Lidia Pop: Dincolo de cicatrici... Lidia mărturisește, pe ultima copertă: „Aceasta este povestea mea, a unei femei care a ars – la propriu – și a fost forțată să se regăsească din cenușă. Un incendiu criminal care mi-a furat chipul, degetele și o parte din viață. Dar nu și curajul de a trăi mai departe”

 

Vremuri jupuite și speranțe –

dincolo de cicatrici

 

Într-un limbaj simplu, dar sincer, încărcat de suflet trecut prin suferință continuă, Lidia Pop ne prezintă povestea vieții în cartea Dincolo de cicatrici, apărută la Editura Vatra veche, în anul 2025. Narațiunea curge firesc, dar fiecare pagină are un mesaj despre schimbările pe care evenimentele neprevăzute din viața omului pot forța destinul.

O tânără în floarea vârstei, dintr-un loc obișnuit al țării, Rodna, din județul Bistrița-Năsăud, a plecat în Franța în căutarea unui viitor mai bun. Speranțele au împins-o spre alte orizonturi, optimistă, încrezătoare, pregătită să muncească pentru oportunitățile care ar fi putut veni dintr-o libertate presupusă. Un eveniment atroce, un incendiu îi atinge ființa, este afectată profund, trece prin numeroase operații pentru a-și reveni într-o stare acceptabilă fizic, dar cu deschidere spre timpul fragil.  Deși a fost sinceră, muncitoare, optimistă, cu energii nebănuite, Booba, un personaj straniu, ivit din peșterile moderne, o agresează, ilogic, fără limite umane. Incendiul îi afectează trupul, trupul are impact asupra sufletului, asupra femeii în putere și în frumusețe. Aflată în Franța, este purtată de valul vieții la Spitalul de Arși din Saint-Louis, apoi la Centrul de Recuperare, trece prin reconstrucția ființei, nu numai fizic ci și psihic. Reușește să învingă, medicii i-au redat identitatea în măsura posibilului. Ultimul salt, procesul în care s-au judecat faptele puse la cale de Booba și doi tineri, doar pentru 300 de euro. Procesul în sine a fost un experiment unic în viața Lidiei, cu impact asupra revenirii în societate și în lume. Puntea spre o realitate crudă.

O carte cu destinație precisă, victoria ființei umane în fața morții, a violenței, a evenimentelor care pot afecta sensul în viață. Este o carte de mărturii despre viața posibilă în vremuri complicate, despre libertatea transformată în libertinaj. O carte de mulțumire pentru cei care fac posibilă recuperarea unui timp pierdut în labirintul vremurilor. Este o carte despre lupta care poate răsturna lumile arse. Povestea ei este povestea lumii de astăzi. Răul poate fi întrupat în personaje reale. Patronii sunt mereu îngrijorați de afacere, nu de oameni. Relația lor cu Booba este ascunsă, perfidă, alunecoasă. Lumea participă la evenimente extreme, dar nu se implică. Cei care au filmat incendiul din 11 iunie 2017 nu au văzut durerea, frica, moartea. Erau preocupați doar de evenimentul în sine, cu impact, nu vedeau omul. Omul este inexistent, la fel suferințele, fricile, spaimele sale. O lume a știrilor șocante, nu a realității cu durere. Domnica, colega Lidiei, nu a scăpat din incendiu. O umbră de vină planează asupra Lidiei, între viață și moarte luminile joacă asupra ființelor. Umbra aceasta este potențată de agresor, de eveniment în sine, de conjunctură. Cineva trăiește, cineva cade: a fi sau a nu fi.

În această lume jupuită există persoane care pot oferi susținerea celui afectat de focurile vremurilor: medicii, prietenii adevărați, familia, cei dedicați. Sunt aproape de Lidia membrii familiei, apoi prietenele românce aflate în Franța, Anca, Dana, Corina. Ele înțeleg, acceptă, se implică în recuperare tinerei, atât fizic cât și psihic. Apoi Ela și Ben, ei o susțin, o încurajează, sunt aproape. Medicii dedicați care își fac meseria cu empatie: prof. dr. Maurice Mimonn și medicul Kevin Serror. Un medic cu suflet, dr. Richard Sebaali, este aproape de Lidia. Așa trece Lidia prin cele 74 de operații, la limita suportabilității. În timpul recuperărilor lumea avea reacții negative, doar la Centrul de Recuperare Coubert, cei în suferință, înțelegeau, se înțelegeau pe ei, pe ceilalți, o lume în regenerare. O lume complexă, în lumea reală.

În timpul procesului, la întrebările judecătorului, Booba a dat mereu dovadă de o atitudine inumană, captiv răului. Totuși, unul din tinerii implicați în producerea incendiului, marcat de un prezent al sincerității, prezintă adevărata față a agresorului, animal de pradă scăpat pe marile bulevarde. O fisură în zidul de oțel în care s-a înconjurat agresorul. Probele din dosar sunt momente de fixarea unui timp absolut, necesar pentru revenirea în realitatea posibilă, amintiri externe despre o viață supusă presiunii generate de incendiu. Puncte de reper în trecut pentru un viitor posibil. De asemenea, arta reprezintă o cheie a deschiderilor spre un viitor cu certitudini. Lidia începe să deseneze, o forță o ajută să iasă din carapacea născută din foc. O lumină, alături de cei care înțeleg suferința.

O ființă se poate recompune parte cu parte, fragment cu fragment, dincolo de trup există sufletul, Dumnezeu care lucrează în felul lui, prin oameni, prin energii nevăzute. Există o lume dincolo de cicatrici, există speranță, mai există și dragoste, forța credinței care împinge omul spre biruință. Autoarea se descrie: „Blondă, cu ochii verzi și o fire rebelă, Lidia a fost întotdeauna un suflet viu, curios și pozitiv. Nu se temea de schimbări, ci le căuta. A învățat devreme să își pună în valoare feminitatea și să transforme simplitatea în autenticitate” (p. 5).  

După incendiu, Lidia poate să-și redescopere corpul: „A fost pentru prima dată când mi-am văzut corpul cu ochii deschiși. Eram într-o cadă verde, într-o încăpere rece. Și acolo…mi-am văzut trupul. Un corp roșu, plin de răni deschise, de pansamente sângerânde care se scurgeau încet sub mine. Am amețit. Nu doar fizic. Am început să plâng, privind…la ce a fost supus corpul meu” (p. 71).  

Cartea pune problema ființei, a unității dintre parte fizică și partea spirituală, amprenta despre o unitate divină. Dintr-o dată, Lidia a devenit prizonieră în propriul corp. O experiență crudă, dincolo de simțurile fizice.

La proces, sunt reluate evenimentele din ziua incendiului, o experiență unică, să-și revadă ființa alergând sub flăcări, imagini cutremurătoare: ”Imaginile de pe camera de supraveghere din interiorul restaurantului. Acea cameră…care a văzut tot ce ochii mei n-au mai putut reține. Ni s-a oferit opțiunea: dacă nu dorim să privim, putem aștepta afară. Am stat pe gânduri. O parte din mine voia să fugă. Să se protejeze. Să nu mai sape în acea rană deja vie. Dar… o altă parte din mine…voia să știe. Voia să vadă cu ochii mei ce s-a întâmplat cu mine, cu noi. Am ales să rămân. Nu știu dacă a fost curaj sau nevoia de închidere. Poate amândouă. Poate niciuna. Când s-a pornit video-ul, a fost ca și cum mi s-a oprit inima” (p. 151).

Booba nu a putut recunoaște gravitatea faptelor sale, a fost construit dintr-un material de zguri acide. Era atunci, posibilitatea de a se elibera din închisoarea întunericului. Nu a putut. Condamnarea oamenilor este relativă, deciziile divine sunt absolute. Lidia a povestit în carte cum agresorul, urmărind-o, a intrat la ea în cameră, înainte de incendiu, a avut cheile potrivite. Patronii nu au avut curajul să admită că ei i-au dat cheile acelui individ. Ea a rezistat, un fapt șocant pentru cei care nu pot înțelege, cum nu pot avea controlul asupra altor ființe, că există o aripă care protejează lumea vulnerabilă în fața răului absolut.

Frazele în care este desfășurată narațiunea sunt scurte, brutal de sincere într-o vreme a relativităților de toate felurile, este o mărturie. Un poem epic în proză, pendulând între jurnal și revoltă. Autoarea nu caută impactul stilului autoimpus, este convinsă că adevărul are fețele lui, care au mesajul corect. Face efortul de a reda cât mai obiectiv acest traseu al durerii. Dar și cicatricile produse de focul ce mocnește sub tălpile oamenilor presupuși. Ele rămân, semne în univers, în suflete care înțeleg sensul.

Sunt evenimente care apar în viață, ele produc schimbări ireversibile, psihologii se ocupă de aceste fenomene. Omul de după eveniment este altul față de cel de dinaintea evenimentului, o altă ființă, dar vie, cu sensul pe umeri. Filmul interior este altul decât filmul din sala de judecată, conținând probe referitoare la om, lume, bine și rău.

Lidia mărturisește, pe ultima copertă: „Aceasta este povestea mea, a unei femei care a ars – la propriu – și a fost forțată să se regăsească din cenușă. Un incendiu criminal care mi-a furat chipul, degetele și o parte din viață. Dar nu și curajul de a trăi mai departe”.

 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în revista „Vatra veche”, nr. 9/2025

Pslamii miezonoptici, de Eugen Dorcescu

 

Veșnicia fiecărei secunde

 

Volumul Psalmi miezonoptici, semnat scriitorul Eugen Dorcescu, a apărut la Editura Waldpress din Timișoara, în anul 2025. Volumul are o temă esențială, complexă din punct de vedere literar, cu amprentă existențială evidentă. Este relația dintre om și Creator, psalmul fiind un gen literar special, cu rădăcini religioase, necesitând cunoașterea Scripturii, cultură, capacitatea de a rămâne obiectiv, cu abisul deasupra, modul în care omul se poate adresa lui Dumnezeu fără să fie mundan. Necesită un exercițiu îndelung, experiență de viață, capacitatea de a fi purtat destinul pe linia subțire, acceptat din ambele părți. După cum aflăm din Nota autorului, avem 25 de Psalmi inediți (2-26), scriși între finele lunii martie 2025 și începutul lunii mai 2025, apoi munca necesară desăvârșirii lor, forma finală până la începutul verii anului 2025.  Primul și ultimul dintre psalmi, purtând amprenta vremii, sunt din anul 1995, prezența lor lămurind înțelesurile, mesajul, starea, orizonturile. Se face legătura între revelațiile poetice primite de-a lungul timpului, unite sub același semn.

Titlul volumului, Psalmi miezonoptici, are cheia lui. Sunt texte ivite la miez de noapte, atunci se întâlnesc întunericul și lumina, iar întunericul nu a biruit-o. De asemenea, la miez de noapte, Iisus Omul a fost dat morții, în Grădina Ghetsimani, semn a Grădinii/ Raiului inițial. Apoi, tot la acel moment al zilei, Iisus a înviat, biruind lumea, păcatul, moartea, împotrivirile etc. La miez de noapte vorbește, tăcând, Dumnezeu. Cam tot atunci, în unele denominațiuni se săvârșesc rugăciuni de laudă, mijlocire, chiar de vindecare, în alte biserici. Peste aceste ritualuri se suprapun psalmii lui Eugen Dorcescu, o închinare prin mijloace literare, acceptând că la Început a fost Cuvântul. Este jertfa scribului, arderile lui…

Autorul se definește ca hieratic scrib, purtând greutățile vremii, cavaler al tainelor într-o luptă spirituală necesară. El are posibilitatea de a intra în oștile Celui care a fost numit de Scriptură Domnul Oștirilor, Iehova Savaot (cum îl numeau și evreii în Vechiul Testament, conform credinței de începuturi, idee preluată și de creștini). Tensiunea apare în versetele în care psalmistul mărturisește: „Hieratic scrib, psalmist stihuitor,/ Târând ghiuleaua vremii la picior/ Și mușcături de spadă și de cnut,/ Același sunt: eternul luptător/ Al Crucii, în Războiul Nevăzut” (Fatum/ Predoslovie, p. 7).

Ciclul debutează cu moartea omului și se încheie cu posibilitatea învierii, între psalmi existând acea narațiune spirituală a relației dintre scrib și Dumnezeu (Yhwh/ Yahwe sau Iehova), Creatorul Cerului și Al Pământului, Tată și Mamă a Universului, după cum rezultă din traducerea fidelă din limba aramaică. De aici complexitatea mesajului, a semnificațiilor, a trăirilor exprimate prin versuri bine armonizate.

Începutul este lauda dedicată lui Dumnezeu, psalm din aprilie-mai, 1995, în care argumentele sunt cele din Biblie, o laudă adusă creației, prin natura prezentă, pentru grija purtată omului creat, faptul că se acceptă un dialog cu omul creat, pentru ca această laudă să culmineze, paradoxal pentru iubitorul de literatură, dar foarte exact pentru credinciosul creștin: „Lăudat pentru-nmiresmatele ierburi. Pentru/ frunze și flori./ Lăudat că-n final/ mă omori…” (Cel de început, p.11). Finalul era necesar, datorită păcatului săvârșit de om, neascultarea, acesta a gustat finitudinea, omul și-a schimbat paradigma, moartea vine cu degradarea omului, aceasta aduce suferința, pecete a neascultării, ori moartea eliberează și deschide un alt orizont. Omul e limitat, dar această limitare era necesară pentru că se limitează și păcatele, erorile, ratarea țintei, răul fiind diminuat de această  stare. Deci lauda este corectă din punctul de vedere al credinciosului, dar incomodă, șocantă, pentru cel care nu înțelege tainele vieții (taina e taină doar pentru cel neinițiat).

Psalmii se leagă între ei, au puternice legături pe orizontală, dar și legături pe verticală, scribul având capacitatea de a lăsa semnificațiile să vină spre cititor, ideile să intre în legătură unele cu altele. Psalmul Fatum, poem inaugural, definește mărturia și credința lui Eugen Dorcescu, făcând totul un întreg bine șlefuit, până la esență, zgura fiind eliminată, rămânând aurul din cuvintele limbii române.

Psalmul 27 (Cel de sfârșit), este un psalm de mulțumire, poartă data de 7 octombrie 1995, scribul mulțumind pentru viață, „drumul prea lung” pe care-l străbate, unul complex, cu greutăți, cu multe taine, descoperite treptat, cu posibilitatea de a cunoaște contextul în care viețuiește omul. O mulțumire pentru semnele primite pe acest drum: „Îți mulțumesc pentru raza spre care/ mă-ndrept,/ rupându-mă de simțuri, de ceea ce știu/ de mine cel sensibil, imaginativ, înțelept,/ rupându-mă de tot ce părea altădată/ a fi/ paradisul terestru, cohorta/ de umbre și nimicnicii” (p. 70). Pe acest drum omul își poartă „în spate cadavrul și crucea”! Drumul are o destinație: „Îți mulțumesc pentru treapta aceasta, unde/ nu există nici liberi, nici robi, nici/ bătrâni, nici copii./ Îți mulțumesc că-n final/ mă învii” (p. 70). Iată sensul, traseul petrecut în trup, marea academie în care este modelat omul, dar totul are un final, apoi capacitatea Creatorului de a învia, puterea tăriei Sale (cum scria Ap. Pavel). Este firul roșu din Biblie, o colecție de cărți care oferă Adevărul din punct de vedere divin. O carte despre Adevăr, nu doar o carte de ritualuri, mituri, legende, istorii de tot felul, de la viața primului om, la viața în triburi, apoi în grupuri de triburi, popoare, grupuri de popoare, imperii…O istorie cu început și sfârșit, lămuritoare pentru cine acceptă, depășind poziția filozofului care se întreabă de unde vine și unde ajunge omul. Mitul lui Sisif este spart de proiectul divin, desfășurat prin Omul Iisus…

Psalmii redau cu sfială relația dintre om și Dumnezeu, una aparte. Omul își caută Creatorul, o căutare neîntreruptă. Răspunsul nu vine, dar psalmistul constată: „Și-acum, tac și,/ sub povara zdrobirii,/ mă-nchin./ Sunt, dintr-odată, precum/ albia mării de ape,/ de cunoașterea Ta/ legănat și prea plin” (Psalmul 2, p.14). Este un răspuns indirect, copleșitor, dovada prezenței. Ființa omului receptează acest mod de cunoaștere.

Aflat pe terasă, sub cerul deschis, scriitorul simte abisul din univers, imensitatea, infinitul vizibil limitat de cel cu ochiul limitat, simte un „templu vag”, sau fără de templu, acest „părăsit paraclis”. „Cât de sterp,/ cât de vast/ e acest Nu!/ Câtă nonpenitență!/ Fiindcă Da ești doar/ Tu, numai Tu,/ în imensa-Ți absență!” (Psalmul 3, p. 18). Întreaga creație este Templul lui Dumnezeu…

În alt psalm scribul descoperă cum, fără Creator, credința nu ar fi posibilă. Există „bolta sinelui duhovnicesc” (p. 23)…

Cunoașterea celor divine presupune un alt fel de cunoaștere, una subtilă, specială, a inițiatului, venind prin lungul șir al celor inițiați: „Abia întreb și/ mă cutremur/ întreg./ Nu cu mintea,/ nu cu sufletul,/ ci cu neînțelegerea/ mea înțeleg” (Psalmul 6, p.26).

Căutarea Celui Preaînalt se poate face cu toată inima, atunci omul poate găsi pe Celălalt, Yhwh, Dumnezeul Prezent...

Poetul afirmă: „Dar Tu/ ești peste tot și/ niciunde./ Între noi e/ prăpastia, e veșnicia/ fiecărei/ secunde” (Psalmul 12, p.38).

Fiecare psalm are o cheie privind modul cum se petrece relația dintre om și Cel Atotputernic, afară din timp, cu timpul prezent, în orașul lumesc ori „deasupra delirului mării”…

Textele au un ritm special, pulsează viața și moartea aparentă, se simte acest ritm, acest pas spiritual, acest salt fără de salt. Frazele sunt cizelate cu atenție, resturile cuvintelor, deșeul vorbirii, sunt eliminate, ideea curge limpede, clară, cu fața și interfața alunecoasă și luminoasă. Fiecare psalm este sculptat în stânca vremii, șlefuit, capătă oglinda aceea imponderabilă.

Din când în când, scribul apelează la nume sau termeni biblici, consolidați de-a lungul timpului, specifici. Este modul în care se pliază pe stările certe, cimentate de-a lungul istoriei de ceilalți scribi. Este rigoarea care aduce mai aproape mesajul, disciplina creatoare. Cei cunoscători ai limbii ebraice vechi sau greaca veche, în care s-a scris revelația inițială, recunosc patina credinței care vine din trecut, năvălește în prezent, curge spre viitor. Când se fac referiri la Dumnezeu, se folosește litera mare, după canonul scribilor, respectul cuvenit Împăratului Oștirilor… Sunt referințe cu nuanță antropologică: Degetele Tale, Tată și Fiu, apoi Maran atha (Domnul Vine), Yah Elohim (Domnul Dumnezeu), Hashem (Numele) etc…O atenție aparte este dată Numelui lui Dumnezeu, semn al reverenței și cinstei cuvenite doar Creatorului și a recunoașterii autorității. În rest, se folosește terminologia cunoscută: Domnul, preferată și de traducătorii Bibliei în limba română.

Unii scriitori apelează la istorie, la mituri, la legendele grecești, indiene, japoneze, toate preluate din cultură etc. Autorul de față apelează la teologia cunoscută pentru revelația generală, dar punând în lumină revelația personală, modul de relaționare cu divinul… În această revelație prezența pendulează între a fi și a nu fi, este și nu este, descoperit și ascuns, stare accentuată de marii scriitori ai lumii: Shakespeare, Tolstoi, Eminescu, Blaga etc.  

Ion Pop, în revista „Viața Românească”, afirma: „<<Poet religios>> nu e, totuși, Eugen Dorcescu, în sensul limitat-convențional al calificativului, ci mai degrabă unul al stării de religiozitate, în sens goetheean-blagian. Adevărata religiozitate poetul o transmite, însă, prin intermediar biblic, în excelentele transpuneri în versuri ale Psalmilor și Ecclesiatului, unde sunt recuperate, cu o vigoare nouă, dexteritatea și rafinamentul articulărilor discursive din mai vechile poezii, cu echilibrarea deplină a cuvântului arhaic cu cel neologistic” (Opinii, p. 76).

Prima copertă ne prezintă un soclu pe piatră, ceramică, purtând titlul Comunicare, autor Remus Irimia, având un mesaj real. Cu alte cuvinte, se mai poate comunica în această vreme de tsunami informațional, chiar lucruri esențiale. Pe ultima copertă este un portret al autorului și un psalm special, momentul în care s-a revelat Cel Ascuns, atât cât să „rupă lanțul morții de la gât” (Cândva). 

O carte în care descoperim ce nou este ceea ce a fost revelat în vechime, ce modern este Universul în care stăm ca-ntr-un Templu, evitând capcanele ființei și timpurile mișcate…   

 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în Revista „Vatra veche”, nr. 1/2026

ILUZII CU BANCA ONLINE

 

Iluzia

 

 

Banii, o abisală iluzie, nu mai au acoperire în aur, în dragoste,

nu mai au acoperire,

iluzia este prezență atroce

purtând marca Băncii Naționale.

O zi clonată, cu transplant de speranțe,

chiar în matricea țipătului de aur,

într-un lan de floarea soarelui…

Constantin Stancu ©

 

 

REVISTA „MIRACOL DE BRĂDICENI”, NR. 42/2025. Semnal, sumar, redacția

 

Aurelian Sârbu: CAPCANELE NOPȚII / FRIG INDEFINIT

 

CAPCANELE  NOPȚII

 

te-aș regăsi

     dacă lumina ta

     ar face cale-ntoarsă

           întrupându-se

 

ca o gâză naivă

     mă strecor printre capcanele nopții

 

în cuvintele mele

     zarea ta prinde răsăritul --

     neînduplecat alerg într-acolo

 

ci departele tău e tot mai departe

 

FRIG  INDEFINIT

 

m-am însingurat

       în propria-mi fortăreață

           să mă țin viu --

înviere de-ar fi întoarcerea nu-i ca-n oglindă

 

cuprins de un frig indefinit

        îmi potrivesc scrisul printre foi

 

cum nu mă întâmpină nimeni la țărm

        rămân în larg printre sloiuri polare

 

 

Aurelian Sârbu

 

Simona Mihuțiu despre antologia MEMORIA ASASINĂ, alcătuită de Nicolae Băciuț

 Sursa: Revista „Vatra veche”, nr. 1/2026

Revista „Plumb”, nr. 1/2026. Semnal, câteva semne în literatura de azi

 

Memoria literară: Alba Iulia, 2014. Zilele Salonului de Carte Alba-Transilvania... Cu Radu Igna, Lorinczi Francisc-Mihai și Ovidu Vasilescu... Despre Etemenaki

 LĂCRĂMIOARA STOE

(Revista “Astra Braşov” – Note de lectură, nr. 3-4/2014, p. 41)

 

Constantin Stancu: Etemenanki (Ultima săptămână), Sibiu, Editura „CronoLogia”, 2014, 64 p.

 

 

Perceput ca un poet religios profund (Lőrinczi Francisc-Mihai), Constantin Stancu pare a fi un autor nedreptățit de critca selec­tivă. Numele său este ignorat de dicționarele literare cu pretenții exhaustive (Dicționarul general al literaturii române, Dicționarul biografc al literaturii române, Dicționarul scriitorilor români de azi) şi sintezele literare din ultimii ani, acelea cu aplecare progra-matică asupra scriitorilor neglijați de critica de întâmpinare, cum este excelenta cercetare Literatura română. Dicționarul autorilor români contemporani (Editura „Arial”, 2013) realizată, cu multă acribie bibliografică, de Alina Kristinka. O situație paradoxală (dar nu unică), dacă se are în vedere că bibliografia de autor a lui Constantin Stancu însumează peste 20 de titluri: poezie, proză, eseistică (unele în „format clasic”, altele doar pe suport electro­nic), iar scriitorul (ca membru al Filialei Alba Iulia a Uniunii Scriitorilor din România) este activ implicat în viața literară şi culturală a zonei: redactor al revistelor „Nova Provincia Corvina” şi „Contraatac” şi colaborator permanent la reviste transilvănene de prestigiu: „Discobolul”, „Vatra Veche”, „Ardealul Literar şi Artistic” şi altele, după cum reiese şi din bogatul aparat critic, aşezat de autor la finalul cărții Etemenanki (Ultima săptămână). Un titlu ce se cere decodificat nu atât prin asociere cu celebrul zigurat mesopotanian dedicat zeului Marduk (sec.VI, în. Hr.), ci în sensul mai larg (chiar decât acela specificat în nota de subsol a poeziei introductive, Câteva cuvinte – p. 5) al cuvântului (Templul Creării Cerului și Pământului – v. DEX-ul) preluat din sumeriană. O accepțiune capabilă să aproximeze „ars poetica” lui Constantin Stancu: „Poezia lui Constantin Stancu are drept strat semnifcativ și generativ bazal, transfigurarea (s.n.), în accepțiunea biblică, nou testamentară, a termenului. Lumea, în întregul ei, de la mine-rale la ființele vii, de la orizont la celălalt și de la cer la pământ (s.n.) este... altfel decât pare a fi... continuând să fie, pentru simțuri, afect și rațiune, ceea ce este ea în aparență” (Eugen Dorcescu, în „Reflex”, nr. 1-6/ 2010). Iată, aşadar, o posibilă „cheie” pentru citirea corectă a poemului de mai largă întindere care dă subtitlul cărții : Ultima săptămână, p. 12-17. 

Ion Pachia-Tatomirescu despre „Traficantul de cărți”... «Literatura are deci de-a face, într-un fel sau altul, cu ceea ce fiecare dintre noi doreşte de la viaţă, deoarece intră într-un raport intim cu existenţa noastră concretă, cu tensiunile sale esenţiale, cu dorinţele ei şi cu semnificaţiile ei».

 

 

Ion Pachia-Tatomirescu

 

Aur-boabe de grâu „în biblii“ cu nobil tartaj fără încărcătura de „treizeci de arginţi“

 

Scriitorul galaxiedric ‒ avocat, economist, eseist, jurist, jurnalist, poet, prozator, publicist ‒ din Ţara Haţegului, „ţară de râuri / munţi“, adică provincie a nemuritor-cogaionicei Dacia-de-România, Constantin Stancu (n. 2 noiembrie 1954), a revenit recent în „agora literară“ a spaţiului spiritual valahofon cu un roman structurat parcimonios, în nouăsprezece capitole, «Traficantul de cărţi» (Târgu-Mureş, Editura Vatra Veche, ISBN 978-606-9014-27-2, 2025 ; pagini „format A-5“ : 142 ; infra, sub sigla : STraf), zămislit(după cum este precizat imediat după ultima frază romanescă, la pagina 135) între «19 iulie 2020 ‒ 31 ianuarie 2023» ; „dramatica unitate de timp“ cu „traficant de cărţi“ coincide cu „perioada pandemiei de Covid-19“.  

Întregul „(macro)nuvelei“, după „aprecierea distinşilor receptori“, sau al „(micro)romanului“, după „câteva notabile consideraţii“ ale Distinsului Receptor de „eseistică romanesc-valahă“ dintre Mircea Eliade (Dacia-de-România / Bucureşti, 13 martie 1907 ‒ 1986, aprilie, 22, Chicago / Statele Unite ale Americii), îndeosebi,cel din «Maitreyi» (1933) / «Noaptea de Sânziene» (1971), şi Alexandru Ivasiuc (Dacia-de-România / Maramarissia> Maramureş-Sighet, 12 iulie 1933 ‒ 1977, martie, 4, Bucureşti), mai ales, cel din romanul «Apa» (1973) / «Racul» (1976), stă nu întâmplător sub un „polivalent motto“, reprezentând alineatul al şaselea  dintre cele 44 ale faimoasei «Epistole despre literatură», scrisoare redactată în Roma, la 17 iulie 2024, de Papa Francisc (anterior, purtător de nume sud-american, Jorge Mario Bergoglio, cel născut în Argentina / Buenos Aires, la 17 decembrie 1936 şi decedat la Vatican, în 21 aprilie 2025) :

«6. Literatura are deci de-a face, într-un fel sau altul, cu ceea ce fiecare dintre noi doreşte de la viaţă, deoarece intră într-un raport intim cu existenţa noastră concretă, cu tensiunile sale esenţiale, cu dorinţele ei şi cu semnificaţiile ei».

Asupra „galaxiedricităţii“ lui Constantin Stancu se pronunţă cu „generoasă exactitate“‒ chiar pe faţa a patra (supra, f-4d) a tartajului„auriu“ ca lanul de iulie al pogonului cu „secară salinger-iană“) şi distinsul poet-editor de „Vatră Veche“, Nicolae Băciuţ :

«Veritabilul „traficant de cărţi“, de veghe în lanul în care acestea rodesc, Constantin Stancu s-a impus prin distincţie şi eleganţă, în ipostaza de critic literar, prin delicateţe poetică, atunci când s-a refugiat în lumea versurilor, fiind şi un împătimit povestitor, nu doar prin formaţie profesională, „făcând dreptate“ în nevoia noastră de a ne cunoaşte adâncimi sufleteşti, rămânând şi „avocatul diavolului“ atunci când diavolul mai pune puţină ordine şi teamă în pierderea respectului faţă de frumos şi valoare, căci, până la urmă, într-o reverberaţie dostoievskiană, sperăm că tot frumuseţea va salva lumea, atunci când ea înseamnă şi morală şi estetică şi sens».

Distinsul Receptor (siglă, infra, D. R.): Şi acestui nou op al lui Constantin Stancu i s-a ales un inspirat-metaforic titlu bine dozat ironic, «Traficantul de cărţi», devreme ce nu există vreo astfel de persoană în întregul spaţiu spiritual valahofon ‒ cum nici reţele de indivizi organizate naţional / internaţional ‒ făcătoare de „comerţ ilicit cu produse-cărţi“ ca şi când ar fi drept „arme, droguri, organe umane pentru transplant: ficat, inimă, pancreas, plămân, rinichi etc., ceea ce nu înseamnă că autorul iese de data asta din perimetrul estetic al realismului întâlnit în „ciclul“ format deja din romanele-i apărute anterior, între anii 2016 ‒ 2021  ‒ «Vadul ars», «Migranţi fără bagaje», «Judecătorul şi jurnalul ars» etc. ‒, realism ce surprinde cu impresionantă obiectivitate, cu supramăsură chiar, catastrofala, păguboasa tranziţie a societăţii din România aflată dincoace de Revoluţia Valahă Anticomunistă din Decembrie 1989.

Ion Pachia-Tatomirescu (siglă, infra, I. P.-T.) : Cuvântul „traficant“ din titlul cărţii lui Constantin Stancu nu trebuie să fie abordat numai dinspre monovalenţa / bivalenţa-i lexicală (referindu-se la „ilicitul“ comerţ cu arme / droguri) din grăbitele enciclopedii de azi, ci în polivalenţa-i semantic-sincretică

(inclusiv cea de antic, sau de evmezic „scrib-distrugător / cenzor“ de manuscrise, ori cea de „negustor“ = „traficant“ de cărţi religioase etc.)

de prin istoriile vitrege şi vitregitoare ale omenirii, de la distrugerea anticei Biblioteci din Alexandria Egiptului

(dintre războiul din anul 48 î. H. dus de imperialii Iulius Cezar şi Pompei şi cucerirea arabă din orizontul anului 650 d. H.)

şi până la arderea bibliotecilor marilor personalităţi valahe ale culturii / ştiinţei din România Stalinist-Paukeristă

(inclusiv biblioteca filosofului Constantin Rădulescu-Motru, cea de la conacul şi moşia-i din Butoieşti-Mehedinţi de la anul 1950),

până la mistuirea în flăcări, de la 11 iulie 2008, a Bisericii Evanghelice din Bistriţa-Dacia-de-România, până la incendierea catedralei „Notre Dame de Paris“, din anul 2019 etc.

Şi-apoi vrei să spui că realismul pârjolirii / încenuşării programate a Combinatului / Uzinei (cf. STraf, 140) din urbea Vadu Ars, pârjolire / încenuşare cu fidelă oglindire în romanul stancuan din anul 2016, «Vadul ars»

‒ simbolizând dispariţia „mastodonţilor industriali“ din mai toată economia de talie mondială a României epocii de tranziţie de dincoace de anul 1990 ‒,

se regăseşte drept realism al pârjolirii/ încenuşării sistematice a naţional-valahicelor biblioteci, a instituţiilor de cultură, de învăţământ preuniversitar, universitar şi academic, de valoare, de performanţă internaţională, în cele nouăsprezece capitole ale opului«Traficantul de cărţi», a cărei „dramatică unitate de loc“ e tot o urbe, dar desemnată prin toponim-sintagma polivalent-semantic-sincretică Valea Albă (de unde, în complementaritatea Vadului Ars, şi Vadul Alb):

«Valea Albă nu e o localitate în care să te bucuri de mari clipe de relaxare» (STraf, 5); Valea Albă a fost «un important centru civil pe vremea dacilor, cu cetate de apărare, cu ziduri…» (STraf, 117) ; «Valea Albă a fost un loc unde s-au manifestat valorile Evangheliei, mai ales Evanghelia după Ioan, copişti şi meseriaşi s-au implicat pentru ca textele acestea sacre să ajungă la oameni […]; tehnica editării cărţilor în Evul Mediu era grea, scumpă, presupunea oameni calificaţi, educaţi, greu de găsit […]; cărţile aveau ferecături de argint […]; în mănăstiri au trăit călugări, copişti, legători, gravori, dascăli, iubitori de carte, oameni care au ştiut valoarea unei cărţi în timp, dar şi-n domeniul spiritual…» (STraf, 115); «…activişti de mediu, extremişti […]; au atacat ce era mai frumos în Valea Albă: cărţi, tablouri, fotografii, obiecte de artă populară, broderii, costume ţărăneşti […]; primarul a strigat după poliţia locală ; directorul casei de cultură a telefonat la poliţie; Albu s-a aruncat în faţa colecţiei lui de reviste, unul din tinerii activişti l-a stropit în ochi cu vopsea […] ; …un moment atroce, răul fusese făcut; arta din Valea Albă dusu-s-a pe apa sâmbetei…» (STraf, 128); [până la Cluj-Napoca Albului Vad] era o distanţă bună, trebuia să ajung la magazinul rezervat de Laura; am descărcat cutiile cu atenţie, în librărie aveam şi un raion de anticariat […]; cărţile despre Vadul Alb nu mai erau […]; arăta bine raionul; Vadul Alb dispăruse din inventar…» (STraf, 130);etc.

 În ceea ce priveşte verismul multor pagini din cele 19 capitole ale «Traficantului de cărţi», de Constantin Stancu, oglindirea „monstruoasei realităţi pandemic-Covid-ate“ din România anilor 2020 ‒ 2023, romancierul valah din Haţeg se dovedeşte a fi un maestru încă de neîntrecut până în acest prezent anotimp al cronicii noastre „bifurcate“, căci surprinde extinderea „nestăvilitului cancer“(pandemic / planetar), atât în „planurile materialităţii“ cât şi în „planurile spiritualităţii“, la toate nivelurile societăţii contemporane, „accentul circumflex al acestui roman“ căzând pe distrugerea celor două sisteme vitale ale umanismului cultural-ştiinţific : sistemul sănătăţii naţionale şi sistemul învăţământului naţional.

D. R.: Admirabil este şi verismul măiestritei oglindiri a „monstruoasei pandemii Covid-ate“ din capitolul al VIII-lea, unde„eroul central-romanesc“ Pavel Bucur, ilustrând tipologia valahului pensionar economist / finanţist obsedat de cărţile-tezaur din bibliotecile urbei Valea Albă, „certifică“ faptul că pandemia a schimbat „sensul giratoriu“ al vieţii, atât la omenire, cât şi la „animăluţele-i de companie“ :

«Apoi, a venit pandemia. Toate s-au frânt. Cărţile au trecut pe planul secund, aparent, eram preocupat să mă apăr de acel virus. Trebuia să trec prin încercările din faţa mea. Laura mă vizita mai rar, dar mă suna în fiecare zi. Apărea brusc, avea cu ea o mască, dezinfectanţi, şerveţele umede.  […] De vreo săptămână s-a legat de noi un pisic negru. Era singur, abandonat […]. L-am acceptat din ziua în care l-am văzut de la fereastră […]. Are o frică teribilă de pisicul vecinilor.  Într-o seară l-am luat în braţe să-l scot pe uşă. Plângea […]. Avea un plâns profund […]. În zilele acestea, un specialist în boli infecţioase a fost demis din structurile de putere ale momentului. Politicienii s-au declarat satisfăcuţi. Specialistul era periculos, a propus izolarea seniorilor în blocuri, hoteluri şi alte structuri […]. În proiectul de program se avusese în vedere o infectare masivă (posibilă, în condiţiile în care ar fi venit din toată Europa românii plecaţi la muncă). Se estimase un scenariu groaznic, cu 5000‒6000 de oameni infectaţi zilnic. Asta însemna blocarea societăţii, a instituţiilor, spitalele ar fi fost ocupate…» (STraf, 55 sq.).

Şi „eroul central-romanesc“ din «Traficantul de cărţi», de Constantin Stancu, Pavel Bucur, tipul de valah pensionar-economist / finanţist obsedat de cărţile-tezaur din bibliotecile urbei Valea Albă, a făcut să se înrăzărească pe traiectoriile sale din spaţiile epicităţii (de „biblio-trafic“), dacă nu chiar un personaj-simbol al perenităţii, al cunoaşterii prin „istorii“, Biblioteca, atunci, cu siguranţă, nişte memorabile personaje „de plan secund“, de pot spori bogăţia noastră tipologic-literară: Moise Moţ («mare om de afaceri» / STraf, 5 sq.), Ioan Albu («bun economist […] în rândul specialiştilor în insolvenţă. în falimente» / STraf, 7 sq.), Daniel Leu («mare vânzător de cărţi în regim anticariat prin Capitală, plus patron de revistă literară […]; lumea nu prea citeşte, dar hora cărţilor e în toi»» / STraf, 20 sqq.), Laura («…vecina de pe scara următoare, aia la care nu priveşti niciodată […]; misterioasa mea vecină…»; «…pictura mă ţine în viaţă, în formă; munca de atelier are şi o parte artistică…» / STraf, 24, 26), Mimi Ciobanu («o contabilă silitoare, serioasă», de la «o companie de distribuţia substanţelor naturiste», de «ştia tot ce mişcă în Valea Albă», inclusiv faptul că «există la Biserica Evanghelică o bibliotecă mare» / STraf,30 sq.), Ioan Drăgan («profesorul de filosofie şi istoria creştinismului […]» de «vizitează oamenii prin penitenciare» / STraf, 76), Vasile Bărbat (directorul «de s-a întrecut pe sine ; a amenajat casa de cultură pe cinste; a adunat tablouri, sculpturi, fotografii vechi, obiecte de artă populară, icoane; eu am dus raftul de cărţi…» / STraf, 123) ş. a.

I. P.-T.: Ar trebui să mai glosăm şi despre Nicu Manole (pastorul de slujeşte în Valea Albă «de vreo trei ani» / STraf, 32), şi despre preotul Nicolae Popa (de la «…ieşirea din Valea Albă, mai spre vestul localităţii, pe şoseaua principală», de are «în curtea din faţă […] o spălătorie de autoturisme automată, cu autoservire pentru cei dornici…» / STraf, 63), şi despre „personajul colectiv“, Diaspora Valahă, cu foarte bună individualizare în Europa de Vest, cum şi-n America de Nord, ori despre stiluri, dar „cronica noastră bifurcată“ ştie că trebuie să ne întindem doar până în acest cardinal punct receptor-neobositor.

*Text apărut în revista „Vatra veche”, nr. 1/2026

Mihai Petre, Birtul parcului, Editura Casa Cărții de Știință, 2029. Când scriitorul se întâlnește cu realitatea, despre lecția de istorie... Semnal, semne în oraș

 

Revista „Vatra veche”, nr. 1/2026. Semnal, sumar, sub lumina poeziei cu Eminescu. Literatura în cetate cu Nicolae Băciuț și prietenii

 

Poetul Eugen Evu citind din poemele sale... Memoria literară la Hunedoara...

 

 Constantin Stancu a întrebat, Eugen Evu a răspuns...

1.    De-a lungul vieţii, ce aţi considerat că vă lipseşte cel mai mult ?

 

E.E: Mijloacele de existenţă decente, pe care le-au resimţit şi părinţii, şi bunicii mei.

Libertatea individului, şi prin extensie, cea socială.

 

2.    Ce aţi învăţat de la adversarii sau duşmanii dumneavoastră ?

 

E.E.: Uneori am învăţat mai mult decât de la falşii amici, alteori am învăţat cum să mă apăr prin contraatac bazat pe cunoaşterea lor. Totuşi, eu duşmani nu am avut, ci doar adversari, poate motivaţi, poate din motive meschine, derizorii, aşa cum e în firea omului. Câteodată e de dorit un adevăr spus de adversar, în locul unei laude ipocrite, sau a unei invidii disimulate. Cred că a avea o conştiinţă mai accentuat manifestă, te pune în conflict cu acea categorie care nu pune preţ pe adevăr, mai grav, cu cei ce comit marea minciună: de a se minţi pe ei înşişi, strigând sentenţioşi că ei deţin adevărul cutare. Conceptele morale sunt cumva coduri ale moralei, iar morala creştină este modelul cel important, decisiv.

 

3.    O întrebare clasică: ce înseamnă dragostea pentru dumneavoastră, la modul practic, de zi cu zi ?

 

E.E: „ Clasicismul „ întrebării este supus aceloraşi procese de perpetuă, ciclică devenire, aşadar problema Dragostei este cea a iubirii; eu spun că omul are nevoie mai presant de a iubi, chiar decât a fi iubit. Şi mai ştiu că cel ce nu se iubeşte pe sine, desigur fără egolatrie, nu are „ organon” nici pentru a iubi pe celălalt, pe aproapele. Mai îndeaproape, dragostea pentru mine este virtutea esenţială a inimii şi raţiunii, acolo unde ele fuzionează şi determină ceea ce numim empatie; am atribuit empatia divinului, în măsura în care ai tăria şi ardoarea chiar, de a te pune pe tine în situaţia celuilalt, aşadar inclusiv în iubirea perechii( familiei), dăruirea trupului este şi trepidaţia sufletului, este un mister etern în uman, care ne diferenţiază de celelalte vietăţi. Un „mod practic, de zi cu zi”( prin zi înţeleg 24 de ore, exceptând somnul) ...deşi poate că doi se iubesc şi în vis, nu zic „ păcătuiesc cu visul”.., nu poate fi altul decât a-ţi urma propria fire, a fi mai mult iubitor, decât temător....Gelozia, de pildă, este doar o teamă, o inhibiţie a ego-ului slab, de unde suferinţa psihică şi rupturile... Cine nu crede în celălalt, atribuie aceluia de fapt vina imaginară ce îi macină lui însuşi sufletul... Dragostea, cel mai profund sentiment uman, există sau nu există; ea nu se învaţă...Mai degrabă contrarul ei, ura tulbure, ea se poate dezvăţa, prin autocontrol... Într-o familie, cel mai sfânt sens îl dau copiii, rodul împreunării şi convieţuirii. Dacă nu aş fi avut copii, aş fi înfiat cel puţin doi, cu toată sărăcia mea, ca să mă remotiveze a continua.

 

4.    Care sunt cărţile pe care le preferaţi şi de ce le preferaţi pe acestea şi nu altele ?

 

E.E.: Cărţile mele (absurd de multe, peste 40 ! nu toate în întregime valoroase) , din motive pe care orice autor le simte. Însă cu totul altfel, cărţile pe care mereu le-am considerat în viaţa mea „ întâlniri fericite”, aproape magice, au venit la timp. Deşi scriu preponderent poezie, nici vorbă să mă fi limitat vreodată la ea. Am avut o pretimpurie atracţie pentru cărţile „ memoriei lungi”, ale istoriei, ale mitului, ale cunoaşterii de graniţă, cărţi s.f. mai puţin. Roman nu mai citesc de foarte mulţi ani. Prefer pluri-disciplinaritatea, metafizica, astrofizica, cunoaşterea amplă, întregitoare...Asta se resimte cumva şi în poezia mea, ca un receptacol, ca un graal, ca un chivot, ca un estuar al tuturor energiilor subtile ce interferează cu creierul...Mă fascinează cum funcţionează sinapsele, analogic cu arterele colaterale ale sângelui pe care aorta slăbită- dacă e ajutată de un tratament şi un regim de viaţă, le formează...Tocmai traversez o astfel de încercare. Se pot face analogii inclusiv ...textualiste şi nu numai. „ Precum în cer, aşa şi pe pământ”, sau macro-cosmos, micro-cosmos... 

 

 

5.    Care este locul în care vă simţiţi cel mai bine ?

 

E.E.:În natura nepângărită de vandalism, mai ales pe văile montane, dar şi pe înălţimile medii, blânde şi împădurite... Suntem în interregn, iar acolo eu simt un fel de extaz, o energie matriceală ce mă reumple...

 

6.    Ce înseamnă pentru dumneata gândul acesta: acum ?

 

E.E.: Acum este timpul real, noi trăim un continuu acum. Trecutul a fost, devine virtualitate, memorie mai mult ori mai puţin selectivă; viitorul încă nu este, este o probabilitate a fiecărei clipe; paradoxul e aparent, trăim doar în Acum....A fost numit continuum-spaţiu-timp. Dincolo este: atunci, cândva undeva, vreodată, dincolo este de fapt umbra sau ecoul morţii. Poate că dincolo din atemporal este ceva de care duhului coborât în om îi este Dor. O zare, sau o întrezărire a sinelui.

Noi suntem oricum undeva pe care îl vom numi Aici, aşadar Acum. Infinitatea este – prin deducţie logică – activă şi misterioasă în durata noastră de viaţă....Un enunţ final, de fapt trăim prin aceea că murim în această existenţă, aşadar murim încă de când ne năştem, noroc că avem a ne consola treptat....Dacă am înţelege absolutist acest adevăr ( dat), probabil că nu am suporta, am muri. Nu vreau să te nedumeresc, dar uneori m-am gândit că pentru un spirit neiniţiat,..., a fi etern devine ceva insuportabil, înspăimântător. Eu cred în acea milenară ştire a omului, estompată sau sincretizată în credinţe, mituri, etc- că opera vie om are în ea o treime din divinitatea creatoare. Aceasta ne-ar fi peste măsură pentru a iubi că existăm, chiar dacă ardem de dorul de a şti de ce?  

 

Noiembrie, 2009©

*Foto: Eugen Evu și prietenii (2003), foto de C stancu ©