Costache Ioanid: Nu-i singur Iuda vinovat...

Costache Ioanid sau puritatea tainelor

În anul 1938 Costache Ioanid, poate mai puţin cunoscut poeţilor şi criticilor de modă nouă, trăieşte o experienţă profundă.. Este operat, iar în timpul operaţiei atinge stadiul de moarte clinică, totul în urma unui diagnostic greşit. În această stare, are ocazia să- şi privească propriul trup imobil, de sus, din tavanul sălii de operaţie. Dumnezeu i-a acordat o viziune, a ridicat puţin draperia, a ridicat puţin un colţ de eternitate pentru ca poetul să poată percepe, într-o stare deosebită, taina.

În anul 1939 descoperă legătura dintre profeţie şi Biblie, începe să studieze cu profunzime pe marii profeţi.

În anul 1940 începe studiul Bibliei, împreună cu Richard Wurmbrand, un mare creştin. Deşi este pătruns de puterea cuvântului sfânt, preferă să-şi recite doar versurile, ca mod de comunicare profundă a omului cu Dumnezeu, semn că doar în sfinţenie se poate împlini cuvântul ca mesaj.

Costache Ioanid s-a născut artist, a fost marcat de pecetea harului, a suferit, ca lecţie de iniţiere, dar a şi cunoscut dragostea de veşnicie . A fost pictor, sculptor, poet. Prin puterea artei şi a cuvântului sfânt, prin stăruinţa asupra tainelor eterne, poetul străbate vremurile perioadei comuniste, între anii 1958 – 1961 nu are un serviciu permanent, dar este aproape de Dumnezeu, de cuvânt, de Biserică.  În mod cert poetul a făcut parte din Biserica vie a Domnului, iar acum face parte din Biserica cerească, acolo unde minunea este prezentă.

Sunt cunoscute mai multe cicluri din poezia lui Costache Ioanid, mai ales credincioşii îl cunosc în dragostea eternă a lui Isus cu  Porumbiţe albe,  Taine, Zile şi sărbători în Betania, Cuvinte pentru Zacheu, Împărăţia copiilor etc.

Dincolo de versul poeziei sale apare mesajul jertfei,  ale aşteptării minunii, ale destăinuirii, ca mod de părtăşie în cuvânt.

Personajul principal, tema, stilul operei, sunt toate focalizate în Isus, poezia lui Costache Ioanid se lipeşte de Dumnezeu, trăieşte prin Dumnezeu, atinge astfel eternitatea, cu blândeţe, cu bunătate, prin cuvinte care schimbă clipele zilei, poezia sa demonstrează că din acelaşi izvor nu poate ieşi apă amară şi apă dulce, refuză putrezirea, acceptă lumina.

“Nu-i singur Iuda vinovat/ de sângele ce se dădu./ Nici marii preoţi, nici Pilat, / ci lumea –ntreagă prin păcat !/ Şi eu, şi tu...  “ (Nu-i singur Iuda vinovat).

Existenţa poetului şi a lumii depinde de Dumnezeu, de Fiul, prin mângâiere cu Duhul. Există o smerenie necesară în versului poetului, care îşi găseşte bogăţia în chiar Mântuitorul lumii: “ Nicidecum, nicăieri, nici o clipă/ nu pot fi fericit fără El./ Lângă El, peste a morţii risipă, / voi sbura ca un alb porumbel“ (Nicidecum).

Zborul acesta în alb învinge moartea, învinge putrezirea, e un fulger scurt, aşa cum ne dorim, este refuzul risipei.

Prin poezia lui Ioanid se mai pot descoperi tainele creaţiei, mari întâmplări ale experienţei Isus în viaţa fiecăruia, parcă există aripi în cosmos, sunt şapte uşi de aşteptare. Peste toate apare natura, anotimpul, o floare care învinge secunda, există în poezia sa o lecţie de armonie venind de la Dumnezeu, există taina judecăţii finale şi a împăcării omului cu Cel de Sus, cu toată creaţia, cu lucrările nevăzute: “Când trandafirii înfloresc, / o mare taină-n ei se-arată. / Când trandafirii înfloresc, /toţi cei ce-aşteaptă şi iubesc/ aud un susur îngeresc/ din primăvara neuitata”.  

Costache Ioanid s-a născut  în anul 1912 şi s-a întors la Domnul în anul 1987. În această perioadă  poezia sa a fost un fulger pur, multe din versuri s-au întâlnit în muzică și cu muzica. Costache Ioanid nu a trădat frumosul,ci mai mult, a păstrat taina în forma ei primară: lumina.

Lumina prin care vedem lumina…

                                    

                                                                   Constantin Stancu  

Foto: Frescă din Bis. Ostrov, jud. Hunedoara 

Radu Igna: Drumul spre subterane. Proza scurtă și lucidatea personajului de bună credință... „Deşi pare că autorul refuză marile evenimente ale epocii pentru povestirile simple, el de fapt ne pune la dispoziţie istoria curentă, nevăzută şi parcă fără importanță pentru elite, politicieni, critici, istorici, care nu mai văd pădurea de copaci, vor schema de succes, indiferent dacă adevărul este scris sau nu”

UP AND DOWN

Cu fiecare carte scriitorul Radu Igna caută să-şi justifice crezul de viaţă mai mult decât scopul artistic. Cărţile sale vin dintr-o zonă a obişnuitului, fără ca autorul să facă eforturi de a inventa istoria, doar constată mişcarea lumii cu atenţie, cu puţină ironie, cu multă căldură, parcă ne-ar vorbi de aproape, conştient că doar cuvântul rostit are puterea de a da viaţă. Este o luptă pentru viaţă pe care o dau personajele sale, după modelul lor limitat, lipsit de orizont.

Scriitorul este sincer, nu inventează povestiri pentru că ele există, fac parte din lumea noastră, ca o rană.

Există o modă în lumea literară aceea de a da un scop comercial cărţilor, au fost şi sunt reţete de succes care aduc bani, dar care inventează viaţă pentru că oamenilor le plac poveştile şi pentru sunt în căutarea unei lumi mai bune, mai altfel, a unei lumii pline de aur aici, în imediata apropiere, fără alte trimiteri, lumea nu mai are răbdare, iar lipsa de răbdare este lipsa salvării de care fiecare avem nevoie.

Deşi Radu Igna ne avertizează că orice asemănare a personajelor sale cu situaţii sau personaje reale este absolut întâmplătoare, avertismentul ţine de ironia sa fină, venită pe filiera literaturii engleze, este aici umorul sec al englezului prins în ceaţă, dar care vede la modul absolut…

 Carte Lazăr nu mai vine, Editura Călăuza v.b, 2005, Deva, avându-l drept consilier editorial pe domul Valeriu Bârgău, este una de proză scurtă şi de viziune lungă. Se înscrie în modul de a scrie a lui Radu Igna, povestiri scurte, dar relevante, de sub mâna sa de scriitor adevărat ies aceste povestiri după apariţiile sale însemnate:  Vâltoarea,  Nimic deosebit în timpul serviciului meu,  Valea proscrişilor, etc. În Transilvania astfel de scriitori dau lumină literaturii române, deşi aceasta îi asimilează cu multă dificultate pentru că nu prea sunt  “la modă“...

Spre deosebire de scrierile anterioare, această proză scurtă este străbătută de un fior metafizic profund, enigma în faţa morţii, tremurul că fiecare scriere trebuie să trimită la ceva mai înalt.

Radu Igna pare să nu fie explicit în mesaj, dar aparent acest lucru pentru că sistemul prozei sale scurte deschide lumea pentru cititor: bătrânul care la sfârşitul vieţii duce o luptă cruntă cu nucul din grădina sa, o luptă aparent inegală, un om sleit de puteri, aproape fără minte, cu mintea pierdută prin istoria noastră recentă, el vrea să fie biruitor, pentru că o viaţă întreagă a luptat. Pentru ardeleni nucul este un simbol, iar lupta finală a omului cu simbolul este una care duce spre destin, cu siceritate, cu altruism.

Apoi prezenţa omului în faţa clădirii din Centru Perfect, necesitatea atingerii noroiului, mersul pe noroi, este unul al simbolului, pentru dincolo este covorul roşu, ca semn al puterii care cade, sau care se ridică, a puterii abstracte, rupte de oamenii care trebuie să treacă prin noroi pentru a ajunge la individul în care te poţi contopi.

Dincolo de mesajul scrierilor există deja un alt mesaj, al deschiderii spre o altă lume, liniştea din povestirile sale este una aparentă, istoria clocotește subteran, este istoria fiecărei zile, a fiecărui destin.

Deşi pare că autorul refuză marile evenimente ale epocii pentru povestirile simple, el de fapt ne pune la dispoziţie istoria curentă, nevăzută şi parcă fără importanță pentru elite, politicieni, critici, istorici, care nu mai văd pădurea de copaci, vor schema de succes, indiferent dacă adevărul este scris sau nu.

Radu Igna nu ne dă “ ţeapă “ prin povestirile sale, el descrie istoria invizibilă aparent a oamenilor de lângă noi în căutarea identităţii proprii şi nu fabricate. Întâmplările doamnei Măriuca Pistol din staţiunea românească, cu iz de cădere umană, este de fapt transpunerea în realitate a vieţii din manelele de fiecare zi pe care le îngăduim în numele libertăţii şi ne facem că nu vedem libertinajul, care nu duce nicăieri, dar deja a fabricat mediul cultural pentru mulţi. Acest lucru nu este explicit la Radu Igna, este implicit, iar discreţia sa provoacă cititorul şi, mai ales, elita din lumea artiştilor.

Escrocul din maşină de ocazie imită pe cel de sus, de la putere, nu mai are la dispoziţie un alt limbaj, un alt mecanism, s-a blocat în mecanismul tranziţiei, mimând afacerea, în fond economia noastră este imaginea unui autovehicul vechi care merge, aduce bani, deşi pare recuperat de la fierul vechi. Traseul este unul real, al celor care fac pe transportatorii de ocazie, fără autorizaţii, dispuşi să ne ducă la centru, printr-un peisaj dureros de exact. L-am parcurs şi eu, iar realitatea din spatele povestirii este o rană.

Deşi pare uşor ironic în scrierile sale, autorul, de fapt, este trist, este tristeţea unei generaţii care a ratat sosirea deşi avea o şansă extraordinară în decembrie 1989, este tristeţea profesorului, pentru că Radu Igna este un profesor serios, care îşi vede elevii căzuţi în tranşeele vieţii, bucuroşi că au soluţii, acolo unde mediul social şi de afaceri nu le are, ci doar le mimează.

Individul care face greva sa personală pentru o mărire de salariu şi două cafele gratuite pe zi, personajul care va fi disponibilizat şi va primi de fapt un şut undeva mai jos de starea sa umană, este doar în aparenţă o stare a unuia satiric, unul plin de umor, este o realitate dură iar scriitorul a fost blând cu personajul, pentru că nu l-a umilit şi mai mult, aşa cum sunt umiliţi cei mai mulţi, poate că trecerea de la o societate la alta, de la un sistem social la altul ar fi putut fi mult mai altfel, dacă omul nu ar fi fost umilit, pe când alţii şi-au făcut titluri de glorie din această umilinţă, clădindu-şi opoziţia politică pe degradarea individului, care nu mai are ieşire, în fond nu toţi putem fi oameni de afaceri, unii doar trăim în timpul nostru, cu iluziile noastre , aşa cum le are personajul povestirii -  Nevoitu. Lumea paralelă dintre ceea ce facem şi ceea ce visăm este una reală, ne ducem istoria cu modestie între vise şi realitate.

Titlul cărţii este dat de povestirea scurtă Lazăr nu mai vine, povestea vieţii unei generaţii care s-a dus, a unei generaţii care şi-a ascuns într-un fel propriu identitatea, pentru a-şi câștiga pâinea zilnică, pentru a-şi câştiga viaţa, o generaţie care a plătit preţul, bolnavă fizic şi moral, roasă de acidul istoriei, Lazăr nu mai poate veni, el s-a dus, istoria l-a transpus într-o altă dimensiune, sub ochii noştri.

Fiecare povestire are tâlcul ei, are mesajul ei, Radu Igna a fost sincer cu noi, ne-a prezentat cetatea din provincie, cetatea în care oameni diverşi se unesc pentru a trăi, căutând sensul mai mult decât investitorii, neapărat străini, care nu mai vin, cetatea din povestori poartă numele de Dolmă, după cum oraşul din America unei alte povestiri cu titlul Up and Down, acolo unde românii îşi caută identitatea, de parcă orăşelul din America este oglinda de peste mări şi țări, de parcă tragedia umană de aici seamănă cu cea de acolo, acolo unde visăm că vom fi.

Povestirile sunt scrise într-un registru plin de umor şi sarcasm, dar tristeţea este fundalul care le dă viaţă, luciditatea omului care a sperat şi care nu mai vine, a celui care trece prin istorie cu autovehiculul de ocazie şi care până la urmă se încurcă singur în visele sale.

 Dincolo de noroi este covorul roşu, înaltul demnitar i-a mai acordat o şansă omului care şi-a făcut stadiul în Văgăuna, localitate care seamănă cu una de foarte aproape.

De fapt bătrânul fără minte care doboară nucul bazat pe puterile puţine, aşa cum este descris în povestirea Simbioză, este chiar omul care se doboară pe sine, într-o zi “în grădina apăsată de puterile primăverii“.

Radu Igna rămâne un scriitor important prin sinceritatea sa, prin scrisul aparent obişnuit, dar trist de real, cu note de umor şi sarcasm.

El scrie în povestirea Drumul spre subterane:

“După ani de claustrare în sertarele editurii de stat, iat-o gata de drum dintr-o editură particulară, pe spezele autorului, două sute de pagini într-o copertă cu un desen suprarealist din care ţâşneşte titlul…”.

Igna este lucid în privinţa operei sale, simte o durere pentru că lumea literară nu poate primi viaţa pur şi simplu, deja vrea altceva, ceva ce nu s-a mai trăit, nu vrea povestiri din lumea reală, vrea poveşti de succes, precum viaţa vedetelor fabricate pe calculator, din interese economice, pentru ca lumea să scoată banii în faţa invenţiilor necesare şi să uite că trebuie zilnic să ÎNVEŢE să-şi trăiască viaţa.

Din acest punct de vedere Radu Igna este lucid, dar nu a putut trăda literatura clasică din care a învăţat să fie om, dascăl, comentator al textelor importante…

Constantin Stancu

Iarna, 2006. 

Migranți fără bagaje... Migrația și capitalismul „barbar”

(fragment) 

Poet, cronicar literar şi publicist, Constantin Stancu se afirmă în anii 1983, 1984  prin premiile obţinute la concursurile de poezie lansate în cadrul Festivalului “Lucian Blaga“, de la Sebeş, judeţul Alba. Atent la seismele sociale, martor al istoriei contemporane, cu modificările din societatea românească de după 1990, autorul încearcă să le prindă în forma amplă a romanului. În 2016 publică Vadul Ars, iar în 2019, Migranţi fără bagaje.

Prezenţa unui topos ficţional, Vadul Ars, care ascunde probabil unul real, cunoscut prozatorului, şi a personajelor din acest spaţiu, ne face să credem că noul roman îl continuă pe primul.

Romancierul surprinde două fenomene din postcomunism: migraţia românilor spre Occident şi evoluţia societăţii româneşti spre o formă de capitalism “barbar“, în care se încalcă orice lege, după principiul machiavelic, pentru a parveni social. E o scăpare din frâu după 1989, o degringoladă morală a lumii sub tentaţia banului într-o perioadă istorică confuză, de tranziţie,  în care se afirmă o nouă pătură socială, afaceriştii de tot soiul, avizi de putere, cocoţaţi spectaculos în vârful ierarhiei sociale.

 ....

Ceea ce îi reuşeşte prozatorului e imaginea degradării morale a societăţii în tranziţie, dialogul prin care deconspiră sursele parvenitismului şi efectele lui nocive, încrengăturile dintre medii sociale şi politică, specularea istoriei, religiei, culturii de către politicieni în campanii electorale. Limbajul pitoresc al personajelor trădează vulgaritatea, mediocritatea, absenţa moralităţii, în ciuda  statutului social.

 

Sonia Elvireanu

Discobolul, nr. 262-263-264/ 2019, p. 116

Revista „Discobolul”, nr. 262-263-264 (oct.-nov.-dec.)/2019. Sumar, redacția, cărți, autori, cronici, piața cărților, teme la alegere, dialoguri teologice, memoria culturală, senectutea și detenta tinerilor autori, revista revistelor literare. Literatura acum - mesaj, estetică și suferință...