sâmbătă, 10 decembrie 2022
marți, 6 decembrie 2022
Realitatea poetului în șlapi prin prezentul melodios... Daniel Marian și fragilitatea prezentului
Om în șlapi prin prezentul
melodios
Omul este mereu tăvălit în otava existenței. Poetul simte, vede, notează și
zice revoltat starea în care se află el și aproapele. Poetul Daniel Marian, ne
prezintă lumea de azi în cartea eterna
penultima fascinare, apărută în regie proprie în anul 2021. Coperta
devoalează mesajul, poetul cântă bucuria de azi cu talent, mânat din umbră de o
mână atentă, decisă, puternică. El preia ritmul, accentele, dimensiunea
limitată, acceptă jocul melodios.
Harnic și năbădăios, poetul trăiește acut un prezent continuu, trecutul îi pansează memoria, viitorul se revoltă în mintea lui, este un timp întârziat în poeme, un timp incontrolabil omenește, controlabil doar prin ritual și fascinare.
Realitatea îl provoacă pe Daniel Marian, el intră în joc, se revoltă,
spune, atrage atenția, împletește funii de cuvinte, are mereu o idee prin care
scapă de tensiunea clipei. Beția de cuvinte este filtrată, alăturările presupun
fantezie, acceptare. Liniile de forță ale volumului vin din multiple direcții:
modernism, postmodernism, dadaism, un clasicism sub acoperire. Istoria este
filtrată până la sânge, până la disoluție. Reținem câteva idei: „un koson
distanță de lumea această trasă de păr”; „priveliștea fără de sânge și carne
doar ochii/ rămași pentru a nu putea nega întunericul”; „pleacă soarele în
șlapi”; „acea vreme îmbelșugată/ când se dizolvă omul în vin”; „ca un fel de
născocire/ a infinitului cu țeava/ de eșapament înfundată” etc.
Poemul care dă titlul volumul pune în mișcare tragedia prezentului, omul
aflat în „mușuroiul prostirii universale”, primește la „balamuc” „o felie de
veac/ unsă cu ceață în loc de muștar/ și cu speranțe mici la butonieră”. Raportatla
anul publicării, poetul simte scăpându-i libertatea printre degete datorită
pandemiei de Covid 19, măsurile impuse îl afectează direct, suferința/ mirarea/
revolta se transformă în poeme. Viața este eterna
penultima fascinare, moartea fiind ultimul pas, greu de prins în versuri,
infatigabilă…
În această avalanșă poetică, poetul este atras de ideile esențiale, chiar
dacă nu lasă să se observe acest trend. Nu poate evada din destin așa cum și-a
propus. Este captiv jocului, ritualului universal, pandemiei cu o mie de
capete.
Destinul fiecărei ființe este un scop în scop: „ce-o fi în mintea fructului
așteptând să se împlinească/ să se facă frumos strălucitor ca un soare/ în
lumea lui de sub frunze pe o palmă de cer/ pentru ca apoi să vină hămesitul om/
și hămesita vulpe/ să-l mănânce sau să-l facă gem ori vin aspru” (bucuriile și tristețile, p. 6).
În lume totul este trecător, piere și ziua asta mintenaș, scrie poetul, el se cabrează și fentează vremurile. Cu demnitate, își asumă destinul, unic, fără putință de evadare: „poetul e singur însingurat/ mai mult ca niciodată tocmai el/ care stătea în văzul cuvintelor/ lucind la lună fața hârtiei/ trăgând-o ca pe soartă de toartă/ poetul nu poate vorbi acuma/ poetul își trăiește ultimul vers” (lămuriri tehnice, p. 14). Apoi explodează, societatea îi pune ziduri greu de sărit: „unde mai găsim noi o fericire nefiscalizată” (p. 15).
Soarta individului în societate este bine presupusă și acceptată: „de acum
înainte ne vom naște direct fericiți/ ca niște pui de aur într-o mare de rahat/
nu mai trebuie să pigulim rămășițe de fericiri/ prin tomberoane multicolore cu
etichete oacheșe” (au fost aboliți
zurgălăii cu foame și sete, p.24). El prevede crizele multicolore care
afectează omul de azi, se vede încălecând destinul în asocieri în timp ce Beethoven
dirijează corul nostru cel de toate zilele…
Omul trebuie să-și asume tehnici ascetice, din convingere și nu din
necesitate, cam cât „un neuron plecat pe pajiște”…
Sensul în viață contează, calea pe care se înaintează, drumul care deschide
spațio-timpul și face loc eroului: „n-ar fi mai frumos ca timpul/ nenorocitul
de timp/ să curgă invers/ de la moarte spre naștere/ să putem vedea și noi/
limpede acel miracol/ cum din nimic ne facem/ oameni în loc ca din oameni să
devenim nimic?” (petiție – dorință –
reconfigurarea traseului, p. 44).
Presiunea vine din porția de cuvinte, câte o carte pe zi, o carte pe care o
iei de toartă, un bulgăre de foc în cuibul dimineții, ceva va trece prin gaura
cheii, cu soartă nelămurită, de leu, de pasăre…
În jocul său literar, poetul vede lumea prin analogie. Dacă ar fi de sârmă
s-ar putea îndrepta. Dacă ar fi praștie, ne-am putea arunca dincolo de viață
sau moarte. Este extensia bolii puterii, uneori lumea o facem „după chipul și
asemănarea/ vrerii imaginației noastre” (printre
păsări albastre, p. 60). În fond, poetul își asumă o naivitate impusă,
lumea reprezintă contextul în care se trăiește, uneori viața este afectată de
gândurile celor care nu văd omul simplu.
Crucea este un simbol, prezent chiar în „meniul zilei”, un simbol legat de
prietenii vechi, de sărbători acceptate, de lumi pierdute, de zboruri frânte:
„crucile sunt frumoase/ șlefuite cu lacrima/ porumbelului întors/ din ultimul
zbor” (meniul zilei, p. 63).
O pandemie, o eroare în dinamica socială, afectează omul, sunt felurite
morți „în timpul vieții făcute din staniol și plastilină” (bilanțul răspântiei zero, p. 75)… O încărcătură maximă în destinul
fiecăruia, într-un secol aberant, grăbit cu sine și cu oamenii. Presiunea
asupra individului este tot mai mare, viața este într-o dimensiune
aproximativă: „am uitat unde te-am parcat/ fir-ai tu să fii de viață
nenorocită/ parcă era între stânga și dreapta/ și aveai motorul pornit la relanti”
(sau între două morți paralele, p.
87).
Poet sensibil, mimând detașarea prin cuvinte bine arcuite de metafore,
furios pe vremea în care locul său este tot mai îngust, revoltat pe limitele
sale, Daniel Marian se lasă fascinat de luminile epocii sale. Absoarbe șocurile
și le transformă-n poeme. Grafia acestora este simplă, lipsesc semnele
obișnuite de punctuație, libertatea este la maxim, cuvintele intră-n versuri ca
în gura leului. Titlurile poemelor sunt fie la finalul acestora, fie la început,
sunt scrise cu literă mică, un joc în Piața Centrală. Este o joacă, o relativă
stabilitate lirică. Poezia este locul în care el se simte acasă, are acea
libertate visată, materializată-n cuvinte. O mai bună organizare a poeziilor, o
structurare riguroasă, ar da o stare mai liniștită și așezată a cărților scrise
și publicate. Volumul are și câteva date legate de activitatea autorului, de
prezența sa în revistele literare, de aparițiile editoriale, fie poezie, fie
critică de întâmpinare la cărțile confraților. Este un generos cu sine și cu
prietenii. Temele sunt abrupte, de la contrabanda cu sine, la șampanie și
veverițe, de la catalogul cu apocalipse, la viața de rezervă… El dorește o
viață liniștită pe un balansoar, dar nimerește în revelații, resuscitări,
regrete…
Cum scria într-un poem: „Dumnezeu dacă e democrat/ va înțelege și va face/ data
viitoare să fie altfel” (petiție –
dorință – reconfigurarea traseului, p. 44).
Constantin Stancu
*Daniel Marian, eterna penultima
fascinare, poezie, 97 de pagini, Deva, regie proprie, 2021. Coperta Nicolae
Toma.
Text apărut în revista „Acolada”, nr. 11/2022
Revista „FEED BACK”, NR. 11-12 (NOV.-DEC.)/ 2022. Semnal, sumar, date de contact, redacția
Revista FEED BACK. nr. 11-12 (216-217) - 218 pagini,
format A4-, 2022, editată la Iaşi, intrată în al XX-lea an de apariţie
fără hiatus. Director: Daniel Corbu
În acest număr semnează:
Liviu PENDEFUNDA, Eugen SIMION, Basarab NICOLESCU, Doina
URICARIU, Ștefan MITROI, Horia ZILIERU, Aurelian SILVESTRU, Adrian SUCIU,
Marius OPREA, Paul GORBAN, Ionuț CARAGEA, Theodor CODREANU, Mioara BAHNA,
Costel STANCU, Nina GONȚA, Gheorghe SIMON, Miron KIROPOL, Vasile HATOS, Mircea
VULCĂNESCU, Eduard PALAGHIA, George LIXANDRU, Florentin SMARANDACHE, Codruța
VANCEA, Aurel ANDREI, Ilarie VORONCA, Petre ȚUȚEA, Virgil GHEORGHIU, Vasile
VAJOGA, Lhana ROMA-NOVA, Dan PETRUȘCĂ, Alexandru CAZACU, Adrian CÎRSTEA, Noni
IORDACHE, Constantin STANCU, Ionel NECULA, Nicolae BUSUIOC, Rozina VAUM, Andrei
STURDZA, George COȘBUC, Cornelia GUȘANU, Maria-Eliza SPEIANU, Sofia BRUMARU,
Ion DOBZEU, Nasos VAGHENAS, Ronald JOHNSON, Jean GUITTON, Bill WOLAK, Paul
CELAN, Guillaume APOLLINAIRE, Aldous HUXLEY, Jean PONCET, Adam PUSLOJIĆ,
Claudio POZZANI, Michel TOURNIER, Luca CIPOLLA, Daniel CORBU.
https://www.feedback.inforapart.ro/Revista_Feedback_11-12...
luni, 5 decembrie 2022
Ascultători copii - în seara magică
Copii în labirint
Mai vedeți clar în
mine
Copilul care mai
sunt?!
Toată puterea îmi
vine
De la Pruncul cel
Sfânt...
Cât încă în mine mai
este
Copilul neprihănit,
viu,
Mai pot lansa o veste
Despre Împărăția ce-o știu...
Spre Tatăl de Sus
privesc,
El îmi cedează din
harul său,
În tot ce este Ceresc
E lucrarea bună din
Dumnezeu...
De mână El mă
conduce,
Atotștiutor prin
Labirint,
Cu același semn, aceeași cruce
Înaintez ca prin
gând…
Îmi arată calea și desăvârșirea;
Şi nu este în lume
vreun rege
Care să vindece
omenirea,
Ca blândul Iisus,
luminând:
Peste ani şi peste veșnicii,
Învățăm iertarea
cântând -
Ca ascultători și buni copii...
c Stancu ©
Foto: Hațeg sub zăpezi
joi, 1 decembrie 2022
NICOLAE BĂCIUȚ - PORTRET
Nicolae Băciuț - scurt portret
de Cristina Sava
Nicolae Băciuț (n. 10
decembrie 1956), poet, eseist,traducător, scriitor și jurnalist, editor de
carte românească (Editura Tipomur, Nico și Editura Vatra veche, Tîrgu-Mureș),
fondator al Cenaclului
„Virtus Romana Rediviva” (Bistrita,1975), Cenaclul „Hyperion” (Tîrgu-Mures,
1983, devenit din 1984 „Romulus Guga”, inițiator al Concursului de Poezie „Romulus
Guga”, Tîrgu-Mureș, 1985, cu ediții anuale,fondator al revistei de cultură
„Vatra veche” și „Cadran - jurnal mureșean”, membru al USR și membru în
Consiliul director al UZPR, director executiv al Direcției Județene pentru Cultură
Mureș. Repere temporale., din punct de vedere al abordării genurilor
publicistică, poezie, critică și istorie literară, memorialistică, reportaj de
călătorie, monografii demonstrează activitate prodigioasă, o dăruire de sine în
slujba semenilor.
Și-a început activitatea
publicistică în timpul studenției la revista "Echinox", Cluj-Napoca,
unde a fost redactor, apoi secretar de redacție. Reiterăm doar câteva dintre
preocupările jurnalistice ale lui Nicolae Băciuț, într-o ordine aleatorie:
redactor la revista
„Vatra” (1983-2003), corespondent TVR(1991-2003), redactor-sef la Editura
Tipomur (1991-2003), redactor-sef la revista „Mondo bussines” (1995), redactor
cultural la cotidianul „Cuvântul
liber” (1999), director la revista „Alpha” (1990), director la revista „Gura
lumii” (1997-1999), redactor-șef la revista „Teatru-n teatru” (1998),
redactor-sef la revista
„Ambasador” (1996-2003), fondatorul Grupului de arta religioasa Deisis (),
vicepresedintele Despartamantului Central Mures al Astrei (). Membru al
Cenaclului „Echinox” (1978-1982), al Cenaclului revistei „Vatra” (1981-1989),
al Cenaclului „Romulus Guga” (1984-1989), Deputat în Adunarea Eparhiala Ortodoxă
de Alba Iulia, din 1998, si Deputat în Adunarea Națională Bisericească din
2002, bursier al „Magazine Publishers of America”, doctorand în litere la
Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, Nicolae Băciuț este distins cu numeroase
premii literare prestigioase, o simbolistică a aprecierii și considerației
pentru o „imperială” activitate literară, jurnalistică și editorială, amintind
pe cele mai concludente.
Premiile Festivalului
Internațional de Poezie „Grigore Vieru (2020), Premiul pentru „Cartea de
ziaristică” din partea UZPR (2018), Premiul „Eminescu” (2016), Marele Premiu pentru
Poezie „Nichita Stănescu”, ediția 26, (2014), Fibula de la Suseni (2013),
Premiul „Maria Ivănescu” (traducere în colaborare cu Alina Cadariu a piesei de
teatru „Prieteni absenți”, de Alan Ayckbourn (2000). A fost nominalizat pentru
Premiul „Oscar” în publicistică (1991), în SUA. A primit numeroase „Diplome de
excelență”. A participat la lucrările Congresului Academiei Româno-Americane de
Arte și Științe, la Reno, Nevada, SUA (1995) și Liege, Belgia (1998). A adunat
„note” de călătorie jurnalistică din SUA, Anglia, Franța, Germania, Italia,
Austria, Belgia, Olanda,
Grecia, Slovenia,
Serbia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia,Bulgaria, Ucraina, Republica Moldova,
Israel…
Câteva referințe
critice:
“Calităţile poetice ale
lui Nicolae Băciuţ sunt în afară de orice îndoială”. (C. Pricop, Convorbiri
literare, 1986).
“Nicolae Băciuţ se
relevă a fi un împătimit al poeziei, înţeleasă nu numai ca modalitate de
exprimare a fiinţei, ci şi ca substanţă a acestei fiinţe şi, desigur, a
exprimării poetice.
Poemele sale sunt
structurate de un patetism sobru, adesea ţinut în frâu, spre a nu
sentimentaliza, de ironie sau autoironie”.(Gabriel Rusu, Tomis, 1996).
“Poet instruit şi
inteligent, sigur pe mijloacele sale,Nicolae Băciuţ se afirmă de la început şi
din interior ca o voce originală în lirica tânără”. (Cornel Moraru, Vatra,
1987).
“Nicolae Băciuţ este
unul din acei poeţi rari care încă din tinereţe iubeşte şi exprimă esenţe,
contemplă stări limită şi o face cu calm şi sinceritate emoţionantă”.
(Constanţa Buzea,
Amfiteatru, 1987).
“Provenit din grupul de
la Echinox, Nicolae Băciuţ este în Muzeul
de iarnă un poet interesant, îndeosebi prin fineţea scriiturii, elegantă,
concisă şi cultivată. Se poate cita aproape orice. (…) Remarcabilă este
ingeniozitatea metaforică. (…) Acurateţea stilistică e neîndoielnică, Nicolae
Băciuţ fiind în definitiv un calofil, cu emoţii discrete, o natură aşa-zicând delicată”.
(Nicolae Manolescu, România literară, 1986).
“Grav şi melancolic,
geometru abstract al trăirilor, de un senzualism rece, uşor livresc al
versurilor, Nicolae Băciuţ se înscrie, prin formulă şi tematică, în cea mai
bună tradiţie a poeziei echinoxiste”. (Iulian Boldea, Ambasador, 1997).
“Ardelean prin ascendenţă şi temperament, refuzând arguţia verbală şi misticismul suficienţei existenţiale, repudiind însă neaoşismul, mai mult, pariind pe experienţele ţinând de confluenţele culturale, înşcolit fără ostentaţie, interesat de real, avid de realitate până la privirea acidă a reporterului impenitent, N.B. parcurge stadiul de la discursivitate la metafora revigorată de un sens moral, civic ori chiar (de cenu?) civilizator”. (Al. Pintescu, Poesis, 1991).
“Starea de urgenţă
degajată şi din acest nou titlu (Nostalgii interzise) al lui Nicolae Băciuţ
este cauză/efect alîncolţirii eului nevoit astfel să se retragă în faţa unei
perpetue ofensive a realului”. (Cristian Stamatoiu, Vatra, 1991).
“După trei cărţi de
poezie apărute, Nicolae Băciuţ pare a-şi fi consolidat o formulă poetică care
devine interesantă în contextul a ceea ce, mai demult, numeam Biblioteca din
nord”. (Traian
T.Coşovei, Contemporanul, 1992).
“Starea lirică, statutul
cuvântului, poesisul sunt socotite fără prejudecată drept motivări principale
ale discursului liric,racorduri plauzibile, necontenit reluate, la substanţa sa
intrinsecă.
Biografismului sentimental ori anecdotic i se preferă unul specific, ca
aventură a expresiei. Existenţialului i se conferă un înţeles legat de
existenţa întru poezie, cu nimic mai
prejos, sub raportul complexităţii şi implicaţiilor umane, decât variantele sale ‘clasice’. Tânărul poet îşi divulgă sensibilitatea la nivelul elaborării lirice, aşadar nu într-un chip artificios, convenţional, alienat, ci, contrar aparenţelor, într-unul genuin. (…) Nicolae Băciuţ e un poet ce merită urmărit cu interes.”(Gh.Grigurcu, Steaua, 1986).
“Nicolae Băciuţ e unul
dintre rarii poeţi care (pe urmele lui Nichita Stănescu) dematerializează,
‘dezîncarnează’ cuvântul dintr-o tentaţie absolutorie: poezia sa pare scrisă
într-opurificată stare de rasă, transmiţând continuu o jubilaţie a gândului
autarhic…” (Cezar Ivănescu, Luceafărul, 1983).
“(Poezia sa) atestă de
pe acum o remarcabilă putere de invenţie metaforică, de conturare a unei
atmosfere de notaţii adesea totale, uzând de o anume violenţă a concretului,
menită
să reprime, alături de
comentariul ironic şi autoironic, pornirile sentimentale.” (Ion Pop, Slast,
1982).
“Ştiinţa ambiguizării, a
intersectării planului afectiv cu al discursului, este exemplară. Poemul face
parte din recuzita imagistică, fiziologicul devine limbaj.” (Petru Poantă, Tribuna,
1985).
“Nicolae Băciuţ e un
poet al imaginii şi închipuirii şi nu al ‘textualizării’, ceea ce ne face să
credem că între mai multele modele expresive ce par a-l fi tentat, cel
echinoxist rămâne
predominant.” (Marian
Papahagi, Tribuna ,1986).
OPERA (selecție): Poezie: Muzeul de iarnă (1986); Memoria
zăpezii (1989); Nostalgii interzise (1991); Casa cu idoli (1996); Manualul de
ceară (2001); Poduri de umbră (ediție bilingvă, româno-maghiară, 2001);
Solstițiu la Echinox (2002); Alb pe alb (2003); Anotimpul din colivie
(antologie, 2006); Umbra apei (2007); Arheologia clipei (2007); Interviuri: Anotimpul probabil (1995);
Curs și recurs (1997); Oglinzi paralele (1997); Babel după Babel (2000);
Aproape departe (2001); N. Steinhardt. Între lumi (ajunsă la ediția a IV-a,
2016); Zona liberă (2003); O istorie a literaturii române contemporane în
interviuri (2005); Jurnale: America, partea nevăzută a lunii (1994); A doua
Americă (1996); Muntele Athos din Muntele Athos (2004); De la San Francisco la
Muntele Athos (2004); Muntele Athos – Meteora. Via Bizanț (2006); Sacru și
profan în Țara Sfântă (2006); Publicistică:
Și așa mai departe (1997); Trecut provizoriu (2006); Eseuri: Nichita Stănescu.
Cu colțul inimii (2006); Mihai Sin. Ierarhiile liniștii (2006); Nicu Caranica.
Dincolo de noapte (2006); Credință și ortodoxie (2006); Exilul literaturii,
literatura exilului (2006); Romulus Guga. Bărci în amurg (în coautorat, 2006);
Literatură pentru copii: Lina lumină (1999)
Nota: Date preluate:
Cristina Sava, Poezia lui Nicolae Băciuț,
Târgu Mureș: Editura Vatra veche, 2021.
Foto: Nicolae Băciuț redactând revista „Vatra veche” - Deva, 12 octombrie 2022
Concursul de proză scurtă „Nicolae Velea” 2022 - COMUNICAT, REZULTATE, PREMII...
Sursa. Rev. Arena literară / Nicolae Roșu
Revista DACOROMANIA - ALBA IULIA, NR. 106/2022. Semnal, lecturi...
miercuri, 23 noiembrie 2022
LUMI PARALELE. UNIVERSUL DURERII ÎN CARTEA IOV... O analiză amplă de Remus Valeriu Giorgioni - Sub forța evenimentelor, în căutarea ieșirii prin cer, Cartea Iov surprinde ziceri memorabile, valabile în orice vreme. Durerea marchează spiritul, relația cu Dumnezeu forțează limitele cunoașterii: „Omul se naște ca să sufere, după cum scânteia se naște ca să zboare”
UNIVERSUL DURERII ȘI LUMILE ACCESIBILE
În vremea de azi, oamenii au viziuni diverse asupra lumii. Libertatea, accesul la informație în toate sistemele de comunicare, transferul de cultură dintr-o parte în alta a continentelor au generat o multitudine de tablouri filozofice, literare, teologice. Remus Valeriu Giorgioni în cartea LUMI PARALELE. UNIVERSUL DURERII ÎN CARTEA LUI IOV, apărută la București: Editura Eikon, 2022, ne propune o dezbatere serioasă asupra destinului uman. Tema este preluată din Biblie și din alte scrieri având ca personaj pe Omul Iov. Licențiat în studii biblice la BIMI (Baptist International Mission Incorporated) din Chatanooga, Tennesse, activ în domeniul literar prin cărțile de poezie și proză scrise, redactor la reviste de cultură, prezent prin eseuri și recenzii în revistele literare, autorul a reușit să fixeze în cartea de față problemele care au afectat/ afectează lumea în istorie. Problema societății, problema durerii umane, problema sensului în viață. Cartea a fost rezultatul muncii de mai mulți ani (7-10 ani), a pasiunii și misiunii artistului în lume. Trebuia s-o fi scris, așa mărturisește în Argument minimal, de fapt prefața. „Am scris-o întâi pe hârtie, în pat, pe genunchiul drept, pe care țineam mapa de carton; am pierdut-o de vreo două ori pe calculator. Iar acum lucrez iarăși de zor… Scriu aproape frenetic, având o singură temă conjugată: să nu se piardă cumva, între timp, cartea sau autorul” (p.5).
Personajul Iov este binecunoscut, el sintetizează prin existența sa durerea care afectează omul, indiferent
de sistemul social. Și-a dus viața în societatea veche tribală, a țipat în
istorie, a marcat destinul oamenilor. Mulți scriitori au scris pe tema acestei drame.
Durerea este specifică individului, nu se manifestă în laboratoare, este pe
piele proprie. Suferința este un mod de cunoaștere. Biblia ne arată că Iisus,
personajul central al istoriei, a cunoscut, după întrupare, ceea ce trebuia
cunoscut prin suferință. Numai suferința sculptează în mintea umană adevărul…
Cartea Iov apare în Biblie, are o
istorie aparte, face parte din cultura literar-religioasă a evreilor și a
lumii, în general. Este o scriere veche, a rezistat în timp, a marcat
generații, a pus în lumină destinului omului. Cititorul cunoaște de la început
tensiunea/ conflictul/ motivația care pune în mișcare povestea, poziția
Creatorului și poziția lui Satan, în raport cu structura complexă a omului
creat. Iov, o personalitate a vremii
conform standardelor sociale de atunci, se trezește, brusc, din frumusețea
vieții în nefericitul ins, cățărat pe un munte de gunoaie (parcă sună modern),
afectat de boli, de tragedii, de drame, de absurd… Destinul lui pune în mișcare
o lume, familia, prietenii, slugile, îngerii, pe Dumnezeu. Relația omului cu
Dumnezeu apare în prim plan, religia este în joc, cultura vremii, contextul în
care trăiește omul, accesul omului la Dumnezeu, cu simbolul muntelui divin… El este prigonit, pierde
tot, câștigă tot, nu are argumente, doar țipătul său în istorie, vorbele pe
care le spune. Dreptatea/ neprihănirea sa nu-l ajută la nimic. Ceea ce-l ajută
este relația cu Dumnezeu. Lamentația sa, invocarea judecății divine, apelul la
instanța ultimă, conform normelor religioase ale vremii, nu-l ajută. Este
neputincios, pare o păpușă în mâini nevăzute, soția, prietenii, toți se leapădă
de el. Iov rezistă prin credința sa… Cei trei înțelepți din răsărit, filozoful
tânăr, nu-l pot ajuta. Când vorbește Dumnezeu, și pune capăt procesului în care
este implicat nefericitul personaj, lucrurile se cam lămuresc. Răspunsurile
divine pun capăt oricăror acuzații, autocenzurii, răspunsul este un adevăr la
care omul nu are acces. Personajul Iov
este nevoit să trăiască în acest context al durerii, un univers apăsător,
modelator, crunt. La capătul întregului proces, Iov iese biruitor, a prezis apariția Salvatorului, a acceptat
limitele sale, suferința l-a transformat. Această tragedie veche a pus în
lumină prezența celor două lumi, lumea de jos, a suferinței. Lumea de Sus a
eliberării.
Remus Valeriu Giorgioni definește în carte, în mod metodic și bazat pe probe, existența celor două lumi, secretele acestora, coordonatele societății croite după voia lui Dumnezeu. Iov deschide porțile istoriei, omul poate avea două cetățenii, una aici, alta în Cer. Autorul apelează la mijloacele teologiei sistematice, a teologiei biblice, la apologetică, face demersuri hermeneutice pertinente, citează din cultura vremurilor, se bazează pe știință, literatura este prezentă și ea. Cartea este un studiu aparent, dar are elemente de eseu, de jurnal spiritual, de mărturie, pune în evidență puterea culturii în istorie, limbajul este direct, accesibil, explică sensul în epoci diferite. Sunt și pagini poetice în care destinul este tema principală. Scopul omului, arată autorul, este găsirea Cetății Perfecte, omul trebuie să evite calea dulce a răului, o cale străveche, ușor accesibilă, bazată pe necunoaștere. Scrisul ne ajută să fixăm problemele și să transmitem experiența umană, pentru a evita deplasarea în cerc. Omul trebuie să fie optimist, deși abisul este în față, el poate fi depășit. Suntem plimbați prin toată Biblia, autorul urmărește firul mesianic al narațiuni, pildele lui Iisus fixează adevărul prin analogii simple, accesibile omului.
De remarcat și modul în care autorul privește durerea. Mulți oameni nu se
tem de moarte, ci de durerile care generează moartea, de boli, suferințe de tot
felul. Singurul cobai la îndemâna
medicilor este omul, nu se poate
apela la alte sisteme medicale adiacente. De la o durere simplă, cauzată de
boli diverse, se poate ajunge la iritare, agresivitate, angoasă, absurd, chiar
crimă. Pentru omul legat de Creator, durerea este ingredientul care-l ajută
să-și șlefuiască personalitatea, modul de a gândi. Este reținută esența: „A
suferi înseamnă a avea un secret comun cu Dumnezeu”, idee preluată de la un
filozof idealist din vremuri trecute.
Interesante sunt paginile în care scriitorul de azi face o paralelă între
informațiile științifice și informațiile din Biblie. Centura de fotoni, care va afecta planeta, poate genera stări
aparte ale ființei umane. Paralela dintre omul din viitor și arătările lui
Iisus după înviere sunt interesante și plauzibile. Dovadă că rațiunea are locul
ei, alături de revelație. Una este rațiunea omului limitat, alta este rațiunea
divină. Remus Valeriu Giorgioni face o paralelă între absurdul filozofiei lui
Cioran și absurdul (taina) din teologie. Ideile se întretaie, rezultatele sunt
tentante. Iov și Ghilgameș, alt
personaj al arhiliteraturii, sunt personaje în căutarea nemuririi, tentația
omului de la început, cea pierdută în Raiul abandonat din cauza păcatului
neascultării. Concluzia procesului dintre om și Dumnezeu este subliniată: „că
oamenii nu-l vor putea înțelege niciodată și, în același timp, că nu se pot
pune cu Dumnezeu” (p.76).
Din punct de vedere literar, autorul notează: „Cartea Iov rămâne o capodoperă și luată ca text literar, dar valoarea ei de prim ordin rămâne cea moral-religioasă. În esența sa cea mai profundă, Iov este un tratat de religie în versuri; tratat de morală religioasă după Hamurabbi, dar înainte de Tablele Legii, grefat pe legenda vieții singurului inocent care a trăit vreodată pe fața Pământului, exceptându-l pe Iisus Hristos, Omul-Dumnezeu” (p. 93).
Sub forța evenimentelor, în căutarea ieșirii prin cer, Cartea Iov surprinde ziceri memorabile, valabile în orice vreme.
Durerea marchează spiritul, relația cu Dumnezeu forțează limitele cunoașterii:
„Omul se naște ca să sufere, după cum scânteia se naște ca să zboare” (p. 148).
Exemplele pot continua, ele marchează spațiul și timpul, lasă o amprentă,
dovadă că vorbele au putere.
Giorgioni trage numeroase concluzii în paginile cărții sale, merită
reținute, cititorul va fi atent la acestea. Ele marchează existența, sunt
direcții de acțiune în vremuri bune și vremuri rele. „Pe urmele Eclesiastului,
Iov, aflat pe culmile disperării, în fundul abisului ca Iona în stomacul
balenei (ab abissum clamavi ad Te, Domine!) are străfulgerarea acelei revelații
cu Răscumpărătorul, care dă Cărții lui Iov o nemaivisată perspectivă spirituală
pentru acea perioadă îndepărtată de timp. Este piatra de temelie a teologiei
redempțiunii și a marelui Redemptor din creștinismul actual, Iisus Hristos…(p.
176).
La final, o postfață semnată de Petru Ursache, o analiză destul de
extinsă a Fenomenului Iov, cu note
pertinente, bazate pe istoria creștinismului, pe cultura universală.
Explicațiile completează mesajul, dându-i o notă aparte în peisajul literar și
teologic actual. Reținem că personajul poartă povara suferinței asumate, a
responsabilității omului în fața Creatorului. Punctează izvoarele din mai multe
puncte de vedere: literar, teologic, istoric, cultural, filozofic, al
științelor cunoașterii. Face o legătură cu folclorul de la noi și marile
scrieri ale umanității. Punctează relația moralei cu religia, focalizându-se pe
lumile pierdute ale bunului simț. Reținem din postfață: „Omul contemporan încă se simte în firea lui Iov, chinuit
de suferința fără leac a însingurării. De aceea, înțelegerea textului sacru îi
dă cheia întâlnirii cu Dumnezeu și cu semenii, singura lui bogăție fiind calea, adevărul și viața” (p.276).
Bibliografia pe care s-a bazat autorul reprezintă semne, repere în
acceptarea universului durerii, în prinderea sensului. Biblia reprezintă un text solid, dar Remus Valeriu Giorgioni a
apelat și la alți autori din biblioteca universală la care, din fericire, avem
acces. Sunt tablouri simbolice, semne în calea cunoașterii temelor, provocând
cititorul la discursul despre Iad și Rai, la viitorul care este fixat în
Biblie, la cunoașterea țării Israel, ca o un loc aparte. Numele lui Dumnezeu
este privit din diverse perspective, dar și creștinismul românesc, cu atâtea
valori certe, unice. Sunt puse în balanță filozofia și credința creștină, lumea
asiro-babiloniană cu paradigmele ei vechi și cu simboluri noi. Viitorul apare ca o temă aparte și se
simte în stilul de ansamblul al cărții, se deschide un portal în timp pentru a
înțelege că există lumi paralele…
Durerea? „Ea nu este numai un complex de factori fizici și chimici cu
suport anatomic (organul care simte durerea) ci un fapt de viață, o trăire care
se repercutează în profunzimile ființei, după modelul cercurilor concentrice
provocate de piatra aruncată-ntr-un lac” (p.10).
Constantin Stancu
* Valeriu Giorgioni, LUMI PARALELE. UNIVERSUL DURERII ÎN CARTEA
LUI IOV, 302 pagini, ediția a II-a, București: Editura Eikon, 2022;
postfața Petru Ursache, cu note biobibliografice despre autor.
** Text apărut în revista „Cafeneaua literară”, nr. 11/2022
sâmbătă, 19 noiembrie 2022
Aurelian Sârbu: LA TAIFAS CU DUMNEZEU
PSALM
în nopți de veghe și de taifas cu Tine
lasă-mi Doamne deschisă poarta
îngăduie-mă
să văd cu ochiul meu atotcuprinzător
cetatea Ta pe dinlăuntru
și să-mi petrec o vreme veșnicia lângă Tine
cumpănind rotirea și mersul lumii
ca să străbat deșertul
nu-mi biciui
nu-mi înseta cămilele
și mai apoi nu-mi mărunți cuvintele --
deși-mi vin ca izvor dintr-ale Tale
eu le rostesc altfel
mă privește și mă măsoară îndelung Dumnezeu
și-mi pare că se neagă pe Sine
Aurelian Sârbu
Foto: Flori în Retezat (Iacu Badiu)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)