Eugen Dorcescu: Din când în când...

Din când în când…

Din când în când, în mine însumi, eu
Mi-L amintesc, subit, pe Dumnezeu.
O clipă (Vai, ce clipă!) umblu iar
În lumi fără de vreme şi hotar,
În lumea tuturor, şi-a nimănui,
În, nevăzută, concreteţea Lui.
O lume-n care sunt, am fost, eram,
Şi nici n-am bănuit că o ştiam…


Eugen Dorcescu

Din cartea Sub cerul Genezei

Dumitru Hurubă: Despre tranziția din piață... A trecut şi Boboteaza, A trecut şi Moş Crăciunul… De-acum revenim la baza: Sărăcia şi tutunul!

„CORUL ROBILOR”

A trecut şi Boboteaza,

A trecut şi Moş Crăciunul…

De-acum revenim la baza:

Sărăcia şi tutunul!

A trecut un an, cu altul

Stăm, războinici faţă-n faţă

Reluându-ne asaltul

Prin tranziţia din piaţă.

Guvernanţii – să ne-ajute,

În virtutea vechii praxe –

Inventară, pe-ntrecute,

Noi impozite şi taxe.

Dar românii, fără frică,

Strigă-n cor: Guvernu-i fraier,

Că putea, la o adică,

Să ia taxe şi pe aer.

Dumitru Hurubă

Din cartea Skepsis

Daniel Pișcu: Puțină adrenalină... - Daniel Pişcu este călătorul perfect în realitatea de aur, realitatea care se va face nisip în clepsidra poemelor sale. Călătoriile sale nu sunt iniţiatice precum la Eugen Dorcescu, călătoriile acestui poet special sunt în miezul evenimentelor, el caută să acceseze mişcarea lăuntrică a lumii, pipăie teoria relativităţii din poemul său în mişcare, e ameţit de energia locurilor, de fenomenul „dincolo de graniţe”

Geamantanul cu privire

Daniel Pişcu este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1994, dar iubeşte poezia de adolescent, s-a legat de starea specială a cunoaşterii prin poem. A debutat editorial cu volumul Aide-mémoire (Editura Litera, Bucureşti 1989).

Călătoria sa literară a continuat, lăsând literaturii câteva cărţi de esenţă, postmoderniste, îmbogăţind cititorii cu drogul perfect: realitatea. Scriitorul face parte din cercul special al Cenaclului de luni, este coleg de suferinţă cu importanţi scriitori ai generaţiei 80, cum o defineşte istoria literară.

Prin volumul de versuri Puţină adrenalină, apărut la Editura Tracus Arte, Bucureşti, în anul 2009, Daniel Pişcu abordează istoria unor călătorii în Europa: Spania, Portugalia, Andorra, Elada (nu Grecia!), Nisipurile de aur. Călătorii diferite, carte unitară.

Este evadarea în real, în dinamismul zilei, în aerul ei cu diamante, în duritatea realului modelat de cultura evidentă a locurilor vizitate şi de cultura interioară a călătorului. 

Daniel Pişcu este călătorul perfect în realitatea de aur, realitatea care se va face nisip în clepsidra poemelor sale. Călătoriile sale nu sunt iniţiatice precum la Eugen Dorcescu, călătoriile acestui poet special sunt în miezul evenimentelor, el caută să acceseze mişcarea lăuntrică a lumii, pipăie teoria relativităţii din poemul său în mişcare, e ameţit de energia locurilor, de fenomenul „dincolo de graniţe”.

Ieşirea din templul lecturii, din Templul pe care şi-l edifică artistul, îi dă beţia necesară să se lase legănat de culori, sunete, mişcare, iniţiative lirice, de peisajul flămând care muşcă din memoria lumii, de nume noi, de obiceiuri, verbe...

Dacă în privinţa Spaniei sau Portugaliei, poemele au titlu, sunt definite de la început, Elada, ca sursă de inspiraţie pentru poet, poemele sunt cifre în căutarea eternităţii, iar Nisipurile de aur picură adrenalină peste adrenalină. Suntem în geografia unui sentiment.

Călătoriile sunt motive pentru atingerea inimii, fiinţa se pliază sub hotarul peisajului, pământul are dinamismul care pune clipa pe orbită, misterul vine din  mesaj: este o stare naturală sau este o stare artificială călătoria peste limite?

Călătorii care lasă amintiri surprinzătoare: un bătrân în căutarea altui loc, copii care deschid catedrala cu prezenţa lor, regăsirea mării ca reper fix al călătoriei, limitele rămân limite, mici amănunte care dau sens zilei: ghemotoace de hârtie, Palatul Regal cu camere nesfârşite ca o simfonie a culorilor prizoniere, ori ochelarii. Iată un poem semnificativ, percutant, doza de adrenalină îşi face efectul: „Port un tricou/ cu portretul lui Dali./ Ochelarii mei/ peste ochii lui” (Ochelarii mei).

Violenţa peisajului în drum spre Elada este o temă penetrantă, Balkanii sunt o istorie tumultuoasă case netencuite pentru ca oamenii să nu-şi plătească impozitele, ele nu erau încă recepţionate, oamenii aveau un fel ciudat de a intra in ritual: semnalizează prezenţa autorităţilor, nimic nu scapă cetăţeanului în această lume. Ore de călătorie, la final - aşternutul curat, câteva cuvinte, odihna ca o sărbătoare.

Daniel Pişcu descrie călătoria cu bucuria unui copil în căutarea miracolului, nu uită să pună semne de carte la vreun peisaj, sonoritatea cuvintelor greceşti şi adrenalina de serviciu: cum a îmblânzit un grec… Peisajul are energie: un câine prietenos în căutarea stăpânului, un poet în căutarea patriei sale.

Poemele bântuite de realitatea imediată au sclipiri care vin din istorie, din literatură, din vorbele zise din suflet: „Drumul de aur”, râul Edessa, Macedonia,  Alexandru cel Mare, Sfânta Treime, Agios Nicolaios, podeaua de sticlă a terasei, mormântul regelui, câini vagabonzi…

Jocul de-a călătoria la Daniel Pişcu este unul a cuvintelor care se muşcă de coadă: „Era un conifer/ la Edessa/ şi coniferul avea trei conuri/ unul:/ conul Dumitrache/ al doilea/ era de soi feminin/ coana Miţa/ şi-al treilea:/ conul Leonida/ şi nu trecea/ nicio reacţiune/ nicio bicicletă pe stradă/ cei doi coni/ îi luaseră o pizza/ coanei Miţa/ de vie/ ce era/ şi asta/ le era viţa./ Sută la mie” (Elada IV).

Călătoria devine interesantă prin dinamitarea memoriei: „… şi cerul nesfârşit/ aerul plăcut/ ce te îmbiau/ să bei ambrozia şi alte/ băuturi zeieşti/ şi ne gândeam/ la Kazantzakis/ Kavafis/ Ludemis/ Ritsos/ Elytis/ oare aceştia erau/ urmaşii lui Homer/ ce vedea-n cer/ a lui, lui Odiseu? (Elada IX).

La sfârşitul călătoriei, poetul îşi ia rămas bun de la Elada ca de la o persoană, o prezenţă care i-a ars auzul, ochii, memoria, energiile, gândurile…

Nisipurile de aur aduc adrenalina în plin plan, drumurile care se împiedică în semne de circulaţie, apoi nisipul fin al plajei, valurile care modelează fiinţa, înotul în apa caldă, jocul în piaţa staţiunii, nimicuri ad-hoc, kitschul în toată splendoarea, ritmul luminilor şi al jocului, muzică orientală, cadâne, marea agitată, rezervaţia nudiştilor (rezervaţia de zăpăciţi la Dumitru Hurubă, scriitor român, umorist), adrenalina curată pe traseul ATV-urilor.

Jocurile sunt joaca la Daniel Pişcu, viaţa intră prin piele, iese prin cuvinte, sănătatea intră sportiv în fiinţă la Nisipurile de aur, muzicanţii ambulanţi formează un popor al lor, viori, acordeoane, saxofon, un poliţist certat cu nevasta, călătorie în jurul unei idei. Daniel Pişcu nu este stăpânul jocului (a se vedea Eugen Evu, poet român), el este stăpânit de joc şi asta îi face plăcere, „pipăie” adrenalina…

La Balcic poetul regăseşte Edenul: „Grădinile divine” pe domeniul reginei Maria, soţia regelui Ferdinand, arhitectul României reîntregite. Apoi daruri regeşti, sala tronului de piatră, bucătăria regală, starea „de acasă”…

Călătoriile lui Daniel Pişcu sunt cu familia, el nu stă în singurătatea poemului, evadează în grup, e şeful haitei flămânde în căutarea adrenalinei.

La Barcelona trupa aceasta, în trecerea spre culorile perfecte, a văzut miracolul lumilor: Dali, Gaudi, Picasso, Marea Mediterană, dealurile ca şi ceasurile lui Dali… „Da, şi o lumină fantastică/ „Mierie” cum zice cineva./ Mă rog, atâta am văzut./ Deocamdată, olá, olá./ Da, mi-am umplut/ geamantanul cu privire” (Olá). 

Postmodernism, este un termen folosit într-un sens foarte larg, uneori confuz, pentru a desemna o categorie amplă de fenomene culturale şi a indica o evadare, detectabilă în jurul anilor 1960, de cultura elitistă a modernismului, în sensul unei abordări eclectice şi, adesea, populiste. Conceptul a fost folosit prima oară de spaniolul Federico de Onis în 1934, apoi de A. Toynbee, în 1938. Pentru cititorul obişnuit, termenul a intrat în circuit abia în anii '70, anii în care Daniel Pişcu era student în căutarea celui mare roman a tuturor timpurilor (titlu îi aparţine şi este titlul romanului său), devenind un termen esenţial în mişcarea browniană a artei contemporane şi implicit a literaturii. Postmodernismul poate defini atât un stil (ex. roman, poezie, film sau pictură postmoderne), dar şi o perioadă (epoca postmodernă). În literatura română termenul este practicat în mod concludent de generaţia '80 din care face parte şi Daniel Pişcu, membru al Cenaclului de luni, mişcare literară importantă, la care s-a raliat şi Nicolae Manolescu, actualul preşedinte la Uniunii Scriitorilor din România, pe atunci un matur critic în căutarea autorilor…

Volumul lui Daniel Pişcu, Puţină adrenalină, demonstrează forţa postmodernismului şi actualitatea sa în lumea literară, poetul rămâne un reprezentant de seamă a generaţiei sale...

Constantin Stancu

         

Aurel Pantea: NIMICITORUL ȘI CONTABILUL... „Starea poeziei lui Aurel Pantea se echilibrează în preajma unei black hole/gaură neagră, care absoarbe energiile, lumina materia, lăsând libere puţine semne dintr-un limbaj minim. Pot continua subliniind că poetul, matur şi captat de poezie, adoptă metoda teologilor denumită ca via negativa, apofatică, pornind de la ideea că nu putem cunoaşte nimic despre Dumnezeu, despre viaţă, dar concentrându-ne pe ceea ce nu este Dumnezeu, începem să facem afirmaţii, să desenăm necunoscutul prin fapte, stări, limbaje care coagulează o anumită percepţie”

Urme luminoase şi limbaje în mişcare la Aurel Pantea

Aurel Pantea este unul dintre poeţii importanţi ai literaturii române, poezia sa vine dintr-o zonă grea a revelaţiei pentru a dinamiza textul, pentru ca textul să ivească în mintea cititorului gândul revelat, poezia de deasupra poeziei.

El ţine la starea poeziei sale în lipsa energiilor care marchează viaţa poetului, din pricina bolilor, a viciilor de tot felul, a gloriei care stă cu poemele în dinţi. Cu volumul Nimicitorul, bine primit de critică şi de iubitorul de poezie avizat, volum apărut la Editura Limes – Floreşti, Cluj, 2012, scriitorul mai lasă urme evidente în istoria literaturii. Cartea a fost apreciată şi a fost evidenţiată printre primele cinci cărţi de poezie în anul apariţiei, Aurel Pantea a fost asaltat cu solicitări venite din punctele tari ale literaturii actuale pentru a citi, a spune câte ceva despre misterele nimicitorului.

Tema este una actuală, are baze serioase în literatură, teologie, filozofie, sociologie… Poetul este un iniţiat în ştiinţa poemului. Sunt ultimele bătăi de aripi dintr-o perioadă fastă a vieţii pe pământ în starea pe care o înţelegem acum, sunt vremurile de pe urmă, cum spun teologii, iar nimicitorul pare a fi personajul principal, el, care a străbătut veacurile pe jos, a fost prezent în toate perioadele importante ale istoriei, pomenit de Moise în Pentateuh, în cărţile sale de referinţă, de început, de marii profeţi, de apostoli şi de Iisus. Efectele s-au văzut în viaţa noastră, se vor vedea. Nimicitorul este în noi, ne şopteşte Aurel Pantea, chiar în carnea noastră şubredă.

Volumul este structurat pe două nivele: NIMCITORUL ŞI NIMICITORUL/ INTENECANS, fiecare parte are legătură una cu alta şi cartea în întregul ei se leagă de volumul anterior Negru pe negru, pentrucă o rază le străbate, o rază rătăcită din gura neagră a poeziei care absoarbe viaţa poetului şi a lumii. 

Poetul Aurel Pantea la Premiul „Lucian Blaga” -2017

În comentariu pe care l-am făcut la volumul Negru pe negru am subliniat că starea poeziei lui Aurel Pantea se echilibrează în preajma unei black hole/gaură neagră, care absoarbe energiile, lumina materia, lăsând libere puţine semne dintr-un limbaj minim. Pot continua subliniind că poetul, matur şi captat de poezie, adoptă metoda teologilor denumită ca via negativa, apofatică, pornind de la ideea că nu putem cunoaşte nimic despre Dumnezeu, despre viaţă, dar concentrându-ne pe ceea ce nu este Dumnezeu, începem să facem afirmaţii, să desenăm necunoscutul prin fapte, stări, limbaje care coagulează o anumită percepţie.

Dumitru Stăniloae scria în operele sale că singura modalitate prin care putem să-l cunoaştem pe Dumnezeu este contemplaţia. Aurel Pantea scrie: „Urme luminoase, pe aici au trecut contemplativii” (p.20).

Iată că stilul poetului este mai profund decât la prima apreciere şi, din acest punct de vedere, nu scrie o poezie cu elipse negre, tristă şi a descompunerii, a agoniei (Al. Cistelecan), ci o poezie de concept, iar la o lectură mai atentă observăm că poetul chiar edifică, carnal, dureros de real, ca într-o boală care doboară o altă boală, precum lipitorile care sugând sângele bolnavului, îl vindecă. O lume nouă se construieşte prin căderea în ruină a vechii lumi. Lumea este în mişcare, sunt biografii ejaculate, se şterge în om o cifră bătrână, inşi voioşi îşi schimbă feţele între ei, Euridice spală hainele, face copii, limbaje în mişcare, drumul până la inima omului e lung, lucrează linişti mare la alcătuirea chipurilor, nimicitorul se uită la inima poetului (e viu, scrie!), apare Contabilul de Nenumărat, poetul cere un pumnal pentru această normalitate… Lipsa de energie din lume declanşează alte energii, ele se simt în limbajul de nepătruns, în mişcarea oamenilor în oraş, în limitele artistului, în neputinţa poetului care se mişcă ducându-şi crucea poemului în spate…

Când nimicitorul este inactiv, lumea poate atinge perfecţiunea (p.33), sunt fluvii însângerate…

În neputinţă, poetul îl aduce pe Dumnezeu la nivelul omului căzut, un Dumnezeu al intelectualului care crede că-L poate manipula prin concepte, prin stări, prin artă. Omul acela bătrân pare a avea aceleaşi vicii, îi plac aceleaşi femei, chiar înjură, e un ins direct, te scuipă în faţă – „Dumnezeul meu face zi de zi exerciţii de moarte şi înviere pe pielea mea…” (p.21). Efectul acestei manipulări cade ca o ghilotină: „… el ştie că nimicul meu/ e sămânţa nimicitorului care vrea să mă ştie mut”.

Exerciţiul acesta de acomodare cu Dumnezeu, este unul comod pentru intelectual, pentru artist, el se joacă, dar joaca devine ceva serios, nimicul din om iese la suprafaţă, evadează din gaura neagră în care pare să fi căzut…

Într-un alt poem, Aurel Pantea reţine: „Doamne, sînt îngropat, din lăuntrul meu urcă spre ceruri/ bestia învingătoare” (p.13).

Ce este nimicitorul? Nu are valoare, dar este o prezenţă, şi ce prezenţă!

„La fiecare mişcare a nimicitorului, lumea nu devine

mai încăpătoare, dar apare

un 0 (zero) urât şi larg, nimeni nu şi-l asumă,

nimeni nu semnează cu el, el e pântecul

ce poartă cifra de neştiut,

la naşterea căreia numerele se vor da la o parte,

ca Marea Roşie

şi se va vedea astfel, printre scârţiituri şi gemete,

că ele nu conţin absolut nimic, doar un plâns uscat

va auzi nimicitorul născător (!, nota noastră), plânsul

Contabilului de Nenumărat” (p.27).

Poemul de final îl aduce pe artist faţă în faţă cu Iisus Hristos, realitatea este una absolută, de nebiruit, e revelaţia suficientă care rotunjeşte viziunea: „Doamne, sunt aproape bătrân/ şi încă n-am învăţat să mor,/ arta asta nu e niciodată desăvârşită”(p.44). Poemul a fost citat de critică, e un poem concluzie din care poetul nu poate evada. În fond Iisus Hristos a luat asupra sa păcatele noastre pentru a muri cu ele şi pentru a birui moartea, lumea, pe Satan. Aici Aurel Pantea se apropie de Eminescu care nu credea că va învăţa să moară, moartea este o artă care se exersează pe piele proprie, în prezenţa Nimicitorului.

Partea a doua volumului preia poeme esenţiale, născute de poemele anterioare, versiunea este în limba latină sub traducerea inspirată semnată de Marcela Ciortea. Exerciţiul în limba latină este unul al esenţelor, ritualul în Biserica se făcea în limba latină, limba eleganţei, a elitei, ritualul era unul ales, divin, mundanul nu avea acces, lumea nu putea să atingă limbajul, limbajul ca un personaj aparte, cum în Biblie înţelepciunea este o persoană (Proverbe 8), e personificare, pentru a căpăta viaţă.

Nimicitorul este sub semnul timpului, este şi el atins, starea de graţie a artistului este dusă până la limita ritualului, el cade în limbaj cu viaţa din care a evadat în poeme. Vina poetului este revelată prin lipsa iertării: „Azi soarele a apus normal,/ n-am iertat, n-am fost iertat, / prin zid împietrit/ ne priveşte Faţa răbdătoare” (p.66). Lipsa iertării e modalitatea prin care relaţia cu Dumnezeu este blocată, frântă, cu toate că timpul se mişcă pe elipsă, soarele apune aparent normal…

Sub semnul clipelor, artistul este trecător: „Din nervi încâlciţi ies feţe neterminate,/ o stea umedă le împinge. Fără concesie/ suntem înlocuiţi” (p. 86).

Această mişcare în istorie pare dură, de nebiruit, misterul se descoperă, împreună cu omul care moare se duce şi nimicitorul cu el, este biruit…  Un altul ia locul celui care a fost, nimicitorul aşteaptă după colţ… Va rămâne limbajul ultim, timpul nu va mai fi, dar omul lucrează altfel, va intra în odihnă…

Cu această carte, Aurel Pantea dovedeşte că poezia română trece printr-o perioadă fastă, chiar dacă nimicitorul îşi face de cap:

Nu omul filozofilor, Doamne, nu omul teologilor,

nici creatura politicienilor,

la mine vine chipul unuia însoţit de slăbiciunea şi desfrâul,

unul în care au râs nimicirile, omul rest,… (p.32).

Poezia pulsează între rugăciune şi zicere, semnificaţiile ei sunt multiple, scapă unei analize de conjunctură, Aurel Pantea îşi aşteaptă criticul care să-i castreze nimicitorul din texte, cu toate că s-a bucurat de analize pertinente şi serioase, sunt lucruri care scapă însă criticului literar, pentrucă, aşa cum am afirmat, cunoaşterea prin contemplare poate fi soluţia, iar prezenţa nimicitorului, ameninţătoare, face să dea energie poemelor care nu încap în pielea limbajului… Versul curge într-o zicere normală, de zi cu zi, se simte eforul poetului de a se face înţeles, de a spune, uneori cuvintele sunt aparent banale (studiat), par a fi exprimate chiar în piaţa publică, dar misterul persistă… Poemele nu au titlu, ele se încastrează în carnea volumului aproape anonime, doar versurile dau personalitate fiecăruia, iar cuprinsul dezvăluie identitatea zicerii, luminează zona întunecată a textului. Face parte din regia scriitorului lucid care dă viaţă nimicitorului, astfel poetul simte lumina pe piele proprie, sensibilitatea ca un arc pe strada oraşului. Parcursul este unul exact, după o rigoare care sugerează măreţia vieţii, de la omul care îşi duce groapa cu sine, la unul care îşi vede inima, prin lumini verzui albăstrui şi se sfârşeşte prin invocarea lui Dumnezeu, dovadă că pentru Dumnezeu întrupat negrul nu este atât de negru şi de nepătruns… 

Constantin Stancu

Memoria fotografiei: Editura CronoLogia Sibiu. Maria-Daniela Pănăzan și prietenii

Memoria fotografiei - 2017

Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu: CELESTA, Timișoara. Editura Mirton, 2018

Ioan Prodan: Secretele unui bun program de marketing

Sursa. Ioan Prodan - Hațeg

Dumitru Hurubă: Poezia simbolului, simbolul poeziei... - În condiţiile arătate, ce să ne mai mire înclinaţia către simbolism a lui Ion Minulescu? Aşa cum şi în ceea ce îl priveşte pe Macedonski, cunoscutul autor al rondelurilor şi al Nopţii de mai, care a susţinut, nici mai mult nici mai puţin decât că el era iniţiatorul simbolismului în România, adevăr care reiese fără echivoc din textul/comentariu apărut în revista Literatorul/15.06.1892 şi intitulat destul de revoluţionar: „Poezia viitorului” (fragment, continuarea pe acest blog)

Continuarea  pe acest blog!

Această perioadă deplin fastă şi influentă asupra nou-sositului la Paris, s-a desăvârşit după întoarcerea în ţară (1904). Se cunoaşte: „lecţia franceză”, „predată” verbal în atmosfera cursurilor de la şcoala boemei pariziene l-a ajutat enorm pe Ion Minulescu la construcţia şi structurarea sa ca poet şi, în primul rând ca poet simbolist. Iar cei mai buni dascăli i-au fost, indiscutabil, A. Rimbaud (1854-1891), Mallarmé (1842-1898), Verlaine (1844-1896), Bertrand (Aloysius)(1807-1841) ş.a., fără a-i omite din context pe belgienii: Émile (Adolphe Gustave) Varhaeren (1855-1918), Maurice Maeterlinck (1862-1949), Charles van Lerberghe (1861-1907), oarecum mai puţin cunoscuţi publicului larg de cititori români. însă fără a-l depăşi vreunul dintre ei pe C. Baudelaire (1821-1867) al cărui volum de versuri Les Fleurs du Mal, a fost, mărturisit sau nu, una dintre cărţile relevante în acest sens şi importante, care au influenţat, în bună măsură întreaga creaţie, dar mai ales poetică a lui Minulescu. Şi, în acelaşi context, este de subliniat un lucru, iarăşi extrem de important: la Paris, Minulescu l-a cunoscut pe însuşi Jean Moréas (1856-1910), cu care s-a şi împrietenit, se spune, acesta fiind cel  considerat întemeietorul și teoreticianul simbolismului mai ales după ce a publicat în Le Figaro „Manifestul simbolismului” (1886), Jean Moréas care a scris versuri de atmosferă autumnală și crepusculară, cu rezonanţe din Baudelaire şi Verlaine, relevând preferinţa pentru cuvântul evocator, rar şi preţios. În paranteză fie spus, Minulescu nu a fost singura „victimă” în poezia românească dacă avem în vedere şi că Flori de mucigai (1931), volumul de versuri semnat de Tudor Arghezi (1880-1967), în care se simt destul de clar reminiscenţele din poezia simbolistă franceză (v. Baudelaire, de ex.).

În condiţiile arătate, ce să ne mai mire înclinaţia către simbolism a lui Ion Minulescu? Aşa cum şi în ceea ce îl priveşte pe Macedonski, cunoscutul autor al rondelurilor şi al Nopţii de mai, care a susţinut, nici mai mult nici mai puţin decât că el era iniţiatorul simbolismului în România, adevăr care reiese fără echivoc din textul/comentariu apărut în revista Literatorul/15.06.1892 şi intitulat destul de revoluţionar: „Poezia viitorului.” Constituind un fel de manifest presimbolist, autorul său, Al. Macedonski, precizează: „Prin simbolism, ca si prin instrumentalism care e «tot un simbolism, cu deosebire că sunetele joacă în instrumentalism locul imaginilor», poezia si-a creat un limbaj al ei propriu, limbaj in care se simte in largul ei»”. Dar trebuie precizat repede că această publicare se petrecea în anul 1892, adică la şase ani după  ce francezul Jean Moréas a publicat în 1886 Manifestul mișcării, în ziarul Le Figaro…

Însă, având ca temă de discuţie viaţa şi opera unuia dintre principalii noştri simbolişti, se cuvine, cred, să apelăm la DEX pentru a lămuri pe deplin şi irevocabil lucrurile. Aşadar: „Simbolism s.n. (…) 2. Curent în literatura şi arta universală, constituit în Franţa la sfârşitul sec. XIX, potrivit căruia valoarea fiecărui obiect şi fenomen din lunea înconjurătoare poate fi exprimată  şi descifrată cu ajutorul simbolurilor. (…)” (cf. DEX, Ed. Univers Enciclopedic, 1998, p. 987).

În atari condiţii, respectiv într-un cadru bine definit şi impus de… francezi, lui Ion Minulescu nu i-a fost greu să-şi scrie opera lirică în acel spirit al simbolismului timpuriu de la noi, condiţie în care Călinescu nu ezită să noteze, definitoriu: „Ion Minulescu (…), a fost de la început primit ca exponentul cel mai integral al simbolismului român…” (G. Călinescu, în Istoria literaturii române…, Ed. Minerva, 1988, p. 691). 

 (Va continua)

Dumitru Hurubă

Ion Pachia-Tatomirescu: Constantin Stancu și poezia sau Ars poetica opurilor de sub raftul de sus al antimateriei deturnate din bibliotecă

(Fragment)


Ars poetica stanciană relevă, în ultimă instanţă, «...un cântec care schimbă lumea / cu sunete subţiri», pe când tace şi priveşte uimit cum îi «ard buzele melodios, / cum se evaporă umerii cu îngeri cu tot, / [...] / …Şi la început a fost începutul, / la sfârşit e tot începutul, / până şi la mijloc e începutul… // Din această cauză cerul şi pământul / se cuprind într-un cântec, / şoaptă în furtună, // ţipăt pur / ca mintea din afara minţii…». Entropic – fie ca „mărime de stare a poeziei“, cu creştere în procesul de „ireversibilitate a metamofozelor“, ori cu „constanţă“ în cursul „schimbărilor ireversibile“, fie indicându-se „cantitatea de informaţie“ din orizontul cunoaşterii metaforice prin raportare la „elementul mesajului transmis“ –, şi numai în «catedrala de frig» (mai ales în cea „din euro-nordul-celorlalţi“), distanţa «dintre chemare şi răspuns» este numită de poet, „după învăţătura bătrânului eremit“, drept timp melodios; tot într-o astfel de misterioasă catedrală întemeiată de parnasienii fiordurilor de sub aurora boreală, dar trecută din anul 1965, al „marii explozii lirice“, în proprietatea paradoxiştilor, se constată chiar şi „absenţa de gamă majoră“: «E o absenţă melodioasă în catedrala de frig / şi eu o ştiu şi nu ştiu, / cântând am să mă eliberez de trup…», dacă „nimicul se sprijină“ «pe o infinitate de cuvinte...». Dar nu numai „melodios timp“ există, ci şi spaţiu melodios (spaţiu-capcană în care poetul mai respiră «prin poeme ca Iona în chitul său», spaţiu de Fată Morgană etc.), „Turn Babel“, palat / labirint reverberant, camere melodioase, fără / cu Prinţ şi Scribi ce «aleargă pe coridoare lungi, strigă, / se cheamă unii pe alţii – / ecou labirintic într-un palat / în care s-au rătăcit mulţi. // Se opresc, brusc, uimiţi: / Prinţul este manuscrisul, / [...] // Prinţul ieşea din camerele melodioase, / ei, scribii, nu înţelegeau, / fiecare se străduia să-şi amintească / limba în care au rostit primele cuvinte, // prin arterele lor curge cerneala nemuririi, / plângeau cu lichide cuvinte… »; scribul – cel ce satisface «foamea de scribi din univers», cel cu umbra-i «pe cuvintele sale nescrise» –, în ultima instanţă a textului, se declară „monovalent-potenţial“: «Atât pot face: scriu textul / cu un stilet vechi pe tăbliţă de pământ uscat, / apoi textul mă înghite…»; cauza-i analfabetismul „polivalent-potenţial“, faptul că scrie «într-o vreme când nimeni nu citeşte».

Fie poet, fie scrib, ori, în general, ens din orizontul cunoaşterii ştiinţifice / metaforice, întotdeauna «s-ar întoarce la Dumnezeu, / dar îl împiedică trupul», pentru că-ntotdeauna «îi scapă ceva important, / [şi] din cauza aceasta nu-şi vede umbra / pe mâinile lui Dumnezeu».*

_____________________

* Cronica Ars poetica opurilor de sub raftul de sus al antimateriei deturnate din bibliotecă, de Ion Pachia-Tatomirescu, a fost publicată în revista online, „Confluenţe literare“ (ISSN 2359-7593),  anul al VII-lea, ediţia nr. 2388,  sâmbătă, 15 iulie 2017 – http://confluente.ro/ion_pachia_tatomirescu_1500094686.html.