Dragostea rămâne, furia trece
Lucian Gruia dedică fiului său,
Emil, cartea de proze scurte Câine în
rugăciune, o carte publicată la Bucureşti: Editura Deliana, 2009. Poet de
talent, eseist, cronicar, un scriitor pasionat cu adevărat de fenomenul
literar, Lucian Gruia îşi dezvăluie talentul şi ca prozator. Aceste proze
scurte anticipează pe romancierul Lucian Gruia. Cartea cuprinde treisprezece povestiri
profunde, abordând teme aparent obişnuite, dar cu trimiteri la lucruri de
esenţă. Textul este dinamic, autorul nu ocoleşte faptele pline de farmec sau
durere din viaţa sa, abordează evenimentele simplu, dar în spatele script-ului
sunt trimiteri profunde despre lume, despre univers, sensul într-o lume
bolnavă, mitul ca realitate dureroasă, viaţa la bloc, viaţa de familie,
pasiunea pentru pescuit sau literatură, pasiunea pentru artă în sensul larg,
adopţia unui copil, etc. Monotonia naraţiunii se destramă în prezenţa
misterului bine edificat. Temele sunt accesibile: urletul unui câine,
aniversări inevitabile în istoria personală a fiecăruia, cadourile necesare în
zi de sărbătoare, bolile care ne macină timpul şi oasele, ultimul tren care
trece prin viaţa noastră, moartea tatălui.
Cartea ne prezintă la final
câteva referinţe critice despre cărţile scrise de Lucian Gruia, apoi o fişă
biobibliografică.
Autorul a debutat ca prozator cu
o carte interesantă şi un titlu cu nuanţe poetice: Culorile neliniştii (Bucureşti: Editura Eminescu, 1997).
Câine în rugăciune este o carte în care realitatea pare pătrunsă de
magia unei chemări la o supra-realitate. Titlul este dat de prima proză scurtă,
acolo scriitorul descrie o întâmplare tulburătoare cu un câine vagabond care nu
avea labele din faţă, deşi cu un handicap fizic evident, reuşea să se hrănească
stând parcă în rugăciune, iar porţia de mâncare şi-o apăra de ceilalţi câini
flămânzi urlând. Urletul avea efect, puterea ţipătului într-o lume în cădere
este simbolul echilibrat pentru artistul de astăzi căreia îi mai rămâne doar
atât. Tema este abordată în arta modernă fie de pictori, fie de scriitori, sau
dramaturgi.
Lucian Gruia îşi fixează spaţiul
în care se desfăşoară povestirile: Dej, oraşul natal, locul unde apa timpului a
furat chipul şi inima scriitorului, locul plin de miracole văzute sau nevăzute.
Trecerea anilor pune o presiune existenţială asupra naraţiunilor, lumea se
schimbă, dar Dumnezeu rămâne acelaşi. „Acum, după ce am rămas doar cu Fratele
Petre, vă pot spune cu mâna pe inimă, că admirând pentru prima oară un răsărit
de soare deasupra deşertului, m-am convins de existenţa Demiurgului”.
Autorul este şi un pasionat
pescar, legătura cu natura, cu anotimpurile şi cu limitele individului prins în
mandibulele istoriei recente, fac din povestirile pescăreşti metafore despre
condiţia umană frântă de ritmul trepidant al evenimentelor imprevizibile.
Alături de oraşul natal, raiul pierdut, se află Gherla cu salba de lacuri
pregătite pentru pescarii care trăiesc între realitate şi poveste pescărească.
Probabil povestirea Biserica din adâncuri,
bine primită de critică şi apreciată, este cea mai profundă. Povestea de
dragoste petrecută cândva prin anii 1241-1242, pe timpul când tătarii invadau
aceste meleaguri cu violenţă, este una care rezistă eternităţii şi care
marchează localnicii de pe malul lacului Săcălaia. Josca-bacsi este păstrătorul
secretului, autorul intră în povestire firesc, mesajul vechi, parcă pierdut, se
materializează într-un medalion simbol, dragostea rămâne, furia trece...
Prozele lui Gruia pun în lumină
o altă dimensiune a realităţii, scriitorul se descurcă tot mai greu în economia
de piaţă, lumea imaginară însă îi este la îndemână, prieteniile se leagă cu
diverşi scriitori, ideile lui Constantin Brâncuşi îl marchează, iar forţa
mesajului marelui sculptor este irezistibilă pentru scriitor. De asemenea, refuzul
de a continua activitatea de avocat a tatălui, fuga de o meserie riguroasă şi
stresantă, apoi dragostea pentru soţie (Maria) şi pentru copil (Emil) ne
dovedesc faptul că artistul este inadaptabil şi nu poate înţelege răutăţile
oamenilor marcaţi de dinamica socială complexă şi dură în care cele spirituale
s-au topit.
Povestirea Greierii dintre blocuri sugerează prezenţa acestora în spaţiul
urban, marcat de betoane, pădurea de betoane ascunde greieri, unii nu-i aud,
poetul, da, urechea lui pare formată la mesajul venit din natura pierdută de
generaţia celor care trăiesc într-o lume artificială. „Dar ce-i asta? Greierii
sosiţi din toate părţile îşi încep salturile nupţiale frenetice. Se încinge un
balet de coşari minusculi veniţi din altă lume”. Omul normal şi-a pierdut
simţul pentru mesajul eternităţii pus în evenimente efemere...
Proza Morminte în soare (titlu poetic, de volum de versuri) propune
cititorului marea trecere a omului, moartea tatălui ca întâmplare copleşitoare
pentru fiul Lucian. „Dimineaţa acesta nu a mai răsărit soarele. O pânză neagră,
uriaşă, a acoperit jumătate de univers. A murit tatăl meu”. Scriitorul notează
peste câteva pagini de amintire: „Oare Dumnezeul nostru atotputernic va putea
aduna toate particulele şi undele biologice risipite în întreaga noastră
existenţă regenerând fiinţa întreagă (trup şi suflet) pentru Înviere? Va exista
Viaţa Veşnică promisă de Biblie?” De reţinut acest gând care străpunge
conştiinţa în faţa morţii evidente, o moarte proiectată în ochii celor care rămân,
generaţiile se schimbă inexorabil.
În povestirea Iluzia unui pansament scriitorul
plonjează în lumea lui Brâncuşi, viziunea artistului total îl marchează: „Cum
să-mi educ voinţa ca să descifrez gândurile lui Brâncuşi înregistrate în
univers? Nu-mi pot încheia cartea dedicată idolului meu, până nu elucidez taina
marelui său proiect, din păcate nerealizat – Templul eliberării!”
Fiecare proză scurtă are o
cheie, Lucian Gruia are capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe, viaţa este
un dar care merită acceptat aşa cum îl primim. Oricum, ne vom trezi, la final,
cu un medalion, nu vom afla dacă l-a mai purtat altcineva sau este unic...
Construcţia fiecărei naraţiuni este onirică, suprarealistă, marchează cititorul
atent şi avizat. ...Şi sensibil la frumuseţea risipită în monadele universului.
Acest stil de a scrie proză are
rădăcini în literatura universală precum la J.L. Borgese, ori Mircea Eliade în
literatura română, iar mai nou, tehnica este abordată de Ioan Barb în Oraşul scufundat sau Ladisalu Daradici în Călăuzitorul de suflete... Literatura română se îmbogăţeşte cu noi
cărţi care schimbă paradigma în aceste vremuri ale informaţiei totale...
Lucian Gruia şi-a găsit locul în
univers, acolo pulsează greierii pe planeta din Templul eliberării...
Constantin Stancu
