşti Coroana de aur Tăria/ Sfânta Mireasmă ce mă-mpresoară/ Şi pasărea pe care o implor/ sub aura rugăciunii în fiecare seară” (p. 9).

Volumele poetei redau prin titlurile alese starea de căutare la aspra limită: Matematica îngerului, Iubire, Gravitaţie, Cu mâinile în flăcări, Nunta cuvintelor, Rochia nesupunerii, Scrisori către Onia Snaider scrise de Paulina Popa, etc. Reflecţiile vin la momentul oportun al revelaţiei: trebuie să mergi pe lama unui cuţit, între miracol şi realitate pură cu păsări de piatră şi gravitaţie flămândă. Selecţia versurilor îi aparţine autoarei, fiecare cuvânt are pentru ea o semnificaţie aparte. Cititorul va putea face legătura dintre un destin şi altul.

Versurile din carte sunt scrise în perioade diferite, percepţia asupra vieţii este mereu alta, sufletul şi-a găsit ades echilibrul într-o lume dominată de frică absurdă. Cititorul este chemat să rememoreze propria căutare pe un drum fără întoarcere. Există oglinda cuvintelor scrise, spuse, zise, ţipate, şoptite, sângerate. Există salvare dintre colţii existenţei pentru fiecare, în ciuda diferenţelor dintre noi.

Prin acest volum de sinteză, se propune o repoziţionare a fiecăruia faţă de sine, faţă de ceilalţi, faţă de Dumnezeu, faţă de timp. Exerciţiul este unul complicat, ritual peste hăul imens ce îşi arată dimensiunile multiple sub fiinţa noastră fragilă.

Paulina Popa renunţă la definiţii în acest demers, preia mesajul clar şi profund din zicerile unor oamenii care au reuşit să-şi menţină echilibrul în timpul flămând cu o infinitate de guri deschise sub noi...

-      „Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre niciunde” (Petre Ţuţea).

-      „Omul este un altar” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

-      „Poeţii sunt inima umanităţii” (Eugen Ionesco).

-      „Suntem ceea ce iubim” (Nichita Stănescu).

Cu alte cuvinte, scriitoarea se pune sub umbrela unor destine care au marcat istoria culturii. Omul este valoros dincolo de percepţia proprie, se poate sfinţi, poezia dă măsura eternităţii din fiecare, iubirea face dreptate într-o lume afectată de moartea veselă din cartierul tristeţii.

Temele acestor reflecţii sunt: credinţa, natura, speranţa, frumuseţea, cântul, iubirea, rigoarea credinţei, posibilitatea de a te salva din eroare, din greşeală, din păcat. Destinul este o călătorie spre ceva mult mai înalt...

Poeta şopteşte: „Iubirea aduce cu sine/ mirosul ierbii care ne paşte.../ ne paşte...” (p. 17).

Ea constată sub rigoarea credinţei: „Lumina care te poartă/ are măsura umbrei tale” (p. 27).

Despre poezie şi cânt, despre taina din versurile brumate sub algoritmul viţei de vie, ea mărturiseşte: „în timp ce cânţi/ un stâlp de lumină/ uneşte pământul/ cu cerul” (p. 49).

Poeta reţine despre iubire: „Iubire dacă ai fi/ fereastră s-ar deschide singură/ spre Dumnezeu” (p. 60). Este evident că iubirea înseamnă pentru ea zborul spre înalt. Iubirea acoperă limite, acoperă slăbiciunile noastre şi ne justifică în faţa celor divine.

Volumul este mai mult decât o antologie sau o selecţie. Este un îndemn la reîntoarcerea spre meditaţia profundă asupra vieţii, o analiză atentă a vremurilor în mişcare, un plonjon în suflet, în gândirea omului care se gândeşte, există plenar în câmpia dragostei.   

„Am învăţat că e mai uşor să priveşti lumina din exteriorul ei” (p. 40), un mod de a contempla universul în dinamica lui.

Paulina Popa poate fi considerată ca o reprezentantă importantă a poeziei feminine române ajunsă la maturitate, îşi cunoaşte limitele şi energiile, este atentă la orice detaliu care animă carnea zilei. „Felul cum atingi pământul cu picioarele goale/ spune mult/ despre lungimea aripilor tale” (p. 36).

Reflecţiile sunt şi un răspuns pentru cei temători, care au contestat-o în timp, fără să observe efortul de a rezista într-o lume agresivă, o lume mai mult a bărbaţilor. Ea notează pe ultima copertă, un fel de atenţionare şi de iertare: „Angajator/ obligat/ să negociezi/ salarii mizere/ într-o lume în care/ totul se cumpără/ şi se vinde/ la un preţ de nimic/ asemeni sexului/ căruia i se supun/ bărbaţi şi femei/ fără discernământ/ asta eşti/ în lumea/ plină de oameni mici/ furnici/ trăind pe spinarea/ altor furnici”. Contactul cu realitatea, întoarcerea în realitate este o acceptare a lucidităţii şi a umilinţei.

Cu alte cuvinte: „în slăbiciunile omeneşti/ stă ascunsă vulpea destinului” (p. 35).

Constantin Stancu

  

* (Paulina Popa, Drumul pe lama unui cuţit – reflecţii – Deva: Editura Emia, 2015)

     

Lörinczi Francisc-Mihai: Pe vremea secerișului. „Suntem, deci, în faţa unei alcătuiri speciale în care materia poemelor se revarsă spre malul gândurilor cu vitalitate şi discreţie în acelaşi timp, cu bucurie şi luciditate. Temele principale sunt dragostea, miracolul naturii surprins în esenţa creaţiei divine, anotimpurile care se schimbă şi aduc roadele mai aproape, viziunea asupra lumii şi depărtarea de facil, speranţa într-un anotimp perfect în care poetul să regăsească raiul aşa cum ne-a fost dat, cântecul pământului, amintirile care ne caută”

Respiraţiile oglinzii

Toate lucrurile îşi au vremea lor!

Pentru Lörinczi Francisc-Mihai a venit vremea secerişului, o vreme a roadelor depline, a abundenţei, o vreme nădăjduită, una posibilă şi adânc pasională.

În volumul de versuri Pe vremea secerişului poetul debordează de optimism şi pasiune, se lasă dus de valul unui anotimp posibil, vremea roadelor... Există o rigoare şi o rânduială în viaţă, efectele se văd doar la vremea secerişului, sub soarele necruţător, în câmpul aspru, răstignit de oameni, pentru a aduna boabele de grâu în pumni.

Cartea este structurată atent (Lörinczi Francisc-Mihai, Pe vremea secerişului, Sibiu: Editura CronoLogia, 2014, versuri, 161 de pagini), autorul îşi organizează poemele în patru anotimpuri:

·      Pe vremea secerişului

·      Macii dragostei

·      În lojele grădinii

·      Lebedele de cristal

 Suntem, deci, în faţa unei alcătuiri speciale în care materia poemelor se revarsă spre malul gândurilor cu vitalitate şi discreţie în acelaşi timp, cu bucurie şi luciditate. Temele principale sunt dragostea, miracolul naturii surprins în esenţa creaţiei divine, anotimpurile care se schimbă şi aduc roadele mai aproape, viziunea asupra lumii şi depărtarea de facil, speranţa într-un anotimp perfect în care poetul să regăsească raiul aşa cum ne-a fost dat, cântecul pământului, amintirile care ne caută. Toate au un substrat spiritual, realitatea este doar un argument pentru a căuta şi a găsi un alt continent, un alt ţinut. Poetul nu dă titlul poemelor sale, poemul devine un însoţitor tăcut al cititorului, o prezenţă discretă şi o lumină specială. De reţinut esenţa, iubirea se naşte în inimă, urcă spre mintea care o primeşte ca miracol, este o gradare de la realitate la abstract, de la speranţă la durerea ideii. Dragostea pune în mişcare sufletul prin roşul macilor din holdă, bărbatul priveşte din înaltul grădinii, ideile plutesc în cerul de cristal, se fac lebede de cristal...

Densuș:Francisc-Mihai cu soția, Maria-Daniela

Un lan de grâu cântă în pârga lui cuptor, lângă piramida de grâu – aurul vieţii, orchestra nevăzută începe concertul, e un cântec de glorie pentru abundenţa roadelor, se aude rugăciunea viorii peste sat, sărutul are gust, e ca sarea în bucate, spicele se lasă secerate cu încredere de secerător...

O vreme apusă se revarsă în poeme, dar posibil concretă în care omul se întâlneşte cu realitatea pentru a-şi pregăti o altă perioadă: a existenţei în cele patru puncte cardinale, în cele patru anotimpuri, în cele patru evanghelii ale roadelor, în cele patru mirări...

Vezi/ departe sunt luminătorii cerului/ tu eşti luminătorul sufletului meu/ discernătorul  m-a dăruit cu iubirea ta/ ce cântec frumos se aude/ între pereţii sufletului/ Dumnezeu cântă la vioară/ în primă audiţie (p. 50)”. Lörinczi Francisc-Mihai are o grilă creştină de a vedea lucrurile, atmosfera este una în care temele sunt implicite, nu explicite, dragostea are o formă specială, se ridică din carnea putrezitoare, din sferele joase, dragostea este ceva special pentru bărbat, îl ridică spre înaltul înalt.

Poetul dialoghează cu natura, natura este un partener, ceva apropiat, ceva ce schimbă sensul în această lume căzută: „ce pot să cer/ macilor din iunie/ să îmi sporească dragostea/ să-mi fie afrodiziac natural/ în noaptea în care/ lanţurile ne vor lega/ strâns/ pentru a nu cădea/ unul din celălalt (p. 60)”.

Peisajul suferă modificări în ochiul îndrăgostitului, e un loc unde cerul răneşte pământul, se cern pulberi de aur din azur, noaptea ceru se-mbăiază-n stele, lacrima zorilor gingaşi, macii - cascadă sângerie, cad de-a valma, păsări rănite sub cerul plumburiu...

Dragostea îşi pune amprenta pe materie, brusc, cuvintele au altă greutate, altă dimensiune: un dor nebun face aceste cuvinte să cânte, poetul cerşeşte umil un strop de iubire, în cântecul bărbatului ruinele se aprind, cântece albastre se aud, iubita este amiaza deşertului, răcoarea unei oaze. Poetul are capacitatea de a atrage imagini profunde într-o regie uşor naivă, are tehnica pictorului naiv în care detaliile par importante, perspectivele se sugrumă în faţa infinitului, culorile se fac aspre sau dulci, formele se schimbă sub presiunea unui sentiment nedefinit, temele se diluează în faţa limitelor neclare ale anotimpului. Lörinczi Francisc-Mihai are răbdarea de a pune în lumină toate acestea, de a se descoperi şi redescoperi un alt om sub cer, cu stelele pe umăr căutând soluţii pentru a secera, a strânge recolta, a se bucura de darul venit în plină vară, de a spera la diamantele toamnei sau a locui lângă lebedele de cristal... Ar fi trebuit o şi mai mare răbdare în construcţia poemelor, pentru a condensa stările, e evita diluarea formelor.

Poetul demonstrează că poezia poate rămâne în matca ei, nu este nevoie de un experiment sub narcoza metaforelor forţate, de hiperbola inventată, bogăţia recoltelor posibile este de ajuns, naivitatea îndrăgostitului este şansa sa la miracole. Deşi renunţă la grafia obişnuită, el este atent la mesaj, acordă mesajului o atenţie sporită, formele vin de la sine, fără eforul de a poetiza ceea ce deja Dumnezeu a pus în lanul de grâu: cântecul întregului univers...

„Cu degetul doar/ am atins unda de apă/ îngerul a plonjat din înalt/ şi din vibraţiile sublime/ am renăscut din respiraţiile oglinzii/ în cuvinte mister/ pe luciul fanteziei/ lebede de cristal/ pregătite/ pentru/ vremea secerişului (p.159)”.

Un înger străbate poemele, le fulgeră carnea cuvintelor, luciditatea ia locul fanteziei în magma acestora, fantezia doar mişcă versurile spre un alt anotimp, dragostea e prezentă: mustul dulce se leagănă în ciorchini, îndrăgostiţii se sărută în vie, locul perfect: nu se poate adăuga nimic, nu se poate scoate nimic...

Constantin Stancu

Vatra veche, nr.1/2018. Semnal, sumar, lecturi. Casă în ceruri cu Nicolae Băciuț

 Lecturi la:

https://constantinstancuscrib.wordpress.com/reviste/vatra-veche/

Claudiu Komartin prezintă Dan Dediu cu 4,5 litri de sânge, miliardar și Poesis International nr. 2 (20) / 2017, 10 februarie 2018, ora 18.30

Sâmbătă, 10 februarie 2018, ora 18.30
Claudiu Komartin prezintă Dan Dediu cu 4,5 litri de sânge, miliardar și Poesis International nr. 2 (20) / 2017. 
// Despre 4,5 litri de sânge, miliardar //
Manuscrisul volumului 4,5 litri de sânge miliardar este câștigătorul celei de-a șasea ediții a concursului anual de debut în poezie organizat de către Casa de Editură Max Blecher. Din juriu au făcut parte Radu Andriescu, Alex Ciorogar și Claudiu Komartin.
„Skill-ul de a mixa ezotericul și referințele mistice cu violența din ringul de box și cu scenariile porno, amalgamarea totală în lumina drogurilor au un singur scop: crearea, din contradicțiile milenialilor suprasaturați și supraturați, a unui nou onirism. Un Minority Report conceput de tine pentru tine. Un trip identitar într-o lume confuză, în care orice trăsătură se poate grefa pe orice trăsătură.” Andrei Dósa
// Despre autor //  Dan Dediu (n. 1986) scrie, umblă, descoperă, consumă. După toate semnalmentele, este o combinație între Dean Moriarty și Mark Renton provenind din Bârlad. Prima lui carte de poezie era așteptată de câțiva ani. Enjoy responsibly!

// Poesis international nr. 2 (20) / 2017 //
Din cuprins:
* Portret — Romulus Bucur
* Poezie: Anne Carson (în traducerea Teodorei Coman), Lea Goldberg (traducere de Naum Lider), Alejandro Jodorowsky (în traducerea Ligiei Keșișian), Constantin Abăluță, Arvis Viguls (în traducerea lui Andrei Dósa), Dumitru Crudu, Ardiana Șala Priștina (în traducerea lui Ardian-Christian Kuciuk), Diana Geacăr, Don Paterson (traducere de Vlad Pojoga), Edwin Morgan (traducere de Cătălina Stanislav), Jacek Dehnel (traducere de Passionaria Stoicescu și Constantin Geambașu), Moni Stănilă, Lloyd Schwartz (în traducerea lui Tiberiu Neacșu), Gelu Diaconu, Arthur Rimbaud (în românește de Octavian Soviany), Kirill Medvedev (în traducerea Dianei Iepure), Angelica Stan, Závada Péter (tradus de Mihók Tamás), Raluca Ialomițeanu, Kim Addonizio (traducere de Paul Vinicius), Nicolae Silade, Floarea Țuțuianu, Eugene Ostashevsky (tradus de Florin Bican), Aleš Mustar (în traducerea Paulei Braga), Mia Axelsson (traducere de Livia Ștefan), Iman Mohammed (în traducerea Sînzianei Șipoș), Emma Warg (traducere de Krista Szöcs), patru poeți indonezieni în traducerea Adelinei Luft: Sutardji Calzoum Bachri, Sapardi Djoko Damono, Widji Thukul, Afrizal Malna.
* Manifest: Gerrit Kouwenaar, „Poezia este realitate” (traducere de Andrei Anastasescu, cu o introducere de Jan H. Mysjkin), „Necivilizație” (manifestul Proiectului Dark Mountain, în traducerea lui Mihnea Bâlici).
* Proză: Kurt Vonnegut („Te stinge, candelă de-o clipă”, în traducerea lui Claudiu Komartin), Sorin Delaskela („Straturi polimerice”), Radu Vancu (fragment de roman).
* Eseu: Harold Pinter, „Artă, adevăr și politică” (traducere de Lia Boangiu), Dubravka Ugrešić, „De ce iubim filmele cu maimuțe” (în traducerea lui Andrei Dósa), Anastasia Gavrilovici („Forugh Farrokhzād — dincolo de radioactivitatea istorică”), Daniela Luca („Scrisul-manifest, Realul-caleidoscop și Poemul-vis la Roberto Bolaño”).
* Cronică: Grațiela Benga despre Dar noi suntem oameni obișnuiți (2017) de Diana Geacăr; Teodora Coman despre Enciclopedia lucrurilor uitate (2016) de Gökçenur Ç.; Șerban Axinte despre Opere I. Poezia antumă (2011) de B. Fundoianu; Rita Chirian despre Borderline (2017) de Ana Dragu; Alex Ciorogar despre adevăratul băiat de aur (2017) de Andrei Dósa; Marius Conkan despre O sută și una de poezii (2017) de Nichita Stănescu, o antologie de Corin Braga.
* Note: Claudiu Komartin despre Ţinutul negru (2015) de Marko Pogačar și Când te strici (2017) de Krusovszky Dénes.
* Interviu: Erkut Tokman în dialog cu Adonis; Anastasia Gavrilovici în dialog cu Gökçenur Ç.
* Film: Camelia Toma despre „Poesía sin fin” (2016) de Alejandro Jodorowsky; Diana Marincu despre „In Praise of Nothing” (2017) de Boris Mitić.
* Prezențe: Autori români în traduceri străine: Ion Mureșan și Ioan Es. Pop, Assedegats. Dos poetes transsilvans (AdiA Edicions, 2016); Magda Cârneci, A Deafening Silence (Shearsman Books, 2017); Ana Blandiana, Moja ojczyzna A4 | Patria mea A4 (słowo/obraz terytoria, 2015).

Echipa redacțională:
Redactor-șef: Claudiu Komartin
Tarabostes: Rita Chirian, Teodora Coman, Radu Vancu, Andrei Dósa, Mihók Tamás, Vlad Pojoga, Anastasia Gavrilovici
Concept grafic: Ana Toma

Constantin Stancu: Călătoria

Trupul

Acesta este trupul pe care îl voi folosi

bună parte din veşnicie,

cu el voi trece prin stâncă, prin tăcere,

voi simţi gustul nisipului,

voi intra în vis prin poarta deschisă a sângelui necesar,

voi călători dintr-o adolescenţă în alta,

voi intra în dragoste ca flacăra în lumină,

trupul acesta este unic precum veşnicia,

când îl va naşte iarăşi mama moarte…

C Stancu 

(fragment din cartea Fructul din fruct)

Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu: Celesta, argument pentru o narațiune cu taine

Căci, dincolo de-a lacrimii perdea,
O-mbrăţişai. Şi EA te-mbrăţişa.
 
(Eugen Dorcescu, Triada)

 




Într-o seară posacă de iarnă, după ore, când îmi
strângeam lucrurile, s-a apropiat o studentă de
catedră. Cu un zâmbet sfios, s-a aplecat spre mine, de parcă ar fi vrut să rămână totul între noi, şi m-a
întrebat: Doamna profesoară, cum vorbiţi dumneavoastră cu soţul...? Ce era să-i răspund, de
unde să încep, unde să mă opresc? De fapt, pentru
mine conta mai mult decât orice că ea se întrebase
asta, că o preocupa aşa ceva... Oare chiar încercase
să-şi închipuie felul cum vorbeşte profesoara ei cu
Teodoru? M-a surprins că nu i-a spus pe nume, ci s-a referit la el în calitate de soţ al meu, al doamnei profesoare! Nu-mi venea să cred că am stârnit o asemenea curiozitate în rândul studenţilor! Am început să-i povestesc, cu o însufleţire nouă, cum am primit, în acest an, ceea ce, poate, de mult mi se cuvenea, dar pentru care niciodată nu e prea târziu...

Mirela-Ioana Borchin Dorcescu

(fragment din cartea Celesta)

Memoria fotografiei. SALONUL HUNEDOREAN AL CĂRȚII, DEVA, 2017

FOTO: Constantin Stancu, Maria-Daniela Pănăzan, Monica Grosu, Raul Constantinescu, Radu Igna
Standul Editurii CronoLogia