Steaua izolată într-o lacrimă
Steaua imensă nu știe nimic de pământul
pe care locuim, de viruși și pandemii, de omul izolat,
ea arde tăcută în sine, în milioane de ani care trec într-o clipă,
se prăbușește în sine, cade peste sinele ei,
se izbește de sinele ei, se preface-ntr-o lacrimă pe cerul absurd și generos.
Peste el am semănat cuvintele noastre,
ca pe semințe în parcul din mijlocul orașului.
Lacrimile nu știu nimic de existența mea, n-au știut-o niciodată,
nu vor ști niciodată ce frici declanșează
ocitocina, serotonina, singurătatea, tăcerea…
Într-o zi vom ieși din deșertul acestui cer,
copleșiți de lacrimi care-au ars cândva, în viitor,
până s-a consumat tot infinitul din ele…
C Stancu ©
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu