POETUL CONSTANTIN STANCU, LA ZI ANIVERSARA

Generații și corăbii. Pomi cu barbari în loc de frunze...

 

Catarg de corabie

 

 

Copilul acela necunoscut striga către mine,

îmi făcea semne disperate cu mâna dreaptă,

eram prea departe de el, într-un veac străin și rezistam înconjurat de arbori de ciment.

 

Am să-l regăsesc în zilele ce urmează la o

masă simplă de lemn, întrebându-mă ce înseamnă pâinea, ce înseamnă vinul și ce însemnăm noi doi,

unul de o parte a zilei, altul în altă zi.

 

 

 

Îmi va fi greu să răspund, adevărul înflorește mereu,  

e primăvară și vântul leagănă casele blând,

poate au fost cândva catarge de corabie

sau pomi cu barbari în loc de frunze.

 

Îmi caut vorbele și el se uită mirat la mine,

nu poate înțelege că tinerețea nu poate fi povestită,

că tinerețea se trăiește cu toți martorii de față.

 

Țipătul lui a rămas încrustat în pietre,

în ziduri vechi, în vrăbii de sticlă.

 

Ce om de zgură mai sunt și eu și ce absență trăiesc…

 

 

C Stancu @ 

*Foto. L. Blaga, statuie (Lancrăm)

 

Adrian Botez - analiză asupra poeziei lui Octavian Goga. Un geniu în stare de ardere: Ardealul, istoria, visul, abisul textului. Editura Rafet, 2020...

 

GEO GALETARU, APROAPE PĂSĂRI... Poezia despre eroii publici și necunoscuți... Timișoara: Editura Eurostampa, 2020

 

Poezia de duminică... Mă cunoști de aproape...

 

Psalm

 

 

Mâna Ta mă ocroteşte, Doamne,

Duhul Tău mă înconjoară,

Întunericul în fiecare noapte,

Face, apoi, lumina să răsară... 

 

 

Doamne, mă cunoşti de aproape,

Tu mă cercetezi cu răbdare,

Mă duci blând lângă ape,

Mă salvezi de furtuni, pe mare...

 

Tu-mi cunoști toate drumurile,

Îmi ştii gândul, fulgerător,

Din veacuri rămân fumurile,

Muritorul se face nemuritor...

 

C Stancu

*Foto: Detaliu biserica din Ostrov (HD)

Poezia lui Nicolae Crepcia, sinceritatea poetului în fața timpului... Studii critice, coordonator Maria-Daniela Pănăzan, Sibiu: Editura CronoLogia, 2019

  

Dozatorul de poezie și fericirea

 

(Nicolae Crepcia, Dozatorul de poezie, Deva: Editura Ortopedia, 2016)

 

Nicolae Crepcia ne prezintă o carte de poezie interesantă, cu un titlu ușor ludic: Dozatorul de poezie. El este un poet dedicat, harnic, sincer și iubește tainele care se deschid în versurile unui poem. Cartea, așa cum o arată titlul, este una dedicată acestui tărâm mirific: poezia fără de vârstă. În mod aproape obsesiv el se lansează în spațiul libertății absolute care înseamnă poemul viu, scrisul a devenit un ritual complex care-l menține în formă. Cum singur mărturisește, zilnic bea elixirul poeziei, constată că rănile acesteia rămân însângerate, ca semn al sacrificiului spiritual, o punere deoparte pentru stările înalte. Uneori autorul se revoltă, poezia este nestatornică, asemenea unei femei capricioase.

Poemul de forță, care dă titlul volumului, Dozatorul de poezie, pune în lumină capacitatea acesteia de a da viață, a răspunde căutărilor spirituale ale oamenilor. Cu poezia curată oamenii scapă de cenzura realității, există o foame neștiută la oameni după apa limpede a cuvintelor care cântă. Secretul? Vine rația de tinerețe, evadarea din timp, cuvântul își recapătă energiile necreate într-un poem adevărat. Totul este un vis absurd, mărturisește Nicolae Crepcia: „Se înaintează încet/ și dozatorul este continuu încărcat/ cu poezie proaspătă/ pe toate gusturile” (p. 40).

Taina este mereu devoalată: „Beau zilnic elixirul poeziei./ Desigur acesta este la îndemâna oricui/ și se poate lua fără nicio prescripție,/ oricare ar fi doza/ nu dăunează sănătății” (Beau zilnic elixirul poeziei, p. 6).

În haloul acesta spiritual, Nicolae Crepcia ne descrie gustul libertății, frumusețea naturii, tăria unui gest generos, luminile rotunde, amintirile care devin agresive, emoțiile simple care înnobilează și, concluzia: nu toate sunt cum am vrea. Cândva lumea era mult mai sensibilă.

Temele, ideile, gândurile, luminile speranței, toate se coagulează într-un volum care aparține unui poet original și sincer. Sincer până la lacrimă…  „Cineva a smuls din zidul luminii/ chiar piatra de temelie./ Ca să nu se prăbușească/ am fixat în locul gol/ inima mea” (În locul gol inima mea, p. 8).

Amintirile devin agresive, pot ucide prezentul.

Dinamica poemului se realizează prin efortul de a depăși aparențele: poetul face din cuvinte o scară, o sprijină de zidul luminii. Poetul dialoghează cu o iubită imaginară, obiectul iubirii sale pendulează între poezia-femeie și femeia-poem, o combinație care amețește cititorul, îl poartă în altă dimensiune. „Buzele tale nu puteau atinge/ buzele mele/ de țipătul poemelor/ care așteptau să se nască” (Mereu amânat sărutul, p. 11).

Trăind aproape de pădurile Munților Apuseni, mai sus de Brad, Nicolae Crepcia privește anotimpurile ca pe un „acasă” special, iarna este un spațiu al purificării absolute, amintirile, gândurile, spaimele se topesc, iar ninsoarea nu „este rasistă, nici xenofobă, nici extremistă și se așează pe toate creștetele/ aceeași căciulă de frig și disperare/ și fără discriminare/ pune în cârca fiecăruia aceeași cocoașă/ pe care o purtăm cu demnitate,/ ca pe grija zilei de mâine,/ căci nu avem cui a ne plânge”. (Iarnă grea – ilustrată din timpul prezent, p. 13). În fața naturii pălesc diferențele, frigul iernii prefigurează frigul etern, ninsoarea face lumea mai acceptabilă.

Disperarea, singurătatea, toate au un sens ascuns, poetul simte presiunea destinului, acceptă regulile și evadează în poem: „E ceva obișnuit/ să mori zilnic/ nimicit de frigul social/ ca să te naști apoi,/ chiar tu pe tine însuți, / în fiecare poem” (E ceva obișnuit, p. 18). 

Deși poemele au o stare aparte, poetul cheamă cititorul la un dialog discret, poetul se mărturisește, așteptă reacția celuilalt, titlurile sunt obișnuite, aproape de inimă. Dorul desenează cărarea, mai există o singură șansă, ca frunzele căzând spre pământ, vântul urlă cu tristețe, emoția înalță, există un dor de ceva neștiut, totul este jertfă, depărtarea care apropie, cu toate absențele, de ce să mai plângem, există fericire – avem obligația să murim… O călătorie prin labirintul vieții. Cititorul simte apropierea poetului, ca o realitate care acoperă realitatea de zgură.

Nicolae Crepcia se distinge de alți poeți prin sinceritate, prin puritate, se luptă cu fiecare poem pentru puritate primară a poeziei. Ne iartă și ne iubește pe toți. O declarație simplă și plină de putere. Este o voce distinctă, puterea sa se menține intactă prin iubirea sa. Mergând pe linia sa, uneori poemele au o ușoară linie naivă, e blândețea celui care înțelege că poezia ne acordă o șansă, chiar dacă marketingul literar mișcă apele spre o direcție mai complexă și greu de controlat. Poetul rămâne lângă poezia simplă și curată, lângă izvorul acela pe care uneori îl pierdem din vedere.

Între lacrimă, tristețe și mașinăria lumii care are la dispoziție dozatorul de poezie pentru fiecare, Nicolae Crepcia rezită tentațiilor și își construiește o lume a sa. Mesajul său dă culoare timpurilor: „Ești fericit cum nu-ți puteai imagina, / dar știi că și aceste clipe/ se vor duce cum un cârd de cocori/ și vei rămâne îngenunchiat/ în fața timpului/ ca Haman implorând iertare Esterei” (Ești fericit cum nu-ți puteai închipui, p. 52).

 

 

Constantin Stancu

 

 

 

 

Emil Cioran și puterea ideilor: „Faptul că viața nu are niciun sens este un motiv pentru a trăi, poate că singurul”

 

Cronica unei prietenii –

Epistolă despre Cioran, de Alina Diaconu

 

 

 

Prietenia este o întâmplare tot mai rară în vremurile din urmă. Cultul prieteniei înseamnă mult pentru o persoană, pentru această epocă a concurenței acerbe. Alina Diaconu revine în spațiul literar românesc după mai mulți ani de călătorii. Ea ne prezintă cronica prieteniei cu Emil Cioran, personalitate complexă a secolului al XX-lea, cu implicații în spiritualitatea românească. Cartea Dragă Cioran (Cronica unei prietenii), apărută ca semnal editorial, traducerea din limba spaniolă de Grabriela Banu, coordonator editorial Anca Sîrghie, ne prezintă o epocă, un stil de gândire, o relație profundă dintre o scriitoare pasionată și un gânditor de excepție: Emil Cioran. Scriitoarea pune pasiune în textul încredințat tiparului și spațiului public, reușește să unească eternitatea cu prezentul, plecând de la o prietenie specială. Maria Codama (partenera de viață a lui J.L. Borges) are câteva cuvinte de început, un Prolog de suflet, ea notează: „Îmi amintesc când Borges și cu mine, fiind la Paris, l-am vizitat pe Cioran. A fost o experiență de neuitat să ascult părerile despre diferiți autori, unii dintre ei îndrăgiți de amândoi, alții nu, și totdeauna în discuție apăreau toate argumentele pentru a sprijini o alegere sau o a justifica o respingere” (Prolog, p. 5). Prieteniile, iată, se stabilesc fie prin alegeri, fie prin respingeri, spațiul nu are un rol esențial, importantă este empatia.

Cu o demnitate elegantă și necesară, Alina Diaconu se prezintă cititorului român în Autogeografie. Era nevoie de o reluare a relației cu lumea culturală din România. Din anul 1959 autoarea a părăsit țară datorită situației politice din vremurile acelea, când sferele de influență din lume s-au stabilit pe căi politice, generate de ultimul mare război mondial.

Alina Diaconu a trăit o viață complexă și complicată, marcată de evenimente importante, evenimente care au curs spre mintea ei cu accente tragice sau cu bucurii spirituale intense.

-      A trăit în trei centre de geografie emoțională: România, Franța, Argentina – o aventură care a conturat liniile geografice după puncte de tensiune greu de anticipat la început.

-      A trăit aventura limbii spaniole, exilul a forțat-o să preia din esența unei alte culturi noi puncte de referință.

-      Scrisul i-a oferit evadarea de care avea nevoie, universul ei s-a extins în limite nebănuite, pe noi coordonate, într-o lume destul de liberă.

-      Experiența exilului i-a permis să înțeleagă că pierderile afectează conștiința, credințele, scopurile, a pierdut ființe dragi, casa cu tot ce înseamnă vatra românească, iubirile și posibilele iubiri, peisajele, limba română.

-      Identitatea scriitoarei s-a consolidat treptat, într-o lume complicată, străină și apropiată în același timp.

-      Recunoaște cu sinceritate că Eugen Ionesco și Cioran i-au influențat viața într-o mare parte, aceștia i-au schimbat perspectivele și paradigmele.

-      A cunoscut două dictaturi: dictatura proletariatului din România (perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej, pionul lui Stalin în această zonă a Europei) și dictatura militară argentiniană sub diferitele forme și proceduri politice specifice în America de Sud.

-      A cultivat prieteniile cu diferiți scriitori, precum cu poetul Alberto Girri sau cu Borges, ori alți scriitori cunoscuți pe plan mondial.

-      A practicat o literatură a rupturilor, a provocărilor pe care lumea modernă o determina, a analizat substanța complexă a omului, mergând pe linia de limită: cărți bune – cărți ratate.

-      A practicat „exaltarea uimirii”, bazată pe imaginația fără frontiere, atingând lucrurile minunate și înspăimântătoare în același timp, oniricul, fantasticul…Călătoriile spirituale au un loc aparte în construcția literară. Titlurile cărților sale dau o deschidere spre o lume a realității fantastice: Îndrăgostită de un zid; Sfâșiații; Penultima călătorie; O femeie misterioasă; Pat de îngeri…

La final, Alina Diaconu recunoaște cu o deschidere tulburătoare și esențială: „În încheiere o să spun, ca și alți scriitori, că nu știu din ce pricină scriu, nici pentru cine, nici de ce” (p. 15).

Autoarea ne prezintă în carte câteva tablouri specifice privindu-l pe Emil Cioran: o biografie, o realitate brutală și concretă, întâlnirile cu marele gânditor, interviurile vii și percutante, convorbirile telefonice, articolele scrise despre acesta.

Cartea schițează o personalitate complexă: scriitor, partener de dialog în cosmosul pipăibil, absențele și prezențele scriitorului, iubirile secrete ale acestuia, face un portret al Simonei, partenera de călătorii spirituale și în geografia imediată, reia atmosfera scrisorilor lui Cioran sau a viselor cu acesta, declarațiile sale, descoperirile pe care le-a făcut în urma lecturilor din opera marelui om; traducerile, întâlnirile sale cu personalități de excepție: Mircea Eliade, Borges, Ionesco etc.

Notele din jurnalele de călătorie susținute de Alina Diaconu sunt exacte, se pot reține clipele cadru ale vieții lui Cioran, locurile unde a trăit, timpul miraculos întâmplat, preocupările sale simple sau preocupările privind viața comunităților. Se pot decela angoasele, revelațiile, viziunile, bucuriile simple și tragedia unei lumi uzate, aflate la apogeu, fără o ieșire de siguranță în istorie.

Un capitol aparte este Cioran și Ionesco – Spiritul secolului nostru. Un reportaj imaginar, ideile și temele provin din diferite surse: note, scrisori, cărți, conversații, întâmplări cu voie și fără de cenzură.

Reținem câteva idei despre viziunea lui Cioran asupra lumii:

-      Omul este afectat de păcatul originar, este atins de la început de cădere.

-      Omul va rezista prin nevoia de absolut, toate vor dispare la final.

-      Forța va câștiga continentele, nu puterea convingerilor, lumea se va clădi cu spada.

-      Utopia este otrăvită de apocalipsă.

-      „Cu cât se dezumanizează mai mult un imperiu, cu atât se dezvoltă mai mult contradicțiile de care va pieri” (p. 85) – un citat necesar, real de dureros, pertinent.

-      În lumea modernă omul este captiv, subjugat până la hărțuire.

-      Bomba nucleară este o consecință a dramei umane: omul se autodistruge de la Creație, un rezultat logic al destinului omenesc.

-      Cu durere a sufletului, Cioran explică pe larg ce înseamnă „porcăriile istoriei”, capcanele și eșecul civilizației.

-      Iubirile secrete ale gânditorului definesc omul: a avut ca parteneră de viață pe Simone Boué, o femeie cu un destin discret și miraculos, ea a transcris la mașina de scris, cu un devotament mistic, opera lui Cioran. De remarcat și pasiunea pentru Frierdgard Thoma (30 de ani, cu un fiu) o nemțoaică, profesoară de filozofie, la apusul vieții (70 de ani), între ei declanșându-se o relație intensă. Simona a fost partenera luminoasă de viață pentru Cioran, cu un final dramatic. Thoma a fost momentul dramatic, insuportabil al iubirii care sfâșie.

-      Cioran a dorit și a rămas un apatrid, un om legat de timpul său, de Dumnezeul pe care l-a omis (negat după unii comentatori) de cele mai multe ori, dar bazându-se pe ideile profunde ale creștinismului. A fost un demers complicat pentru a evita trădarea și pentru a nu fi obligat să accepte un destin impus de regulile lumii moderne care galopa spre un globalism complex și dureros. A trăit din surse modeste, a scris liber de orice constrângeri, s-a pus în brațele unui timp carnivor, a vizitat Franța pe bicicletă, modest iubitor de miracole, misionar al absolutului greu de atins.

Cartea mai reține multe aspecte din viața marelui personaj care a trezit societatea românească și care a marcat cultura europeană prin faptul că a acceptat să trăiască simplu și modest la Paris, scriind în limba franceză, gândind ca un mare vizionar, capabil să accepte epoca la limita dintre prezent și autodistrugere.

Traducând din aforismele prietenului și filozofului, Alina Diaconu punctează unele idei, remarcabile pentru gândirea acestuia:

„Poți să fii mândru de ce ai făcut, dar ar trebui să fii cu mult mai mândru pentru ce n-ai făcut. Orgoliul acesta trebuie să fie inventat” (p.139).

„Cu cât detești mai mult oamenii, cu atât mai copt ești pentru Dumnezeu, pentru un dialog cu nimeni” (p. 142).

„Faptul că viața nu are niciun sens este un motiv pentru a trăi, poate că singurul” (p. 144).

Scriind despre întâlnirile cu Cioran, pregătindu-se pentru dialog și interviuri, Alina Diaconu notează cu o emoție profundă și mistică: „Nu știu dacă are ochi pe deplin albaștri. Mi-i amintesc limpezi, dar nu țin minte nuanța exactă de azuriu sau verzui. În schimb, îmi amintesc vesta de lână gri, jerseul de culoarea drojdiei de vin și pot să-i descriu pantofii. Dar tonalitatea exactă a ochilor…” (p. 35).

Cioran mărturisea, răspunzând la întrebările puse:

„Sunt apatrid, acesta este visul meu de-o viață: să nu fiu nimic. E un sentiment de libertate extraordinar. Sunt un cetățean care trăiește în Franța, dar nu sunt francez. Administrativ sunt <<apatrid>> și-mi place pentru că este în consens cu ideile mele. Francezii mă consideră francez fiindcă scriu în franceză și ei sunt foarte mândri când un scriitor străin scrie în franceză. Pentru francezi, patria esențială este franceza, și de asta îmi place Franța. Au cultul limbii, iar asta nu există nicăieri altundeva” (p.38).

De reținut sentimentul fericirii, mai rar la Cioran, sentiment legat, iată, de România: „Copilăria a fost singura epocă fericită din viața mea, pentru că stăteam la munte. M-am născut în Transilvania, chiar între Carpați, la 12 km de un oraș important, Sibiul. Și Sibiul a jucat un rol foarte important, dar sătucul acesta, Rășinari, mi-a lăsat amintiri de neșters” (p. 35).

Despre personalitatea lui Emil Cioran se mai pot reține multe taine și căderi, plus tragedia de a fi legat doar de existența pură, pentru că el experia (trăia valorile curate) datul faptelor ca un miracol, în sensul profund, religios, până la limite. Despre scrisul pe care îl practică un om, care are ceva de spus, el reținea: „Sunt unele afirmații pe care le faci în singurătate, ca și cum ai fi Dumnezeu. Scrisul este un act de megalomanie. Îl faci ca și cum ți-ai scrie testamentul. Și atunci, evident că într-un sens absolut, este tot atât de absurd ca și a respira. Când scrii te afli singur cu tine însuți, nu gândești la consecințe, nici la ceilalți. Ca și cum ai sta singur în fața Neantului. Astfel de afirmații pe care le face cineva pot părea absurde celorlalți, dar sunt adevărate pentru sine, mai ales în momentul când le scrie. Când cineva e singur, este un Dumnezeu. Și de aceea scrisul este ceva extraordinar, pentru că te întreci cu Dumnezeu” (p. 39).

Această cronică, geomonografie a unei prietenii, are înserate fotografii, anexe, autoarea face numeroase trimiteri la publicațiile în care au apărut unele texte, are bibliografia necesară lămuririi în timp și spațiu a evenimentelor, trimiterile de subsol lămuresc contextul, care de multe ori este mult mai complex decât o simplă expunere a narațiunii.

Titlurile cărților scrise de Cioran este revelatoriu și explică tot contextul istoric și cultural, în sens absolut: Ispita de a exista; Căderea în timp; Despre neajunsul de a te fi născut; Exerciții de admirație; Acest afurisit eu…

Cioran, după părerea mea (subiectivă, evident), ținând cont de teologia sec. al XIX-lea și teologia sec. al XX-lea (americană și germană), este și un mare teolog existențialist, nu numai un mare scriitor și om de cultură, având în vedere și principiile din teologia sistematică, o știință bine conturată în ultimele secole în vest. A fost solidar cu cei care au acceptat „demitizarea” sau „cultura” ca parte integrantă a lumii religioase, ori chiar „istoria” ca modul în care se relevă Demiurgul în lume. Pe linia Conciliul Vatican II (anii 60) care a acceptat în sfera catolicismului (și nu numai) faptul că sunt persoane care cred în Dumnezeu fără să  fie dedicați unui cult cu tot ce înseamnă acest lucru...

Este cunoscută teoria cu „Dumnezeu a murit”, atât de populară în anii 60-70 în occident, corect este să vedem lucrurile în această perspectivă: „trăim ca și cum Dumnezeu a murit” - și Cioran asta exprimă. Fractura dintre generații o dovedește și, din acest motiv, este acceptat de tineri. Ei redescoperă o lume pierdută prin modul în care a scris Cioran, legând în stilul culturii moderne valorile și generațiile. Scrisul său este proaspăt și pătrunde în inima omului dispus să accepte trendul istoriei. Din acest motiv el este actual și are o viziune corectă și atrage prin modul în care exprimă ideile. Se adresează acelui „afurisit eu”…

 

 

Constantin Stancu

 

 

 

 

O plimbare prin parlament... Dumitru Hurubă și știința de a conduce

 Sursa: Dumitru Hurubă, Iubind-o pe Amalasunda... Ed. Limes, 2020

Louse Glück - Premiul Nobel pentru Literatură pentru anul 2020

Conform anunţului făcut public de Academia Suedeză din Stockholm, poetei americane Louise Glück i s-a acordat joi, 8 octombrie 2020, Premiul Nobel pentru Literatură pentru anul 2020.

Poeta s-a născut la 22 aprilie 1943 și este poetă și eseistă americană. A câștigat numeroase premii literare majore în Statele Unite, inclusiv Medalia Națională de Științe Umane , Premiul Pulitzer , Premiul Național al Cărții , Premiul Cercului Național al Criticilor de Carte și Premiul Bollingen , printre altele. 

După colaborarea cu facultatea din Yale, Glück a publicat poezie. Cărțile publicate în această perioadă includ: Averno (2006), A Village Life (2009) și Faithful and Virtuous Night (2014). În 2012, a apărut o colecții din poezii ale sale în timp de o jumătate de secol, cu titlul Poezii: 1962-2012 . Apariția a fost numită „un eveniment literar”. O altă colecție de eseuri, intitulată Originalitatea americană , a apărut în anul 2017.  

În opera sa, Glück s-a concentrat pe aspectele luminoase ale traumei, dorinței și naturii. În explorarea acestor teme largi, poezia ei a devenit cunoscută pentru expresiile sale sincere, de tristețe și izolare. Savanții s-au concentrat, de asemenea, pe construcția ei de personaje poetice și relația, în poeziile sale, între autobiografie și mitul clasic.

În prezent, Glück este profesor adjunct și scriitor Rosenkranz în rezidență la Universitatea Yale . Locuiește în Cambridge, Massachusetts. 

Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Louise_Gl%C3%BCck