CONFERINȚA INTERNAȚIONALĂ „ÎNTRE LOCAL ȘI EUROPEAN - 240 DE ANI DE LA MARTIRAJUL LUI HOREA, CLOȘCA ȘI CRIȘAN” , DEVA, 22-23 MAI 2025

 Sursa: Biblioteca Județeană Deva, Ioan Sebastian Bara

Lucian Blaga - Profesor și mentor... O carte de Anca Sîrghie

 

LUCIAN BLAGA – PROFESOR ȘI MENTOR

 

Sunt cărți reper în cunoaștere, ele se lipesc de marile personalități, cele care influențează o epocă, dau direcții, aduc noutate în paradigma vremii. Doamna Anca Sîrghie propune cititorului cartea Lucian Blaga - profesor și mentor, apărută la Editura Junimea din Iași, în anul 2024, în colecția Efigii. Este o monografie profundă despre omul, filozoful, poetul, despre lumea culturală de la noi, despre formarea matricei istorice la români. Studiu de istoria culturii în ansamblu armonizat cu activitatea de profesor a marelui om, dar și cea de mentor, capabil să formeze alte personalități ale culturii, cu impact în epocă și în viitor. Partea de noutate constă în faptul că avem anexe din care rezultă modalitatea în care profesorul reda studenților, elevilor săi modul său de gândire în domenii de înaltă ținută: filozofia, cultura, arta, literatura. Totul bazat pe argumente, pe un sistem coerent, solid, ideile dinamizate pe cuvântul adevărat fiind bine consolidate. Nu a fost ușor, autoarea studiului s-a documentat solid, bibliografia fiind relevantă și constituie o antologie de cultură românească. Lucian Blaga a fost prototipul profesorului, era pregătit profund în domeniul său, capabil să transmită studenților mesajul rotund, pertinent. Era nevoie să ajungă în postura de universitar, să acceadă în poziția de unde putea ca ideile sale să radieze spre alte persoane capabile să preia mesajul, să-l îmbogățească, să-l transmită spre alte generații.

Blaga s-a bucurat de susținerea lui Sextil Pușcariu, având poziția de rector la Universitatea Dacia Superioară din Cluj, cu puteri de organizare și funcționare. Deși era student încă, Blaga spera să ajungă profesor universitar la catedra de estetică a universității. După obținerea doctoratului și realizarea căsătoriei cu ființa iubită, Cornelia, accede la universitate. Din păcate, acolo au fost, asta la nivel universitar, persoane invidioase pe succesul său - Gh. Bogdan-Duică, Florian Ștefănescu-Goangă. Reținute în ce privește modul cum aborda domeniul, candidatul este amânat, îndrumat să refacă întreaga lucrare, să o modeleze după gustul altora. Un gest greu de acceptat, de mirare pentru vremurile de acum și de atunci, ostil evident. La îndemnul soției, candidatul părăsește Clujul, iese din mediul stresant și rigid, se retrage la Lugoj și își scrie lucrările pe care le avea în minte. Iată exilul interior, specific mediului cultural românesc. Retragerea din centrul atenției, dedicare cu toate forțele proiectelor pe care le dorea realizate. Lucian Blaga nu cedează, publică lucrarea sa de licență, este sprijinit de Nichifor Crainic și Tudor Vianu, astfel sunt cunoscute publicului larg ideile sale profunde și noi. Cartea se bucură de aprecieri, se pune în lumină un aspect determinat: filozofia culturii.

Destinul îi îndreaptă pașii spre un alt domeniu… În toamna anului 1926, Blaga va activa în diplomație. O perioadă de treisprezece ani, până în primăvara anului 1939, poetul va lucra  intens ca atașat și secretar de presă, sau „ministru extraordinar și plenipotențiar”, în zone din Europa, la Legațiile României de la Varșovia, Praga, Berna - în două rânduri, Viena și Lisabona.

Ideea de a deveni profesor nu-l părăsește. În anul 1937 își constituie dosarul după regulile consacrate, chiar adaugă și cărțile sale. Este amânat, elementele de birocrație administrativă fură din timp, ele trebuie reglate după normele bugetare și instituționale. Așa apare catedra de filozofia culturii, alături de catedra de estetică pentru Liviu Rusu. Abia în data de 1 octombrie 1938 Lucian Blaga devine profesorul universitar, procedurile administrative fiind epuizate cu dificultatea specifică vremurilor, inclusiv modificări legislative, după tipicul administrativ românesc.

Epopeea se desfășoară, marcată de schimbările în structura statului român, în mentalitatea vremii. Lucian Blaga va activa ca profesor de filosofia culturii, până la reforma învățământului din 1948, apoi, după desființarea catedrei (toamna anului 1948), fiind plasat pe post de cercetător la Institutul de Istorie și Filosofie al Academiei Române din Cluj (1949-1951), ulterior bibliotecar-șef (1951–1954) și director-adjunct (1954–1959) la filiala din Cluj a Bibliotecii Academiei, de unde va veni ieșirea la pensie. La Cluj a sperat că va forma un colectiv puternic pentru a pune în lumină spiritul românesc, forța acestuia. I-a avut ca parteneri pe Vasile Băncilă și Bazil Munteanu, personalități de seamă în cultura românească, cu impact internațional. Lucian Blaga a visat la realizarea unui sistem de gândire bazat pe Bine, Frumos, Adevăr menit să pună în valoare atribuitele intelectual umane ale omului, cele modelate de energiile divine subtile.

Anca Sîrghie, dedicată proiectului Lucian Blaga, pune accentul pe viața universitară, pe discursurile profesorului, pe publicistica sa, pe faptul că a format mai mulți urmași demni de înalte performanțe, un bun îndrumător care a transferat din experiența sa viață spre alte persoane capabile să ducă fluxul ideatic mai departe, cu amprentă românească și impact universal.

De importanță sunt capitolele dedicate mutării universității de la Cluj la Sibiu. O analiză amplă explică motivele, care țin de esența organizării culturii în spațiul românesc. Sibiul a avut o veche tradiție culturală, un spirit inovativ cert, aflat la intersecția drumurilor spirituale românești, în coliziune cu drumurile europene. Aici au existat de timpuriu activități de tipografie în limba română. Au activat personalități de primă mărime ale culturii, a funcționat prim școală ortodoxă română, cu impact față de învățământul în limba română. A existat Muzeul Brukenthal, iar Sibiul s-a format ca un centru de renaștere a culturii române, cu asociații, reviste, cărți. De asemenea, în domeniul social, Sibiul a fost activ, având spitale, afaceri, activități de inginerie publică, a avut o grădină zoologică, cinematograf, biblioteci, universități, teatru etc. Schimbările politice au amplificat dorința românilor de a avea o capitală culturală la Sibiu. „În cei 5 ani, cât a adăpostit Universitatea clujeană, Sibiul a devenit capitala Transilvaniei, dar nicidecum una politică, ci de data asta este vorba de o capitală culturală, datorită celor câteva sute de profesori și a celor două-trei mii de studenți, care au reîntremat atmosfera urbei. Între profesorii clujeni sosiți la Sibiu, unii aveau renume internațional, ca Lucian Blaga, Ioan Lupaș, Emil Racoviță, Sextil Pușcariu, Emil Hațieganu, Victor Papilian, Camil Negrea, Silviu Dragomir, Constantin Daicoviciu, Alexe Popovici etc. Conferințele unor asemenea specialiști au entuziasmat nu numai pe studenți, ci și pe intelectualii sibieni, însetați de elevație spirituală și culturală” (p. 135).

Nu sunt uitați asistenții profesorului. Lucian Blaga a fost mentor și acestora, autoarea face trimitere la oamenii de cultură Radu Stanca, Zevedei Barbu, Ovidiu Drimba, între „discipolii” apropiați fiind și I. D. Sîrbu etc. Un capitol tensionat, de referință, este Lucian Blaga față în față cu ideologia marxistă, schimbarea paradigmei istorice este relevantă la nivelul percepției unei asemenea personalități. Catedra de filozofia culturii se schimbă în Catedra de Teoria și istoria civilizației. Așa a fost eliminat Lucian Blaga din postura de profesor. Unii studenți sau doctoranzi, cum este Pavel Apostol, după ce au primit titlul de doctor cu Lucian Blaga profesorul coordonator, îl atacă și îi minimalizează importanța în lumina noilor realități, deși, indirect, recunoaște rolul filozofului. În final, Blaga este interzis atât ca filozof cât și ca scriitor. „În Bibliotecă, el este pus în situația dramatică de a scoate din rafturi propriile volume spre a le preda spre topire. Tot ce clădise filozoful prin munca sa de profesor, timp de peste un deceniu, acum era gata să se năruie, întrucât gânditorul intrase pe lista creatorilor interziși, iar tinerele generații nu mai aveau șansa de a-l citi și de a-l cunoaște”.  (p. 195).

Interesant pentru ansamblu cărții este „caietul de notițe de la cursul de Filosofie”, aparținând Feliciei Ionașiu (1906-1988). Ea a fost studentă la Sibiu, în acea perioadă avea 37 de ani, apropiată a familiei, care a reținut în scris cursul respectiv cu începere din data de  5 noiembrie 1943. Studenții au avut în față un profesor cu adevărat european, un creator original, el dominând spațiul spiritual românesc la acea vreme.  „Prin trilogiile sale, Blaga a realizat cel dintâi sistem filosofic coerent și amplu, unul de o valoare universală. El merita să fie tradus în limbile de circulație spre a fi cunoscut și peste hotarele României”, se reține în cartea de față, pe drept cuvânt.

Monografia ne oferă numeroase tablouri sociale cu impact pentru cititorul lucid.

Ca diplomat, Lucian Blaga avea la dispoziție o sumă de bani considerabilă pentru propaganda statului român. Din acest fond au beneficiat Tudor Arghezi și Zaharia Stancu. Ulterior, cei doi îl vor denunța la Securitate pe filozof (p. 90). Istorii literare interesante, dovadă că lumea este mereu în mișcare.

Ca profesor, Lucian Blaga și-a prezentat cursurile cu bucurie, ia parte la viața cultural-științifică alături de studenții săi. S-au inițiat cenacluri literare, spectacole de teatru, scriau pentru publicațiile vremii. El le-a fost reper cultural, interesat ca generația care urma să-i preia sistemul de gândire. Evocările studenților sunt relevante și entuziaste (p. 126).

Autoarea prezintă realitatea crudă, au fost momente în care în librării au fost exemplare nevândute din cărțile sale, iar unele teatre au refuzat să-i joace piesele. Chiar teologi ortodocși îi acuzat că este un mistic, depărtându-se de doctrina teologică religioasă, unii considerându-l chiar ateu. El însă va preciza poziția sa, aceea de om de cultură și filozof (p. 142). 

Profesorul își prezenta cursurile în mod cumpătat, fără să pună în lumină spectacolul atractiv al discursului epatant. Glasul monoton contrasta cu profunzimea ideilor, dar Blaga avea darul de a fi exact și își citea cursurile pentru a nu „spune prostii”. Prefera ca studenții să se concentreze pe ideile redate, pe concepte și sistem de gândire și nu pe formele exterioare ale unui spectacol didactic gratuit. Cu atât mai mult cu cât la cursurile sale participau și alte persoane interesate de profunzimea lecțiilor predate (198).

Cartea are un moto din Constantin Noica: „Ardealul a reprezentat starea noastră de veghe (…) pe planul spiritualității românești. Centrul nostru național este Transilvania, în acea <<învățată Transilvanie – spune cândva Bălcescu -, azil vecinic al naționalității române>>”. Aceste idei străbat cartea de față și atrag cititorul în vâltoarea evenimentelor spirituale din viața marelui om.

Prefața, cu un titlul reprezentativ, Câteva tușe și caligrafieri despre profesorul Lucian Blaga, este semnată de Eugeniu Nistor, bun cunoscător al fenomenului. După ce prezintă câteva aspecte din viața filozofului, se concluzionează: „Înainte cu doar cinci ani de trecerea la cele veșnice, Lucian Blaga era, în mod oficial: filozof interzis, scriitor cu interdicție de semnătură, academician scos din Academie, profesor pus pe tușă, cercetător în filozofie repudiat și, pe deasupra, un om aflat în cea mai cruntă prigoană – cu un dosar de urmărire deschis pe numele său de Direcția  regională Cluj a Securității Statului!

Să ne reamintim mereu, cu tristețe amară, că Lucian Blaga a murit în țara lui ca și cărturar român interzis” (p. 24). 

Pentru a echilibra situația, în 17 noiembrie 1938, la discursul inaugural profesorul sublinia: „Vom vorbi despre momentele fericite ale istoriei, despre momentele de supremă plenitudine și înflorire învoltă, destinate să atragă iarăși și iară aminte posterității.  <<Momentul fericit>> ne va preocupa astăzi nu atât din punct de vedere cronicăresc, cât ca o problemă de filozofie a istoriei” (p. 112).

O carte de studiat pentru a înțelege vremurile, inclusiv anexele legate de cursurile predate, o altă temă majoră pentru cititorul însetat de frumos, bine, adevăr, pentru a ne înțelege pe noi, pentru a vedea, dincolo de tragediile inerente, momentele de frumusețe ale culturii…

 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în revista „Răsunetul cultural”, nr. 3/2025

 

 

 

PREMIUL NAȚIONAL PENTRU POEZIE „LUCIAN BLAGA”, 2025

 Sursa: Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba Iulia

Nimic despre politică, doar poezie: LIBERTATEA DE A TRAGE CU PUȘCA!

 

Libertatea de a trage cu pușca                      GEO DUMITRESCU

                        -       POET ROMÂN -

 

 

În groapa neagră, poate chiar într-un cimitir,
oamenii, prietenii mei înarmați, își ascultau propriile șoapte -
toți erau murdari, slabi, și patetici ca în Shakespeare,
își numărau gloanțele și zilele și nădăjduiau un atac peste
noapte.

Atunci, a ieșit luna, fără cască, de undeva din bezna ghimpată;
dar oamenii n-au căzut cu fețele la pămînt,
ci au aprins țigările, discutînd despre libertatea de a trage cu
pușca,
rezemați comod în groapa neagră sau poate chiar pe
cîte-o piatră de mormînt.
Sînt sigur că unul din ei eram eu -
de altfel, astăzi mi-am găsit în sertar, printre
manuscrisele fel de fel,
pistolul meu ghintuit, cu douăzeci și patru de focuri,
cu care am participat la asediul Trebizondei, dacă nu mă-nșel.

Doamne, ce de isprăvi am mai făcut și-atunci !...
Ca un erou din Sadoveanu, eram viteaz și crud :
țin minte să fi ucis trei sute șaizeci de dușmani într-un singur
asalt -
ah, răcnetele mele de mînie și triumf și-acuma mi le mai aud!...

La Waterloo eram cu bietul Bonaparte cabotinul,
rostandizînd pe pragul unui veac ;
viteaz și inutil și graseiat la culme,
luptam și-atuncea - ce era să fac ?

*

Degetele strîngeau o țigară fumată de mult.
În, groapa neagră, ca niște pietre, cădeau ultimele cuvinte.
Prietenii mei înarmați și patetici mă ascultau uluiți,
rezemați comod de pietrele de la morminte.

Paralel cu noi, dedesubt, oameni își dormeau veșnicia -
și ei discutau despre libertatea de a trage cu pușca, după
fiecare măcel !...
Dar, pe pistolul meu cu douăzeci și patru de gloanțe !, luna mi
se pare aceeași
cu care am participat la asediul Trebizondei, dacă nu mă-nșel!...

Proza între accident și speranță

 

Camelia Ardelean și pasiunea poeziei

 

Eternitatea în ritmuri de sonet

 

Camelia Ardelean este pasionată de poezie, a dobândit tehnica de a transforma experiențele personale în sonete. A fost un efort și o muncă aplicată, însoțită de speranțe și bucuria armoniilor realizate. Cu Volumul La braț cu Euterpe, apărut la Editura Pim, în anul 2024, creația sa face un pas înainte spre o coagulare a stilului propriu. Energiile sale radiază în fiecare volum publicat, alături de pasiunea pentru literatură. Adunând cu hărnicie versurile, folosindu-se de temele clasice și de mitologia greacă, sub aripile zeițelor și zeilor cu funcții specifice, atentă la evenimentele zilnice și la valul literar care o legănă în zilele de inspirație, sonetele îi dau posibilitatea să atragă cititorul în norul frumosului. Știind că zeița are puterea de a provoca plăcerea ce vine din viață, artă, iubire. Este la modă, pășind la braț cu zeița, poeta face o plimbare în labirintul poeziei, fără să țină seama de temperatura vremurilor. Sonetul îi dă posibilitatea de a se disciplina prin rigoare, reguli impuse, simetria zicerilor. Spre ieșirea din labirint se face cu fiecare sonet, este o tentativă asumată. 

Chiar de la început, moto-ul propus ne avertizează că poezia are importanța maximă, punând în mișcare mintea, speranțele spre o frumusețe dorită, scopuri nobile: "Coroana literaturii este poezia. Poezia este finalul şi ţelul literaturii. Ea reprezintă cea mai sublimă activitate a minţii umane; constituie atingerea frumuseţii şi delicateţii…" William Somerset Maugham (1874-1965).

Scrie, aparent, cu multă abilitate și ușor, dar în spatele fiecărui text se află o dantelărie de idei. Unele vechi, altele mai noi, atentă la detalii și simboluri, practicând un romantism evident, nedisimulat, volumul propune un echilibru între inspirație, construcție literară, muncă și umor fin. Inspirată din sonetele cavalerilor, ea își dedică și ne dedică, teme, idei, reflecții asupra existenței, viața sub aripa artelor.

Există un acasă primitor, pierdut în noianul vremurilor. Nu e nostalgie, este o ironie discretă, regret, blocaje și refuzuri: „Aştepţi tăcut să te întorci acasă,/ Pe insula din tine, undeva…/ (Precum Ulise, cel ce se-agăţa/ În “pânza” lui Neptun, mai cazi în plasă.)/ Deguşti un şpriţ cu eul, o cafea,/Î(ţ)i îndulceşti în treacăt o grimasă;/ Descătuşat de ultima angoasă,/ Î(ţ)i retrimiţi în fugă o bezea. /Adesea cheia se blochează-n broască,/ Iar tu rămâi afară ca un prost;” (Aștepți tăcut să te întorci acasă, p. 7).

Timpurile ard viața, relația dintre ea și el devine rece, cuvintele, puține, descriu anotimpul absențelor, căderea măștilor. Enumerarea pune în lumină o stare apăsătoare, o lume în căderi subtile și definitive: „Fâşii de égo. Pauză de viaţă./ Izvor de critici. Vid de sentimente./ Poeme arse. Vorbe ca la piaţă./ Galop de ură. Nopţi indiferente./ Pasaj în cuplu. Dragoste pe aţă./ Pustiu de flăcări. Iarnă finalmente…” (Cenușă, p. 9).

Dragostea are ritmurile ei, chiar zeițele sunt captive sub pânza de frig, realul nu mai comunică prin mituri cu lumea de sus, clipe obosite: „Observ că Afrodita e sedată/ (Captivă pe domeniul ei, o strig);/ Fâşiile de nopţi se fac covrig/ Şi-n lună se mai stinge o sonată./ Când lira plăsmuirii a tăcut,/ Realul îşi susţine monologul;” (În vechiul turn al dragostei e frig, p. 12). Imaginea vechiului turn pe care flutura steagul iubirii este una a cavalerilor, a domeniilor în care dragostea era o valoare prețuită, merita să lupți pentru o cauză presupus nobilă… Poetul, personaj al narațiunii lirice, este și el activ. În lumea de astăzi, el exprimă revolta împotriva indiferenței: „Poetul e-o revoltă necesară,/ Un vultur cu privire din oţeluri,/ O scoică preistorică şi rară,/ O cursă-alambicată prin creneluri – / Seminţele de vis n-au cum să piară;/ Prin sânge de cuvinte curg cerneluri” (Un gol murdar ne spânzură de oase, p. 16).

Contextul s-a schimbat, pe stradă sunt crocodili, ei au schimbat rondul rinocerilor, nimic nu e gratis, o ferocitate pune în mișcare burgul: „Pe străzi se plimbă liber crocodili/ (Pierit-au câinii cu covrigi în coadă),/ N-ai zice c-au ieşit să se repeadă/ La tot ce mişcă-n faţa lor, febrili./ Îmbracă haina de actori umili,/ De parcă şi-ar zidi o baricadă –/ Căminul lor e « teatrul de estradă »,/ Acolo unde sunt bufoni agili” (Pe străzi se plimbă liberi crocodili, p. 30).

Atentă la detalii, poeta ne supune atenției titlurile pe care le fixează cu atenție, ele fac legătura cu restul textelor, cu ideile și temele care susțin poeziile. Are această capacitate de a defini mesajul, unul după stilul publicitare, menit să atragă atenția și să susțină meditația. Este o stea a poeziei, perfuzii cu amor, în lanul toamnei sunt abisuri, visurile au ritmuri infernale, tăcerile ruginesc în oase, o povestea este în orice trup trecător, este mereu o căutare a sinelui, una bântuită de poezie și legende vechi și noi.

Când atrage natura în jocul liric, Camelia Ardelean este atentă la pădure, la mituri, la copacii care își caută menirea în ea, la universul sub ramuri de simboluri și refuz: „Pădurea se dezbracă de miturile sale,/ De câte ori toporul se-nfige-n trupu-i plin;/ Căzuţi sub neputinţa durerii ce-i conţin,/ Copacii rup din beznă cu ramurile goale”(Pădurea se dezbracă, p. 39).

Singurătatea vine cu ora exactă în lume, ceva atrage spre această stare, un eden provizoriu vine din planete depărtate: „Singurătatea noastră-i purgatoriu,/ E-o temniţă cu rol de cal troian;/ Ne scrie timpul un rechizitoriu,/ Suntem sorbiţi în hăul subteran./ S-a desfi’nţat Edenul provizoriu;/ În aşteptări se stinge un Vulcan” (Singurătăți transparente, p. 44).

Poezia aduce o lumina necesară, este cheia pentru alte anotimpuri, arta are rolul ei, zeița își ține sub aripi comorile, flori și fantezie compun noul tărâm: „Cu paşi timizi, din zâmbetul celest,/ Coboară diafana poezie,/ Cu-alaiul ei de flori şi fantezie,/ Tivită pe un colţ de palimpsest./ Setată pe suspin şi reverie,/ Din pisc de nour face-un simplu gest – Coteşte-ndemânatică spre est/ Şi cade-n cupa mea cu abulie” (Divina poezie, p.45). 

Existența presupune și o realitate asumată, timpurile nu iartă, fiecare este sub apăsarea lor, eul este pus la încercare: „Când existenţa ne încătuşează/ Ca o cămaşă strâmtă sau prea largă,/ Esenţa-i prinsă într-o parafrază/ Ajunge ca egoul să ni-l spargă;/ Păpuşi de lut cu râsu-n metastază/ Ne împietrim, dar anii ne aleargă” (Nu-i viața toată o alegorie, p.59).

Pentru poezie se luptă, între viață și moarte ea ține echilibrul fragil, ceva se poate frânge, ceva aduce viață: „Să fie poezia doar o luptă/ Acerbă între moarte şi cuvânt,/ Efortul de-a ne scoate din mormânt,/ Pustiul când din luturi se înfruptă?” (Să fie poezia doar o luptă, p. 82).

Soluțiile vin din arta, este o zonă în care poeta se simte bine, cu un scop care transcende realitatea imediată, oferind plăcerea, după energiile zeiței Euterpe… Este și un mod de a se proteja de rănile zilnice în panteonul vechilor greci.

În prefață, Conf. dr. Virgil Borcan nuanțează: „Remarcabil la Camelia Ardelean – și aici un rol preeminent îl vor fi avut fără îndoială studiile filologice – este că a asimilat fără rest lecția poeziei, croindu-și un drum al ei, original fără ostentație și complet lipsit de manieră;” (Camelia Ardelean la antipozii minimalismului postmodern, p. 2).

Un volum prin care poeta, prin sonete sincere, lucrate cu sufletul, vine în fața cititorului să susțină energiile subtile ale literaturii în vremuri aflate sub cenzura indiferențelor și facilului. 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în revista „Plumb”, nr. 4/2025

Revista „Plumb”, nr. 4/2025. Semnal, semn, raftul de cărți

 

Revista „Discobolul”, nr. 325-326-327 (ian.-feb.-mar.)/ 2025. Semnal, sumar, redacția. REVISTĂ DE CULTURĂ, APARE SUB EGIDA UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA

 

Ion Popescu-Brădiceni, MEDITAȚII SECRETE, poezia, Ed. Limes, 2025

 

Ion Dulugeac, Anarhistul, proza scurtă, Ed. Romhelion, 2024. Semnal, semne

 

Ticu Leontescu, Nufăr peste ape, Ed. Waldpress, 2025. Poezia, anologie

 

La aniversară - Radu Igna, 90... Remember Cărțile Hațegului

 

Sursa: Revista „Discobolul”, dec.2024.

Aurelian Sârbu - La colțul vremii... poezia și timpurile

 

LA  COLȚUL  VREMII

 

alunec printre desenele târgului

dau binețe trecătorilor

       ca pe ulițele satului cândva

și mă preumblu liniștit

       în baston boieresc

 

pe-aici se-ngustează și-apoi pier pe rând

                      porțile cerului

veacu-i clipă

nașterea-i piramidă și scară

 

eu vin și tot vin

       de-a valma ci ivirea mea repetabilă

               în cruce și mormânt

       cerșind veșnicii la colțul vremii

 

Aurelian Sârbu

 

Un gând despre frumos - Papa Francisc și literatura... „Iată așadar: literatura ne ajută să ne spunem prezența noastră în lume, să o „digerăm” și să o asimilăm, culegând ceea ce trece dincolo de suprafața trăirii; prin urmare, se cuvine să interpretăm viața, discernându-i sensurile și tensiunile fundamentale”

 

Epistola Sfântului Părinte Francisc despre rolul literaturii

1. Scrisesem inițial un titlu referitor la formația sacerdotală, dar apoi m-am gândit că, în mod analog, aceste lucruri pot fi spuse în legătură cu formarea tuturor agenților pastorali, la fel ca și despre a oricărui creștin. Mă refer la valoarea lecturii de romane și poezii pe drumul maturizării personale.

2. Adesea în plictiseala vacanțelor, pe căldură și-n singurătatea unor cartiere pustii, găsirea unei cărți bune de citit devine o oază care ne îndepărtează de alte opțiuni care nu ne fac bine. Nu ne lipsesc nici momentele de oboseală, de furie, de dezamăgire, de prăbușire, iar când nici prin rugăciune nu reușim să ne regăsim liniștea sufletească, o carte bună ne ajută măcar să trecem peste furtună, căci putem avea un pic mai multă seninătate. Și poate că acea lectură ne deschide noi spații lăuntrice care ne ajută să evităm închiderea în puținele idei obsesive care ne prind în cursă fără milă. Înainte ca media, rețelele sociale, telefoanele celulare și alte dispozitive să devină omniprezente, aceasta era o experiență frecventă iar cei care au trăit-o știu bine despre ce vorbesc. Nu e vorba însă doar de ceva depășit.

3. Spre deosebire de media audiovizuale, unde produsul e mai complet iar marginea și timpul lăsate pentru „îmbogățirea” narațiunii sau pentru interpretarea ei sunt, de regulă, reduse, cititorul e mult mai activ în lectura unei cărți. Într-un fel el rescrie opera, o amplifică cu propria sa imaginație, creează o lume, își folosește abilitățile, memoria, visele, propria istorie plină de drame și simbolisme iar în felul acesta ceea ce rezultă e o opera diversă de cea pe  care autorul voia s-o scrie. O operă literară e astfel un text viu și întotdeauna fecund, în stare să vorbească din nou în multe feluri și să producă o sinteză originală împreună cu fiecare cititor pe care-l întâlnește. În lectură, cititorul se îmbogățește cu ceea ce primește de la autor, iar asta îi îngăduie, în același timp, să facă să înflorească bogăția propriei persoane, astfel încât orice nouă operă pe care o citim ne reînnoiește și amplifică universul personal.

4. Asta mă determină să apreciez foarte pozitiv faptul că, măcar în anumite Seminarii, e depășită obsesia pentru ecrane – și pentru veninoasele, superficialele și violentele fake news – și se consacră timp literaturii, momentelor de senină și gratuită lectură, discuțiilor despre aceste cărți, noi sau vechi, care continuă să ne spună atâtea lucruri. Dar în general trebuie constatat, cu amărăciune, că în parcursul formativ trimis ministerului responsabil, atenția acordată literaturii nu-și găsește, pentru moment, o plasare potrivită. Literatura e adesea considerată o formă de divertisment, sau chiar de-a dreptul ca o expresie minoră a culturii și care n-ar aparține parcursului formativ și, prin urmare, nici experienței pastorale concrete a viitorilor sacerdoți. Cu puține excepții, atenția acordată literaturii e considerată drept ceva in-esențial. În această privință, țin să afirm că un asemenea tratament e greșit. El stă la originea unei grave sărăciri intelectuale și spirituale a viitorilor preoți, care sunt, în felul acesta, privați de un acces privilegiat, tocmai prin intermediul literaturii, spre inima culturii umane și mai cu seamă spre inima ființei omenești.

5. Cu această scrisoare vreau să propun o radicală schimbare de pași în privința marii atenții care, în contextul formării candidaților la sacerdoțiu, trebuie acordată literaturii. În acest sens, găsesc foarte potrivit ceea ce afirmă un teolog: „Literatura /…/ iese din ceea ce o persoană are mai ireductibil în misterul său /…/ Ea e viața care capătă conștiință de sine însăși când ajunge la deplina expresie, făcând apel la toate resursele limbajului”.¹

6. Literatura are deci de-a face, într-un fel sau altul, cu ceea ce fiecare dintre noi dorește de la viață, deoarece intră într-un raport intim cu existența noastră concretă, cu tensiunile sale esențiale, cu dorințele ei și cu semnificațiile ei.

7. Am învățat asta de tânăr, cu studenții mei. Între 1964 și 1965, la 28 de ani, am fost profesor de literatură la Santa Fe, în cadrul unei școli a iezuiților. Predam la clasele din ultimii doi ani de liceu și trebuia să fac în așa fel încât elevii mei să studieze Cidul. Dar băieților nu le plăcea. Voiau să citească Garcia Lorca. Atunci am hotărât să citească Cidul acasă, iar în timpul lecțiilor vorbeam despre autori care le plăceau lor mai mult. Firește că ei voiau să citească opere literare contemporane. Dar, citind aceste lucruri care-i atrăgeau pe moment, prindeau gust pentru literatură în general, pentru poezie, și apoi treceau la alți autori. La sfârșit, inima caută mai mult și fiecare își găsește drumul său în literatură.² Eu, bunăoară, prefer scriitorii tragici, pentru că toți putem simți operele lor ca pe ale noastre, ca expresie a propriilor noastre drame. Plângând pentru soarta personajelor, plângem în fond pentru noi înșine și pentru stările noastre de gol, pentru lipsurile noastre, pentru singurătatea noastră. Desigur, nu vă pretind să faceți aceleași lecturi cu cele făcute de mine. Fiecare va găsi acele cărți care-i vor vorbi propriei vieți și care vor deveni adevărați tovarăși de drum. Nu e nimic mai contraproductiv decât să citești ceva din obligație, făcând o sforțare considerabilă numai pentru că alții au zis că e esențial.  Nu, trebuie să alegem lecturile noastre cu deschidere, cu surpriză, cu flexibilitate, lăsându-ne sfătuiți, dar și cu sinceritate, căutând să găsim ceea ce ne trebuie în fiecare moment al vieții noastre. 

Credință și cultură

8. De fapt, pentru un credincios care vrea în mod sincer să intre în dialog cu cultura timpului său ori pur și simplu cu viața persoanelor concrete, literatura e ceva indispensabil. Pe drept cuvânt. Concicliul Vatican II susține că „literatura și artele /…/ încearcă să exprime firea proprie a omului” și „să ilustreze nenorocirile și bucuriile sale, nevoile sale și capacitățile sale”.³ Literatura, în realitate, își primește impulsul de la cotidianitatea vieții, de la pasiunile și întâmplările sale adevărate, cum sunt „acțiunea, munca, iubirea, moartea și toate bietele lucruri care ne umplu viața”.⁴

9. Cum am putea ajunge în inima vechilor și noilor culturi dacă ignorăm, aruncăm și/sau reducem la tăcere simbolurile lor, mesajele, creațiile și poveștile cu care au capturat și au vrut să dezvăluie și să evoce cele mai frumoase fapte și idealuri ale lor, precum și violențele lor, spaimele și pasiunile cele mai profunde? Cum am putea vorbi inimilor oamenilor dacă ignorăm, relegăm sau nu punem în valoare „acele vorbe” prin care au vrut să-și manifeste și, de ce nu?, să releve drama viețuirii și a sentimentelor lor prin intermediul romanelor și poeziei?

10. Misiunea eclezială a știut să-și etaleze toată frumusețea, prospețimea și noutatea în cadrul întâlnirilor cu diferite culturi – de multe ori mulțumită literaturii –, în care s-a înrădăcinat fără teama de a risca și a știut extrage ce e mai bun din ceea ce a găsit. E o atitudine care a eliberat-o de ispita unui solipsism asurzitor și fundamentalist care constă în a crede că o anume gramatică istorico-culturală ar avea capacitatea de a exprima toată bogăția și profunzimea Evangheliei.⁵ Multe profeții ale nenorocirilor care azi se străduiesc să semene disperare sunt înrădăcinate tocmai în acest aspect. Contactul cu diverse stiluri literare și gramaticale ne va permite totdeauna să aprofundăm polifonia Revelației fără a o  sărăci sau reduce la propriile noastre exigențe istorice ori la propriile noastre structuri mentale. 

11. Nu e întâmplător că, de pildă, creștinismul originar a intuit necesitatea unei confruntări strânse cu cultura clasică a vremurilor. Un Părinte al Bisericii Răsăritene precum Vasile din Cezareea, de pildă, în Cuvîntarea către tineri, compusă între 370 și 375 și adresată, probabil, nepoților săi, exalta valoarea literaturii clasice, produsă de éxothen („cei de afară”), cum îi numea el pe autorii păgâni – atât pentru modul de argumentare, adică pentru lógoi („discursurile”) de folosit în teologie și în exegeză, cât și pentru mărturia de viață ca atare, sau pentru práxeis („actele, comportamentele”) de luat în considerare în ascetică și morală. Și conchidea îndemnându-i pe tineri să-i considere pe clasici un ephódion („un viatic”) pentru instruirea și formarea lor, invocând pentru asta „profitul pentru suflet” (IV, 8-9). Și tocmai din acea întâlnire a evenimentului creștin cu cultura epocii a ieșit o originală reelaborare a vestirii evanghelice.

12. Mulțumită discernământului evanghelic al culturii putem recunoaște prezența Spiritului în policroma realitate umană, putem, adică, să culegem semințele deja plantate de prezența Spiritului în evenimentele, sensibilitatea, dorințele, tensiunile profunde ale inimilor și ale contextelor sociale, culturale și spirituale. Putem, de pildă, recunoaște în Faptele apostolilor, acolo unde se vorbește de prezența lui Pavel în Areopag (cf. Fapte, 17, 16-34), o abordare similară. Pavel, vorbind de Dumnezeu, afirmă: „… noi în el viețuim și ne mișcăm și suntem, așa cum au spus unii dintre poeții voștri: Că neam al Lui suntem și noi.” (Fapte, 17, 28).⁶În acest verset sunt prezente două citate: unul, indirect, în prima parte, unde e citat poetul Epimenide (sec. VI A.C.), și unul direct, în care se citează din Fenomenele poetului Aratos din Silo (sec. III, A.C.), în care sunt cântate constelațiile și semnele vremurilor bune și rele. Aici, „Pavel se dovedește cititor de poezie și ne permite să intuim modul său de a se apropia de un text literar, care nu poate să nu ne facă să reflectăm asupra discernământului evanghelic al culturii. El e numit de atenieni spermologos, adică „flecar, băsmuitor, șarlatan”, dar în sens literal „culegător de semințe”. Ceea ce era în mod sigur o injurie, pare, în mod paradoxal, un adevăr profund. Pavel culege semințele poeziei păgâne și, depășind o precedentă atitudine de profundă indignare (cf Fapte, 17,16), ajunge să-i considere pe atenieni drept „foarte evlavioși” și vede în paginile literaturii clasice o adevărată preparatio evangelica”.⁷

13. Ce anume a făcut Pavel? El a înțeles că „literatura revelă abisurile în care locuiește omul, în vreme ce revelația și apoi teologia le asumă pentru a demonstra cum Christos ajunge să le străbată și să le ilumineze”.⁸ În direcția acestor abisuri, literatura e, așadar, „o cale de acces”⁹ care-l ajută pe sacerdot să intre într-un dialog productiv cu cultura vremurilor sale.

Niciodată un Christos fără carne

14. Înainte de a aprofunda rațiunile specifice pentru care trebuie să promovăm atenția acordată literaturii pe calea formării viitorilor sacerdoți, fie-mi îngăduit să reamintesc aici un gând despre contextul religios actual: „Reîntoarcerea la sacru și la căutarea spirituală care caracterizează epoca noastră sunt fenomene ambigue. Mai mult decât pe cea a ateismului, avem în față sfidarea de a răspunde adecvat setei de Dumnezeu a multor oameni, pentru ca ei să nu încerce să și-o stingă cu propuneri alienante sau cu un Christos fără carne.”¹⁰ Misiunea urgentă a propovăduirii Evangheliei în timpurile noastre le pretinde, așadar, credincioșilor – și sacerdoților îndeosebi – angajamentul ca toți să se poată întâlni cu un Isus Christos întrupat, făcut uman, făcut istorie. Trebuie să fim cu toții atenți să nu pierdem din vedere „trupul” lui Isus Christos: acea carne făcută din pasiuni, emoții, sentimente, povestiri concrete, mâini care ating și vindecă, priviri care eliberează și încurajează, făcută din ospitalitate, din iertare, din indignare, din curaj, din cutezanță: cu un cuvânt, din dragoste.

15. Și tocmai la acest nivel o asiduă frecventare a literaturii îi poate face pe viitorii sacerdoți și pe toți agenții pastorali și mai sensibili la deplina umanitate a Domnului Isus, în care se revarsă deplin divinitatea sa, astfel încât să propovăduiască Evanghelia într-un fel în care toți, chiar toți!, să poată experimenta cât de adevărat e ceea ce afirmă Conciliul Vatican II: „în realitate numai în misterul Cuvântului întrupat își găsește adevărata lumină misterul omului.”¹¹Asta nu înseamnă misterul unei umanități abstracte, ci misterul acelei ființe umane concrete, cu toate rănile, dorințele, amintirile și speranțele vieții sale.

Un mare bine

16. Dintr-un punct de vedere pragmatic, mulți oameni de știință susțin că obiceiul de a citi produce multe efecte pozitive în viața persoanei: o ajută să dobândească un vocabular mai bogat și, prin urmare, să dezvolte diferite aspecte ale propriei inteligențe. Stimulează și imaginația și creativitatea. În același timp, ne permite să învățăm și să exprimăm într-un mod mai bogat propriile noastre narațiuni. Îmbunătățește totodată și capacitatea de concentrare, reduce nivelul de deteriorare cognitivă, calmează stressul și angoasele.

17. Și mai bine încă: ne pregătește să înțelegem și, deci, să înfruntăm diversele situații care survin în viața noastră. În timpul lecturii, ne scufundăm în personaje, în preocupările, dramele, primejdiile, spaimele persoanelor care au depășit la sfârșit sfidările vieții, ori poate în timp ce citim le dăm sfaturi personajelor, sfaturi care, la urmă, ne vor folosi nouă înșine.

18. Pentru a încerca să încurajăm și mai mult la lectură, citez cu plăcere câteva texte de autori foarte cunoscuți care, cu puține cuvinte, ne învață atât de multe:

Romanele deschid „în noi în decurs de o oră toate bucuriile posibile și toate nenorocirile pentru care, în viață, ne trebuiesc ani întregi spre a le cunoaște în mică parte și dintre care cele mai intense nu ne-ar fi revelate niciodată, din pricina lentorii cu care se produc și care ne împiedică perceperea lor”.¹²

„Citind marile opere literare devin mii de oameni și, în același timp, rămân eu însumi. Precum cerul nocturn al poeziei grecești, văd cu un miliard de ochi, dar sunt tot timpul eu cel care vede. Aici, precum în religie, în dragoste, în acțiunea morală și în procesul cunoașterii, mă depășesc pe mine și totuși, când o fac, sunt mai eu însumi decât oricând.”¹³

19. În orice caz, nu am de gând să mă opresc doar la acest nivel al utilității personale, ci încerc să reflectez asupra rațiunilor mai decisive pentru a retrezi dragostea de lectură.

Să ascultăm vocea cuiva

20. Când gândul meu se îndreaptă spre literatură, îmi aduc aminte de ceea ce le spunea marele scriitor argentinian Jorge Luis Borges studenților săi: cel mai important e să citești, să intri în contact direct cu literatura, să te scufunzi în textul viu care-ți stă în față, mai degrabă decât să te oprești asupra ideilor și comentariilor critice. Iar Borges le explica această idee studenților spunându-le că poate la început vor înțelege puțin din ceea ce citesc, dar că în orice caz ei ar asculta astfel „vocea cuiva”. Iată o definiție a literaturii care-mi place mult:  a asculta vocea cuiva. Și să nu uităm cât de periculos e să încetăm să ascultăm glasul celuilalt care ne interpelează! Cădem numaidecât în auto-izolare, începe un fel de surzenie „spirituală” care apasă negativ chiar și asupra raportului cu noi înșine și asupra relației cu Dumnezeu, trecând peste câtă teologie ori psihologie am reușit să studiem.

21. Parcurgând această cale, care ne face sensibili la misterul altora, literatura ne învață cum să ajungem la inimile lor. Cum să nu pomenim, odată ajunși aici, vorbele curajoase pe care, în 7 mai 1964, Paul al VI-lea le-a adresat artiștilor și, prin urmare, și marilor scriitori? Zicea așa: „Noi avem nevoie de voi. Slujirea noastră are nevoie de colaborarea voastră. Pentru că, după cum știți, menirea noastră e aceea de a propovădui și de a face accesibilă și comprehensibilă, ba chiar emoționantă, lumea spiritului, a invizibilului, a inefabilului, a Domnului. Iar în această operațiune, care transpune lumea invizibilă în formule accesibile, inteligibile, voi sunteți maeștrii”.¹⁴ Iată punctul esențial: sarcina credincioșilor, și îndeosebi a sacerdoților, constă tocmai în „atingerea” inimii omului de azi, pentru a-l emoționa și a-l face să se deschidă către vestirea Domnului Isus, iar în această misiune aportul pe care literatura și poezia îl pot oferi e de o valoare inegalabilă.

22. T.S. Eliot, poetul al cărui spirit creștin ne-a dăruit opere care au marcat contemporaneitatea, a descris în mod just criza religioasă modernă ca pe una a unei difuze „incapacități emotive”.¹⁵ În lumina acestei lecturi a realității, problema credinței, azi, nu e înainte de toate de a crede mai mult ori mai puțin în propozițiile doctrinare. E mai degrabă aceea legată de incapacitatea atât de multora de a se emoționa în fața lui Dumnezeu, în fața creației sale, în fața altor ființe umane. E vorba, așadar, de misiunea de a ne vindeca și îmbogăți propria sensibilitate. De aceea, la întoarcerea mea din călătoria apostolică în Japonia, când m-au întrebat ce are de învățat Occidentul de la Orient, am răspuns: „cred că Occidentului îi lipsește puțină poezie.”¹⁶ 

Sală de antrenament pentru discernământ

23. Și atunci ce anume câștigă un sacerdot din acest contact cu literatura? De ce trebuie să reconsiderăm și să promovăm cititul marilor romane ca pe o componentă importantă a paideia sacerdotale? De ce e important să recuperăm și să implementăm în parcursul formativ al candidaților la sacerdoțiu intuiția, definită, după teologul Karl Rahner, de o afinitate spirituală profundă între sacerdot și poet?¹⁷

24. Să încercăm să răspundem acestor întrebări, urmând considerațiile teologului german.¹⁸ Cuvintele poetului, scrie Rahner, sunt „pline de nostalgie”, sunt „uși care se deschid spre infinit, uși larg deschise către imensitate. Ele evocă inefabilul, tind către inefabil.” Cuvântul poetic „se expune infinitului, dar nu ne poate dărui acest infinit, nici nu poate duce sau ascunde în sine pe cel ce e Infinitul”. Aceasta e specific Cuvântului lui Dumnezeu, de fapt, și – continuă Rahner – „cuvântul poetic invocă așadar cuvântul lui Dumnezeu”.¹⁹ Pentru creștini Cuvântul e Dumnezeu și toate cuvintele omenești poartă urma unei intrinseci nostalgii de Dumnezeu, tinzând către acel Cuvânt. Se poate zice că într-adevăr cuvântul poetic participă în mod analog la Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum ni-l prezintă, într-o manieră explozivă, Epistola către evrei (Cf. Evrei, 4, 12-13).   

25. În felul acesta Karl Rahner poate stabili o frumoasă paralelă între sacerdot și poet: „numai cuvântul e în stare să elibereze ceea ce ține în temniță toate realitățile nespuse: mutismul tendinței lor către Dumnezeu”.²⁰

26. În literatură sunt puse apoi în joc probleme care țin de forma expresiei și de sens. Ea reprezintă cu toate astea un fel de sală de antrenament al discernământului, care împrospătează capacitățile sapiențiale ale scrutării interioare și exterioare ale viitorului sacerdot. Locul în care se deschide această cale de acces către propriul adevăr e interioritatea cititorului, implicat direct în procesul lecturii. Iată așadar desfășurându-se scenariul discernământului spiritual personal din care nu vor lipsi angoasele și nici crizele. Sunt, de fapt, numeroase paginile literare care pot corespunde definiției ignațiene a „dezolării”.  

27. „Înțelegem prin dezolare /…/ obscuritatea sufletului, tulburarea lăuntrică, impulsul către lucruri joase și pământești, neliniștea datorată diverselor agitații și ispite: în acest fel sufletul înclină către neîncredere, ajunge fără speranță și fără iubire, și se trezește trândav, lânced, trist, ca și cum ar fi despărțit de Creatorul și Domnul său.”²¹

28. Durerea sau plictiseala pe care le simțim citind anumite texte nu sunt neapărat senzații urâte sau inutile. Același Ignazio de Loyola notase că, „în cele ce trec din rău în mai rău”, spiritul bun acționează provocând neliniște, agitație, insatisfacții.²² Aceasta ar fi aplicația literală a primei reguli ignațiene în privința discernământului spiritelor rezervată celor ce „merg din păcat mortal în păcat mortal” și, prin urmare, în cazul acestor persoane spiritul bun se comportă „împungându-le și mușcându-le conștiința cu remușcările rațiunii”²³ pentru a le duce către bine și frumusețe.

29. Se-nțelege astfel că cititorul nu e destinatarul unui mesaj edificant, ci o persoană care e solicitată în mod activ să înainteze pe un teren deloc stabil unde limitele dintre salvare și pierdere nu sunt a priori definite și despărțite. Actul lecturii e, deci, asemeni actului de „discernământ”, mulțumită căruia cititorul e implicat în prima persoană ca „subiect” al lecturii și, totodată, ca „obiect” a ceea ce citește. Citind un roman sau o operă poetică, cititorul, de fapt, trăiește experiența de „a fi citit” el însuși de cuvintele pe care le citește.²⁴ În acest fel cititorul e asemeni unui fotbalist: el face jocul, dar în același timp jocul se face prin intermediul lui, în sensul că el e total implicat în ceea ce face.²⁵

Atenție și digestie

30. În ce privește conținutul, trebuie să recunoaștem că literatura e ca un „telescop” – după celebra imagine născocită de Proust²⁶ – îndreptat către ființe și lucruri, indispensabil pentru a pune în discuție „marea distanță” pe care cotidianul o sapă între percepția noastră și ansamblul experienței umane. „Literatura e asemeni unui laborator fotografic în care se pot elabora imagini ale vieții pentru că dezvăluie împrejurimile ei și nuanțele.  Iată, așadar, la ce folosește literatura: la obținerea imaginilor vieții”,²⁷ la interogarea asupra sensului ei. E folositoare, pe scurt, la a face eficientă experiența vieții.

31. În mod obișnuit, privirea noastră asupra lumii e „redusă” și limitată din cauza presiunii pe care scopurile operative și imediate ale activității noastre o exercită asupra noastră. Chiar și serviciul – cultual, pastoral, caritabil – poate deveni un imperativ care ne îndreaptă puterile și atenția doar asupra obiectivelor urmărite. Dar, așa cum ne amintește Isus în parabola semănătorului, sămânța trebuie să cadă pe un teren adânc pentru a se maturiza fecund în timp, fără a fi sufocată de superficialitatea lui ori de spini. (Matei, 13, 18-23). Riscul devine așadar acela de a cădea într-un eficientism care banalizează discernământul, sărăcește sensibilitatea și restrânge complexitatea. De aceea e necesar și urgent să contrabalansăm această inevitabilă accelerare și simplificare a vieții noastre cotidiene, învățând să luăm distanță de ceea ce e imediat, să încetinim, să contemplăm și să ascultăm. Iar aceasta se poate face când o persoană se oprește în mod gratuit pentru a citi o carte.

32.  Trebuie să recuperăm modul de a ne raporta mai  binevoitor la realitate, nu strategic, nu  direct finalizat într-un rezultat, iar în acest fel s-ar putea să lăsăm să se vadă surplusul infinit al existenței. Distanța, lentoarea, libertatea sunt caracteristicile unei abordări a realității care găsește tocmai în literatură o formă de expresie nu, desigur, exclusivă, dar privilegiată. Literatura devine astfel o sală de antrenat privirea pentru a căuta și explora adevărul persoanelor și al situațiilor ca mister, pline de un exces de sens care poate fi doar parțial manifestat în categorii, scheme explicative, dinamici lineare cauză-efect, mijloace-finalitate.

33. O altă imagine frumoasă care exprimă rolul literaturii ne parvine din fiziologia aparatului uman și anume din actul digestiei. Aici modelul oferit e cel al rumegării specific vacilor, după cum afirmă călugărul Guillaume de Saint-Thierry, din secolul al XI-lea, și iezuitul din secolul XVII – Jean-Joseph Surin. Acesta din urmă vorbește, la rândul lui, de „stomacul sufletului” iar iezuitul Michel De Certeau a vorbit despre o adevărată „fiziologie a lecturii digestive”.²⁸ Iată așadar: literatura ne ajută să ne spunem prezența noastră în lume, să o „digerăm” și să o asimilăm, culegând ceea ce trece dincolo de suprafața trăirii; prin urmare, se cuvine să interpretăm viața, discernându-i sensurile și tensiunile fundamentale.²⁹

A vedea cu ochii altuia

34. În ce privește forma discursului, se întâmplă cam așa: citind un text literar, suntem puși în condiția de „a vedea prin intermediul ochilor altora”,³⁰ câștigând o amplitudine a perspectivei care ne lărgește umanitatea noastră. Se activează astfel în noi puterea empatică a imaginației, care e vehiculul fundamental pentru capacitatea de identificare cu punctul de vedere al celuilalt, condiția – ascultarea celuilalt – fără de care nu există solidaritate, împărtășire, compasiune, milă. Citind, descoperim că ceea ce simțim nu e doar ceva al nostru, ci e universal și astfel chiar și cea mai abandonată persoană nu se mai simte singură.

35. Diversitatea minunată a existenței umane și pluralitatea diacronică și sincronică a culturilor și științelor se configurează în literatură într-un limbaj capabil să respecte și să exprime varietatea, dar în același timp sunt traduse într-o gramatică simbolică a sensului care le face inteligibile, nu stranii, ci împărtășite. Originalitatea cuvântului literar constă în faptul că el exprimă și transmite bogăția experienței fără să o obiectiveze în reprezentarea descriptivă a științei analitice ori în examenul normativ al judecății critice, ci propunând-o drept conținut al unei sforțări expresive și interpretative de a da sens experienței respective.

36. Când citim o povestire, datorită viziunii autorului fiecare dintre noi își imaginează în felul lui plânsul unei copile abandonate, pe bătrânica ce acoperă trupul nepoțelului adormit, pasiunea unui mic întreprinzător care se străduiește să meargă înainte în pofida greutăților, umilința celui care se vede criticat de toată lumea, pe băiatul care visează la singura cale de ieșire din suferința unei vieți mizerabile și violente. În vreme ce simțim urme din lumea noastră lăuntrică în miezul acelei povestiri, devenim mai sensibili față de experiențele altora, ieșim din noi înșine pentru a intra în profunzimea lor, putem înțelege un pic mai bine necazurile și dorințele lor, vedem realitatea cu ochii lor iar până la urmă devenim tovarășul lor de drum. În acest fel ne scufundăm în existența concretă și lăuntrică a bătrânicii care încă mai crede că-și va întâlni prințul. Și o putem face cu empatie și adesea cu toleranță și înțelegere.

37. Jean Cocteau îi scrisese  lui Jacques Maritain: „Literatura e imposibilă, trebuie să ieșim din ea, și e inutil să încercăm să ne scoatem afară prin literatură, deoarece numai iubirea și credința ne îngăduie să ieșim din noi înșine.”³¹ Dar ieșim cu adevărat din noi dacă nu ard în inima noastră suferințele și bucuriile altora? Țin să reamintesc aici că, fiind creștini, nimic din ceea ce e omenesc nu ne e indiferent.

38. Mai mult chiar de atât, literatura nu e relativistă, pentru că nu ne despoaie de criteriile de valoare. Reprezentarea simbolică a binelui și răului, a adevărului și falsului, ca dimensiuni care în literatură capătă corp de existențe individuale și de întâmplări istorice colective, nu neutralizează judecata morală, ci o împiedică să devină o oarbă și superficială condamnare. „Cum de vezi paiul din ochiul fratelui tău, dar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă” – ne întreabă Isus (Matei, 7,3).     

39. Iar în violența, mărginirea sau fragilitatea celuilalt, descoperim șansa de a reflecta mai bine asupra alor noastre. Deschizându-i cititorului o amplă viziune a bogăției și mizeriei experienței umane, literatura îi educă privirea pentru lentoarea înțelegerii, a umilității non-simplificării, a blândeții de a nu pretinde să controlezi realul și condiția umană prin intermediul judecății. E, firește, nevoie de judecată, dar nu trebuie niciodată uitată capacitatea sa limitată: niciodată, de fapt, judecata nu trebuie să devină o sentință de moarte, o anulare, o suprimare a umanității în beneficiul unei aride aplicări a legii.

40. Privirea asupra literaturii îl predispune pe cititor la descentrare, în sensul limitei, la renunțarea la dominația, cognitivă ori critică, asupra experienței, propunându-i o sărăcie care e izvorul unei extraordinare bogății. În recunoașterea inutilității și poate chiar a imposibilității de a reduce misterul lumii și al existenței la o polaritate antinomică de tipul adevărat/fals sau just/nedrept, cititorul are parte de datoria de a judeca nu ca de un instrument de dominație, ci ca de un impuls către ascultarea neabătută și ca de o disponibilitate de a se implica în acea extraordinară bogăție a istoriei trăite în prezența Spiritului, care se dăruiește și ca Har: sau, să zicem, ca eveniment imprevizibil și incomprehensibil care nu depinde de acțiunea umană, dar redefinește umanul ca speranță de mântuire.   

Puterea spirituală a literaturii

41. Sper că am subliniat, pe parcursul acestor scurte reflecții, rolul pe care literatura îl poate avea în educarea inimii și a minții preotului sau viitorului preot în direcția unui exercițiu liber și umil al propriei raționalități, al recunoașterii fertile a pluralismului limbajelor umane, al creșterii propriei sensibilități umane și, în fine, al unei mai mari deschideri spirituale pentru a asculta Vocea prin intermediul atâtor glasuri. 

42. În acest sens literatura îl ajută pe cititor să-și înfrângă idolii limbajelor autoreferențiale, fals autosuficiente, static convenționale, prin care adesea riscăm să pătăm și discursul nostru eclezial, întemnițând libertatea Cuvântului. Cel literar e un cuvânt care pune în mișcare limbajul, îl eliberează și îl purifică: îl deschide, în fine, spre propriile sale posibilități expresive și explorative, îl face primitor pentru Cuvântul care-și face casă în cuvântul omenesc, nu când el se autopropune ca știință deja deplină, definitivă și desăvârșită, ci când el devine ajunul ascultării și așteptării Celui ce vine pentru a înnoi toate lucrurile (cf. Fapte…).

43. Puterea spirituală a literaturii reamintește, în ultimă instanță, prima sarcină încredințată omului de către Domnul: sarcina de a „numi” toate ființele și lucrurile (Facerea, 2, 19-20). Misiunea de custode al creației, încredințată de Domnul lui Adam, începe în primul rând tocmai de la recunoașterea propriei realități și a sensului pe care-l are existența celorlalte ființe. Sacerdotul e și el învestit de această sarcină originară de „a da nume”, de a da sens, de a se face instrument de comunicare între creat și Cuvântul întrupat și al puterii de iluminare a oricărui aspect al condiției umane.

44. Afinitatea dintre sacerdot și poet se manifestă astfel în această misterioasă și indisolubilă uniune sacramentală dintre Cuvântul divin și cuvântul uman, dând viață unei magistraturi care devine un serviciu deplin de ascultare și compătimire, unei carisme care devine responsabilitate, unei viziuni a adevărului și binelui care se dezvăluie ca frumusețe. Nu putem face altceva decât să ascultăm cuvintele pe care ni le-a lăsat poetul Paul Celan: „Cine învață cu adevărat a vedea, se apropie de invizibil.”³²

Dată la Roma, în San Giovanni in Laterano, în 17 iulie din anul 2024, în al doisprezecelea an al Pontificatului meu.

                                                                                                Francesco

Bolletino, Sala stampa della Santa Sede, 4. VIII., 2024

Note:

 R. Latourelle, Letteratura, în: R. Latourelle, R. Fisichella, Dizionario di Teologia Fondamentale, Assisi (PG), 1990, p. 631.

² Cf.Antonio Spadaro, J. M. Bergoglio, il „maestrillo” creativo. Intervista all’alunno Jorge Milla”, în: La Civiltá Cattolica, 2014, I, pp. 523-534.  

³ Conc. Ecum. Vatican II, Cost. Past. Sulla Chiesa nel mondo contemporaneo, Gaudium et spes, 62.

⁴ K. Rahner, „Il future del libro religioso”, în: Nuovi saggi II, Roma, 1968, p. 647.

⁵ Cf. Esortazione Apostolica, Evangelii gaudium, 117.

⁶ Citatul preluat din Biblia sau Sfînta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfîntului Sinod, 2001, p.1607 (nota trad.)

⁷ A. Spadaro, Svolta di respiro. Spiritualità della vita contemporanea, Milano, Vita e pensiero, 101.

⁸ R. Latourelle, Letteratura, p. 633.

⁹ S. Giovanni Paolo II, Lettera agli artisti, n. 6.

¹⁰ Esortazione Apostolica, Evangelii gaudium, 89.

¹¹ Costituzione pastorale sulla Chiesa nel mondo contemporaneo, Gaudium et spes, 22.

² M. Proust, Alla ricerca del tempo perduto, I, La strada di Swann, Milano, Mondadori, 1983, p. 104.

³ C.S. Lewis, Lettori e letture. Un esperimento di critica, Milano, 1997, p. 165.

⁴ S. Paolo VI, Omelia, ”Messa degli Artisti”, în Capela Sixtină, 7 mai 1964. 

⁵ T.S. Eliot, The Idea of a Christian Society, Londra, 1946, p. 30.

⁶ Conferința de presă a Sanctității Sale în timpul zborului de întoarcere din călătoria apostolică a Sanctității Sale Francisc în Thailanda și Japonia, 26 nov. 2019.

⁷ Cf. Antonio Spadaro, La grazia della parola. Karl Rahner e la poesia, Milano, Jaca Book,2006.  

⁸ K. Rahner, „Sacerdot și poet”, în La fede in mezzo al mondo, Alba, 1963, pp. 131-173.

⁹ Idem, p. 171.

²⁰ Idem, p. 146.

²¹ S. Ignazio di Loyola, Esercizi spirituali, n. 317.

²² Idem, n. 335.

²³ Idem, n. 314.

²⁴ Cf. Karl Rahner, „Sacerdot și poet”, în La Fede in mezzo al mondo, Alba, 1963, p. 141. 

²⁵ Cf. A. Spadaro, La pagina che illumina. Scrittura creativa come esercizio spirituale, Milano, Ares, 2003, pp. 46-47.

²⁶ M. Proust, A la recherche du temp perdu. Le temps retrouvé, Paris, 1954, vol. III, p. 1041.

²⁷ A. Spadaro, op. cit., p. 14.

²⁸ M. De Certeau, Il parlare angelico. Figure per una poetica della lingua (Secolele XVI-XVII), Florența, 1989, p. 139.

²⁹ Cf. A. Spadaro, op. cit., p. 16.  

³⁰ C.S. Lewis, Lettori e lettura. Un esperimento di critica, Milano, 1997, p. 165.

³¹ J. Cocteau, J. Maritain, Dialogo sulla fede, Florența, Passigli, 1998, p. 56, apud A. Spadaro, op. cit., pp. 11-12.

³² P. Celan, Microliti, Milano, 2020, p. 101.