Istorie literară: Eugen Evu despre Gligor Hașa, Spovedanii târzii

  

                                                      Hiperion în Nocturnalia

 

     Poetul unei juneţi ( prelungit şi recuperativ) romantice, după un lung itinerar al scrierilor pe tematică istorică, studii sau ficţiune, se întoarce la uneltele delicate ale liricii, cu o carte sugestiv titrată evanghelic „Spovedanii târzii”, (editura „ Gligor Haşa/ Publishing House”). Nu voi opina critic asupra acestui registru, din „ orga” prolificului autor care, alb de acel timp interior, a rămas un înnăscut moralist, în virtutea clasicismului care i-a sculptat cultura şi i-a cizelat patosul irepresibil al comunicării elevate. Deoarece înţeleg târziu că un poet nu poate scrie „ obiectiv” despre un altul, - ceea ce acribia criticului pretinde fariseic că face…, motivul meu fiind o îndelungă cunoaştere a omului Haşa, a dascălului Haşa, a animatorului cultural Haşa, în Cetate. Gligor dedică cititorilor virtuali ceva ce nu trebuie explicat, ci luat ca un cod, anume se îmbie lecturii celor asemeni lui, spirite agitate şi fecunde, întrebătoare şi ale nesaţiului de a „ fi”, a transcende, afirmând că sufletul cel cu preaplin vieţuieşte pe pământ ca într-un  Rai, aşadar nu se simte alungat din starea paradisiacă, ci o poartă în Sine, căutându-şi perechea…Sigur, unele elegii aduc vorba despre suferinţa eminesciană a „ geniului pustiu”, despre lucifericul Nocturn al metafizicii eminesciene, despre propriile avataruri: cel mai chinuitor- eliberator, paradoxal, fiind cel al Iubirii…

  Am scris „ juneţe romantică”, aluziv la spiritul Junimii, cu toate că Gligor Haşa este statornic discipol şi apologet al Şcolii de la Blaj.  Nici nu se poate altfel, după multe şi numărate cu dublă măsura risipei energiilor creative, uneori cu revărsări patetice, specifice duhului din cetatea Paliei, cultivat odinioară de  Sebastian Bornemisa. Haşa este omul imersiunilor în mitos, în eposul arhaic, în sub-straturile Arheofiinţei- dacă vreţi ale Memoriei ce se încarcă şi se descarcă ciclic pe canalele „ reveriei”, „ visului”, şi în melosul ce se converteşte baladesc, în expresie modernă, ci nu modernistă, excesivă.

   Poezia spovedaniei, a mărturisirii, se vădeşte cea mai fidelă muză şi la anii senectuţii,

Când Haşa conclude: „ şi chiar dacă te crezi nemuritor/ Suflet să pui în serbede cuvinte”…Un anume eroism al culturii în meandrele ei, ale vieţii finelui de mileniu şi pragului altuia, prins ca trecere şi petrecere, o primă lectură a acestei cărţi antologice de autor, ne sugerează mai mult îndemnul la meditaţie. Una retrospectivă, în „ dulce stil clasic”, în care zodia este constrânsă a pulsa în forma prozodică tradiţională, fără asimilări post- moderniste. Acesta nu e o trădare, ci gravitatea unui crez filozofic şi a unui sens mereu regăsit, în tezaurul cunoaşterii de la eleni, prin daci şi suspendată undeva în protocronismul aparent dezavuat. În lirica lui Gligor Haşa, semnificaţia de „ tezaur”, revine ca o cheie de boltă, aşa cum odinioară se găsea şi în romanele lui „ cu măşti de septembrie”, ori cele evocatoare ale datinii ( datului) şi a „ răbdării pietrelor”, ori în mitologia originară a Arhetipului uman, a Gemelarilor ( Fârtaţi şi nefârtaţi), dacă vreţi Cain şi Abel, dacă vreţi însă şi marile iubirii eminesciene, nocturne, uranice. Metafizica acestei lirici este categoric una în sorginte hiperionică, eminesciană, ontologic şi axiologic zicând…Acest dualism al umanului ce pare a fi stigmă ( dar şi enigmă sieşi ascunsă…) – este provocat cum am spus „ eroic”, patetic, de Gligor Haşa- poetul deopotrivă dinspre Juvenal ( „ Indignarea face poezia” …), dar şi Diogene. Dar şi Socrate. Obsesiile scrierilor haşiene sunt de fapt

ale sfetnicului de taină, ale iniţiatului ( nu doar empiric) – şi chiar ale apostolului, fără habotnicia canonicului. Uneori hirsut, alteori cinic în sensul diogenian, cel mai adesea în spiritul predecesorului Octavian Paler…Desigur, preferinţa pentru forma fixă,dăltuirea migăloasă a cuvântului, sincronia sa cu ideea şi Starea, sunt semne ale „ omului vechi”, respingător al decadenţei prin pârloagele pseudo- curenţilor ce fac ritmic deliciul pervers al criticilor- grafomani…

    Credinţa în cuvântul poetic, impregnat de mantra unei  paideume ce aparţine Genomului,

Este fibra de rezistenţă a poeziei lui Gligor Haşa.

 Un singur poem dintre cele ce conţin, cum spuneam, sfaturi ale experienţei vieţii, intelectului, ajunge a releva cele mai sus enunţate: „ Sfaturi”, este de fapt „ Ars poetica” lui Gligor Haşa, amintind de sonetele lui Skakespeare şi de Francois Villon:

 

 „ Ca Sfinxul neclinit să iei aminte/ La timpul vieţii iute trecător/ Şi chiar dacă te crezi nemuritor/ Suflete să pui în serbede cuvinte! / În cel mai tainic colţ al minţii tale/ Ce este taină în taină să ascunzi/ Chiar de vei fi înferecat în zale/ În mintea altora, de poţi, pătrunzi!/ Aşa vei stăpâni semeţ peste nătângi/ În loc să mi te vaieţi ţi să plângi…”( Sfaturi).

 

         Lăsând cititorului dreptul de a primi de unul singur cuminecarea şi…spovedania( astfel investit şi de preot al eucharistiei?!) – închei cu lapidara consideraţie faţă de cel ce de fapt se trans- scrie prin metafore : Sufletul….” Poezia- i şoaptă de la om  la om” scria grecul Vretakos. Dar parcă tot Lucian Blaga spune ceva mai aproape inimilor noastre: „ O boală învinsă / e orişice carte”…Poezia lui Gligor Haşa este spovedanie, catarsis şi suferinţă a vindecării. Prin aceea că poetul înainte de a lecui eventual sufletul altuia, şi-l vindecă şi pe al său, spre a îmblânzi Orfic nu doar fiarele, ci şi sălbăticia naturii oarbe..

Cu o sintagmă sugerată de titlul cărţii, să zicem : fie primită! Opera lirică a poetului ( acum) devean, întregeşte la timp un travaliu plurivalent, al fascinantei arte literare, căruia i s-a dăruit ca profesor şi într-un fel elev sieşi lui, o viaţă.

                                                                                                        Eugen Evu - 2011