Ţara Haţegului
În august satele se înalţă-n văzduh
pe aripile raţelor sălbatice,
atunci stejarii trag prin rădăcini
până în frunze oasele celor care au fost.
O mierlă cu o melodioasă coroană pe o aripă
şi o alta pe cealaltă aripă zboară,
zimbrii pasc vocalele ierbii,
înveţi cum se bate tăişul coasei, pe îndelete,
până metalul sună frumos
ca un suflet cântând în ninsoare,
ridici ochii, o clipă, spre femeile
cu trupul mirosind a brad şi veşnicie.
Vine şi dimineaţa mai tăioasă ca ochiul lupoaicei,
mai curată ca sufletul fecioarelor
pregătite pentru ritual la Kogaionon,
te retragi în munte,
înţelegi puterea macilor
de a urca în insomniile statuilor de la Sarmizegetusa...
A fost cetatea Hațegului
Aici a fost o cetate,
umbra străjerilor se vede sub ierburi transparente,
umbră verde păstrată până la învierea pietrelor,
atunci vor vedea: oameni trecând pe lângă oameni,
oameni trecând prin oameni,
amestec de mâini, ochi, carne putredă,
gândurile vor fi separate,
apoi clonele gândurilor…
Consoanele vor fi minerale, pustiul, locul de unde încep toate:
şerpi veninoşi, focul ce arde marginea cămăşii,
apa ca o iluzie,
în memorie va exista un cordon ombilical
ce ne va lega de toate,
ideea va străbate piatra pentru a se întrupa…
Infinitul trece prin urechea profetului…
Când vine seara lumina se retrage
în lucrurile banale ale zilei,
umbra cetăţii naşte o nouă ştiinţă: geometria absenţelor…
Eroii care nu s-au născut au rezistat realului,
s-au luptat cu durerea cărnii,
cu lacrimile îngerilor.
Cer de iarbă la Ponorici
Am urcat spre un cer de iarbă,
visele pământului pulsau în noi,
ne atingeau părul, îl făceau cărunt,
aveam două mii de ani, am fi putut
începe acolo o altă istorie.
Pământul sub tălpi era roşu, nu de sânge, nu de apusuri,
era roşu ca o amintire de adolescent
plecat la război, înainte de venirea ploii.
În toamna aceasta fiecare dac mort acolo
se va ridica, va gusta dulceaţa porumbelor,
în altă parte un soldat roman
îşi va lega sandalele de pulpele pline de pământ roşu,
va veni spre noi ducând un syllabus vechi,
seara este o armură pentru noi,
intrăm în aceeaşi eroare,
cu toate însemnele bucuriei şi victoriei,
cuvinte dace precum greierii sar prin iarbă,
spală-ţi faţă de edictele aerului...
Sarmizegetusa
Cetate cu nume de cetate,
mă pierd în istoriile tale multe
ca-ntr-o apă de râu repede de munte,
valurile îmi poartă umbra mai departe
spre alte lumi, cu alte nume.
Ziduri îngropate în pământ,
au crescut merii deasupra,
glasuri care strigă după armuri, cât mai multe armuri,
strălucesc în noapte aceste armuri,
luna se destramă în luciul lor,
păsări de noapte zboară pe deasupra capetelor noastre,
aur îngropat în râuri, sclipiri în pielea pietrelor de munte…
Iată semnul: lumea poate începe cu un munte,
poate sfârşi cu un munte,
cade peste memoria mea o pană de rândunică
din alt edict, poemul de sticlă se sparge în mii de bucăţi,
exilat în provincia unde s-a retras alchimistul…
Toamnă latină
Zilele sunt coapte, miros a grâu şi veşnicie,
se culeg mere la Densuş,
copii se caţără pe gardul toamnei,
intră în mere, e un joc perfect unde germinează
stele de tăcere, iar în golul pietrelor vechi,
inimi de grădinari din alt veac.
Copii se joacă de-a toamna,
cine muşcă din măr eliberează celălalt eu,
eu-ul din primul secol de miracole.
Bărbaţii puternici, în schimb,
sunt îngenunchiaţi de coşurile cu mere,
strivesc iarba coaptă cu genunchii tari,
sunt barbarii care mor, nu se predau.
La Densuş merele cresc la loc
pe ramuri de măr, într-o singură noapte de singurătate,
în carnea loc se cuibăresc anotimpuri neştiute,
iar acolo, pe prundiş, puntea străbate apa dimineţii,
nu mai ajunge pe celălalt mal,
din firul de apă proaspătă,
ca un imn de dragoste,
sar flămânde pietre după inscripţii latine.
Orizont străbătut de suliţe
Se va petrece miracolul, cândva,
într-o seară ca aceasta ne vor dispare trupurile,
ele vor pluti în aer, ca o mireasmă,
va fi un orizont după care nu vom vedea ce se întâmplă,
un orizont roşu şi mov,
străbătut de suliţele soldaţilor anonimi…
Lumina ultimă a serii încărcată de electricitate
va străbate ochiul veghetorului în turnul înalt,
şoapte-şoapte, le auzi cum freamătă frunzele neputincioase:
interiorul gândului ultim este imponderabil.
Echilibrul fragil între lumile posibile şi
femeile posibile care te-ar putea naşte,
sau femeile posibile de care te-ai putea îndrăgosti,
începe o altă zi în care te trădezi pe tine,
şi nu mai exişti în gena orizontului…
E un animal ciudat pe care poţi călători,
te poartă spre altă zi, pe tine, timidul,
care nu a aflat că lumea a fost deja creată,
a fost deja judecată, divizată, clonată…
Constantin Stancu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu