Virgil Diaconu și CLIPA MIRIFICĂ... „Cei mai mulți dintre noi trăiesc în afara clipei ce li s-a dat”

 

VIRGIL DIACONU

 

                                Pentru Denisa

 

Clipa mirifică

 

I.                 

Sunt un băiat. Merg pe Strada Mare,

pe unde lumea se plimbă în voie.

Ninge. Forfota străzii, casele, copacii ninși.

Aerul rece. Lumina.

Cele două fete care au trecut pe lângă mine

tocmai m-au atins cu râsetele lor.

 

Și deodată înțeleg că această zi este unică.

O clipă unică. Este o clipă mirifică,

ce nu va mai fi niciodată.

 

Eu nu alerg spre altceva

și nu mă gândesc la nimic altceva.

Eu sunt aici, în această clipă unică,

pentru că eu văd minunea acestei clipe;

pentru că o ating, o aud, o gust, o miros.

Pentru că o respir…

 

Forfota străzii, casele, copacii ninși.

Vorbele și râsetele... Lumina.

Această clipă nu va mai fi niciodată…

 

Ființa mea și ființa ta se adună din clipe și lumi,

care nu vor mai fi niciodată ca acum.

Întocmai ca acum.

 

Cei mai mulți dintre noi trăiesc în afara clipei ce li s-a dat.  

Ei merg prin lumină și nu văd lumina,

ating întunericul și nu se întunecă.  

Ei stau cu prințesa în brațe și nu văd prințesa…

 

În acest fel, ei își amână clipa și tot farmecul ei.

Ei sunt în trecere.

 

II.

Sunt un băiat. E primăvară.

Copacii sunt verzi-verzi și plini de vrăbii.

În centrul orașului, lângă biblioteca de marmură,

este un cais înflorit. El are flori multe-multe.

Știi tu ce este un cais înflorit?

Te-ai cufundat tu în florile și lumina lui?

Aceasta este clipa unică a florii de cais.

Clipa florii de cais cu un singur spectator.

Care a dat în floare…

 

Și tocmai acum,

de pe scările bibliotecii de marmură

coboară prințesa.

Ea are părul tăciune și degetele lungi.

Ea se ascunde în spatele unor rochii,

pe care le schimbă în fiecare zi,

de teamă că ar putea să fie recunoscută.

 

III.

Sunt un băiat. Merg pe strada bisericilor.

Între Biserica Mavrodolu și Biserica Sfântul Ilie

este casa mea. Copilăria mea este între două biserici,

între două clopote, care mă strigă, duminica, la slujbă.

Cum să mă împart?

 

Rândunicile taie cerul în zig-zag, ca niște săbii.

Ele țipă toată ziua unele la altele,

se ceartă pentru un loc în cer.

Deși tot cerul este numai al lor.

Și aceasta este o altă clipă unică.

Eu sunt făcut dintr-o mulțime de clipe unice,

care nu mai sunt.

(fragment)

Virgil Diaconu