Viața băcăuană, nr. 515 / dec. 2024 - ian. 2025. Semnal, cultura în sărbători

 

FELICITARE DE SĂRBĂTORI...

 

Nașterea din Cuvânt

 

 

Dumnezeu a vrut, îngerii cântă:

 

Iosif şi Maria, sub dragoste sfântă,

Un bărbat şi o femeie, atinşi de Har,

O taină aprinsă, un semn ce cuvântă,

O nelinişte adâncă, apoi - măreţul dar...

 

Proorocul a vestit prin ani de-ncercare,

Glasul lui nu s-a stins până-acum -

Se aude din ce în ce mai tare,

Mesia s-a născut pe Pământ, restu-i fum...

 

S-a întâmplat ce fusese vestit,

Lucrarea s-a împlinit divin,

Aşa am fost iubiţi, aşa am fost iubit,

Prin Pruncul din stea, Cuvântul deplin...

 

Da, Dumnezeu e pururea cu noi,

Fiul s-a născut la măreţu-i semn,

Ne-a ridicat din noapte şi noroi,

Iisus, cel mai luminos îndemn...

 

Îngerul a vegheat din Cerul infinit,

Minunea trebuia să se-mplinească,

Îngerul a zburat peste veac şi mit,

Făcând ca Emanuel să se nască...

 

Umbra adâncă a Duhului Sfânt,

Atingere blândă, uşoară -

Şi omul a fost salvat pe Pământ,

I-a fost hărăzit să nu piară...

 

Cezar a dat poruncă împărătească,

Ca toţi să fie puşi în cărţile lumii,

Dar a fost numărătoarea lumească,

Ce nu cuprindea numărul minunii...

 

La Betleem, în locul prea sfânt,

Iisus n-a avut loc în hanul de poposire,

Dar acolo s-a întrupat Cuvântul - Cuvânt,

Acolo îngerii au dat de ştire:

„S-a născut Mesia cel mult aşteptat,

S-a născut Iisus - Prinţul blând”;

Lumea a primit pe adevăratul împărat,

Lumea a primit taina din Cuvânt...

 

Iisus ne-a învăţat nemurirea,

Iisus ne-a curăţat de păcate,

Iisus a salvat chiar omenirea,

Prin lumină, adevăr şi dreptate...

 

A fost o naştere în Betleem,

A fost o naştere cu înger şi stea,

Din veacuri acelaşi îndemn:

Zidiți în nemurire cu dragostea...

C Stancu, Hațeg ©

 

Constantin Marafet și ținutul prozei... Moartea nu ajunge niciodată la inimă...

Între Rai și Iad, o călătorie pentru vindecarea ființei…

 

 

Romanul reprezintă pentru Constantin Marafet posibilitatea de a-și exprima lumea sa în lumina unor fapte care marchează ființa. Povestea lui Vladimir, pendulând între iubirea suverană, iubirea carnală și lipsa iubirii este o narațiune despre convertirea omului la posibilitatea nemuririi, prin iubire. Romanul Moartea nu ajunge niciodată la inimă,* publicat la Editura Rafet în anul 2024, atrage prin pasiunea pusă de scriitor în fiecare pagină, arătând un loc unde omul se simte puternic, dar și un loc vulnerabil totodată, inima… Titlul sugerează dimensiunea spirituală a vieții, posibilitatea de a învinge moartea prin forța care vine din credințele noastre.

Vladimir, medic ginecolog de profesie, având o formație științifică, profesionist cunoscut în localitate, deși căsătorit, se întâlnește cu iubirea reală, irezistibilă, iubirea incredibilă cum ar scrie Silviu Guga, alt romancier. Iubirea are regulile ei, ele nu se supun rigorii imediate, evidente, există o rigoare a spiritului însetat de eternitate. Căsătorit cu Iana, având o fiică, viața îl pune într-o situație limită. Boala fortuită a tinerei fete, Sofia, îl scoate din mediul său familiar, din tipicul profesiei. O boală care impune intervenții medicale speciale, unice, greu de găsit în țară. Soluția vine pe neașteptat, există un medic în Austria și un spital capabil să rezolve cazul medical. Pleacă în aventura vieții sale pentru a-și salva fiica, pentru a-i oferi un viitor. Este semnul unei dragoste de sânge, deschidere spre un alt timp. Bazat pe promisiuni ale prietenilor, pornește la drum. După mai multe aventuri provocate de un fals prieten, ajunge la Viena, locul unde lumea se deschide personajului principal. Providența îi aduce în cale un vechi coleg de facultate, Cetină/ Cenușă, acesta, cunoscând cultura austriacă, lumea din acea zonă de lume, îl ajută și-l sfătuiește în legătură cu procedurile medicale, îi oferă călăuzire în noul univers social. Este îngerul păzitor. Până la urmă, operația Sofiei se realizează după alte proceduri medicale decât cele uzuale, practicate în țară. Treptat, Vladimir înțelege că Dumnezeu vrea o schimbare în viața sa.

La Viena, în timpul dintre procedurile medicale la care este expusă fiica, el colindă orașul și ia contact cu o lume aparte, cerșetorii, apoi rromii care au plecat din țară și se descurcă într-o cultură subterană, cu alte reguli, cu alte stări. Ei locuiesc sub un munte de gunoaie, dar reușesc să supraviețuiască sub puterea forțelor brute ale vieții. O cunoaște pe Sandra, o femeie deschisă iubirii, atracția dintre cei doi este specială, imposibilul devine posibil. Medicul ginecolog, căsătorit, ieșind din coconul său de mătase, cunoaște iubirea. Această iubire îl copleșește, deși nu are capacitatea fizică de a avea copii, efect al unei operații, el va continua să abordeze această iubire fără regulile sociale convenționale. După reușita operației, Vladimir o pierde pe Sandra în lumea din Viena, cu cerșetori, șmecheri, șmenari, bătăuși de profesie. Întors acasă, în țară, reușește să se reabiliteze, o parte din el a rămas în acea lume absconsă, ciudată. Iubirea carnală se metamorfozează în iubirea absolută. El dorește să se călugărească, simte că are ceva de dăruit oamenilor, dincolo de profesia din zona socială, ar putea face un lucru imposibil pentru un mundan, să construiască o biserică/mănăstire. Și de data aceasta, providența îi scoate în cale pe părintele Macarie, acesta înțelege dimensiunea spirituală a existenței. Biserica devine realitate într-un loc mirific, aproape de natură, făcând corp comun cu întreaga creație vizibilă, curată, departe de societatea acceptată ca normă obișnuită.

Finalul povestirii este abrupt, Sandra îl regăsește în biserica cea nouă, ei se bucură de întâlnirea aceasta ieșită din timp, dar evenimentul îl copleșește pe erou. Ea are și un copil, este fiul lui, unul greu de prevăzut în realitate datorită imposibilității fizice a bărbatului de a procrea. Căderea în abis a lui Vladimir, ieșirea din lume, adică, este brutală. Sandra are grijă de el, iubirea ei se materializează într-o pasiune tăcută, departe de lume, lângă un bărbat promis de soartă. Mintea i-a fost zguduită de aceste evenimente, însă cei doi se desăvârșesc în iubire, iar el recunoaște că doar în brațele lui Hristos a putut găsi salvarea. Iată concluzia narațiunii: „Sandra m-a îngrijit ca pe un copil mai mult de zece ani. Nu aș fi îndrăznit niciodată să-i cer acest lucru. A rămas cu mine pe Muntele oropsit. Fiul nostru plecase de mult în lume. E doctor ginecolog ca și mine și are mare succes. Mi-e dor de el ca și de Sandra, care este în permanență cu mine. Dumnezeu a îngăduit, până la urmă, să ne desăvârșim dragostea. Trupul este atât de împuținat, încât dorul a împrejmuit muntele. M-au uitat toți. Asta-i marea mea satisfacție” (p.365).

Romanul are mai multe semne ale convertirii, conform regulilor teologice acceptate. La început, conform tradițiilor creștine din zonă, un duhovnic îi prezice legământul său în viață, trebuie să-și termine lucrarea. Boala fiicei este o încercare specială, Vladimir, fiind medic, este pus în situația să găsească o ieșire din această situație, este lovit chiar în locul unde se considera puternic, dar experiențele îi arată punctele vulnerabile. Apar în existența lui Vladimir mai mulți îngeri păzitori, colegul Cenușă, preotul Macarie. Copilul ce se naște este unul al promisiunii, bărbatul nu putea procrea, dar dragostea învinge limitele cărnii. După ce fiica sa Sofia iese din procedurile medicale legate de tumoarea sa, el vorbește în limba germană cu doctorul care a operat-o, fără să conștientizeze capacitatea de comunica atât de coerent (glosalia/ vorbirea în alte limbi). La Viena citește Biblia, se adâncește în mesajul divin, asta îl schimbă treptat, ceea ce fac posibile evenimentele care declanșează iubirea reală și iubirea spirituală, bazată pe credință.

Pe de altă parte, autorul ne poartă dintr-o parte în alta a lumii, din partea reală, dureroasă, în partea spirituală, liberatorie. Tablourile se derulează în planuri diferite. Lumea cerșetorilor din Viena prefigurează iadul, lumea de jos, o lume pierdută cu regulile ei dure, care generează moartea, spaime, neiubire. Dacă Cenușe, fostul coleg îl ajută, celălalt prieten, Traian, cel care îl însoțește la Viena, șofer de ocazie pe drumurile Europei, este un înger căzut, unul care îl pune la încercare. Biserica edificată de Vladimir și Macarie reprezintă lumea de sus, ieșirea spre Cer.

Romanul începe cu întâlnirea personajului principal cu Serafim, călugărul, duhovnicul care trasează liniile de forță ale acțiunii prin cuvinte simple dar reale, ele marchează viitorul drum prin viața medicului. Întâlnirea cu acesta pendulează între real și imaginar, între spaimă și cercetare spirituală. „Am ridicat privirea peste umărul preotului și m-am văzut pe ulița copilăriei mele. M-am închinat și parcă prin vis îi auzeam pe bătrânul preot: <<În numele Domnului te închin>>. Simțeam cum în urma degetelor pe trupul meu se deschidea o rană, era ceva ca arătura, ca brazda de plug. Mi se despica trupul în două. Ciudat era că nu mai curgea sânge. Probabil scăpasem de el. Nu mai avea ce curge. Simțeam doar o durere imensă, o durere înfundată, cumplită” (p. 31).

Un hău spiritual se deschide în universul lui Vladimir, el cade pentru a se ridica prin iubire. Iubirea de oameni, iubirea de Dumnezeu. Drumul său se deschidea, cu meandre, cu lumea de jos și lumea de sus, cu suferința care i-a modelat ființa pentru desăvârșire. Autorul își poartă eroul prin lumea păgână și prin lumea spirituală, bazată pe lumina divină. Această pendulare face parte din procesul de modelare spirituală, așa cum spun marii profeți, aurul este prelucrat prin foc pentru a elibera zgura, proces al salvării/ mântuirii/eliberării/ izbăvirii…

Se respectă tradițiile, miturile și legendele creștine specifice acestei zone, inclusiv ieșirea din această lume, pentru a fugi de căderile generațiilor materialiste până la disoluție.

Sărutul dintre ea și el, apropierea dintre două lumi aparent separate, în incinta bisericii noi determină lumea să fugă de profanarea locului sfințit prin acest gest. Pentru cine citește Biblia, vine o întrebare: Ce caută Cântarea cântărilor, în mijlocul Scripturii, un poem de dragoste între ea și el, deschizând paradigma dintre dragostea lui Iisus Hristos pentru Biserica Sa? Lumea înțelege taina, tainele, iubirile suprapuse, întrepătrunse, legate de carne și suflet în același timp?

Narațiunea curge cu fraze clare, unele poetice, are descrieri de natură, explicații științifice și spirituale. Autorul alternează tablourile existențiale, șochează sau se lasă dus de val. A pus multă pasiune în această poveste din lumea de azi, străbătută de miturile și legendele lumii de ieri, de credințele vechi și speranțele noi; cu perspectiva realizării într-un viitor previzibil pentru o altă generație… Cititorul poate alege, dar iubirea prin suferință este unitatea de măsură a oricărei povestiri.

 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în revista „Plumb”, nr. 12/2024

 

*Constantin Marafet, Moartea nu ajunge niciodată la inimă, roman, 365 de pagini, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2024. Note de prezentare Ana Dobre.

 

Raftul de cărți la revista „Climate literare”

 

Festivalul Național de Proză „Liviu Rebreanu”, 2024. Note la un eveniment

Camelia Ardelean, LA BRAȚ CU EUTERPE... Cu muza în poiana literaturii, poezia și starea

 

Abisul

 

Din abis

 

Din întunericul greu la lumină,

O chemare dulce, prea sfântă,

În dimineaţa de veac senină,

În care şi munţii mai cântă...

 

Dumnezeu v-a chemat cu iubire,

V-a scos din lumea aceasta tristă,

V-a dăruit starea de nemurire

Şi Cuvântul care, iată, rezistă...

 

Sunteţi seminţia aleasă cu răbdare,

Neam legat de viţa împărătească,

Voi vedeţi Împărăţia în zare

Şi Noul Cer pregătit să se nască...

 

Dumnezeu v-a câştigat pentru Sine,

V-a născut din nou, în Iisus,

Cel ce a fost, Ce este, Cel ce vine

V-a schimbat cu îndurarea de Sus...

 

Fiinţa v-a fost unsă cu Duhul Sfânt,

Pentru călătoria cea dreaptă,

V-a săturat cu pâinea din Cuvânt

Şi v-a pus viaţa într-o şoaptă...

 

Străini şi călători spre Cer,

Spălaţi în apa cea vie, iată,

Aveţi prietenia deplină cu El

Şi dragostea eternă de Tată...

Constantin Stancu, Hațeg ©

Revista „Climate literare”, noiembrie 2024. Semnal, sumar

 

Revista „Răsunetul cultural”, nr. 12 (Dec.)/2024. Semnal

 

Aurelian Sârbu - IMENSITATEA UNEI CLIPE...

 

PRINTRE  RÂNDURI

 

te-am țintuit

     în imensitatea unei clipe de demult

pe când te pictam

     icoană făcătoare de patimă

și imploram clepsidra

     să-și stăvilească firul de nisip

     în ochi să-ți lase nestinsă lumina --

     acum văl de umbră

     năpastă a uitării

 

agresivă și neînduplecată

     negura-mi sfâșie pasul înapoi

• Aurelian Sârbu

 

Revista „Plumb”, nr. 11/2024. Semnal, cultură și atitudine...

 

Nicolae Silade și poezia fără frontiere... Semnal de la Translation Café

 

eZine of Modern Texts in Translation: Translation Café No. 241. Nicolae Silade sub auspiciile următoarelor foruri: Universitatea din București, The British Council,  Institutul Cultural Român, și Uniunea Scriitorilor din România anunță publicarea volumului

Nicolae Silade, traduceri și interviu. Ediție bilingvă. Traducere în limba engleză de Raluca Ioana Crucerescu.

De un sfert de veac, de când le-am înființat, Editura Contemporary Literature Press, Masteratul pentru Traducerea Textului Literar Contemporan și revista acestuia, Translation Café, traduc poezie. Multă poezie. Înainte de toate, am tradus poezie contemporană românească. Specificul programului masteral era traducerea literaturii contemporane. Am tradus și poezie britanică, am avut șansa de a face câteva masterclass-uri cu edituri englezești (Bloodaxe Books, cu poeți englezi – mai ales cu ajutorul poetei și agentei literare Anne Stewart.

Am ajuns, în acest moment, să fim cunoscuți, chiar foarte cunoscuți, în România. Suntem recunoscători pentru ajutorul Uniunii Scriitorilor, Institutului Cultural Român, al Muzeului Național al Literaturii Române și, deloc în ultimul rând, al Universității din București, care, pentru noi, toți cei care lucrăm la masterat, la editură, la revistă, este Alma Mater. Contemporary Literature Press este, în primul rând, editura online pentru literatură a Universității noastre. Cu acest volum, dedicat poetului Nicolae Silade, începem o serie de traduceri din poeții români contemporani, și nu mă refer aici numai la poeții consacrați. Ne propunem să descoperim și poeții pe care critica literară îi ignoră.

Volumele vor fi bilingve și vor cuprinde, de asemenea, interviuri cu poeții traduși. Ele vor fi traduse în mare parte de masteranzi. Mulți dintre masteranzi își vor scrie Disertația de absolvire traducând poeți români, în colaborare cu poeți englezi (pentru stilizare) și sub coordonarea profesorilor Masteratului.
Au tradus multă poezie românească masteranzii noștri. Am tradus și eu mulți poeți, publicați fie online, fie pe hârtie, la alte edituri din țară și din străinătate.
Le doresc succes mai tinerilor mei colegi. Sper ca, acum, în apropierea Crăciunului, să le facem acest cadou editorial, atât lor cât și poeților traduși de ei. Am demarat această serie de cărți în speranța că ele vor deschide micilor noștri masteranzi o posibilă carieră în lumea culturală românească.

Translation Café  No 241 poate fi consultată și descărcată din acest moment la adresa de internet: http://revista.mttlc.ro/241/TC 241.pdf

Pentru sugestii sau comentarii, vă rugăm adresați-vă redacției: lidia.vianu@g.unibuc.ro

Prof. Dr. Lidia Vianu

Director al Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan

 Sursa: Prof. Dr. Lidia Vianu

Ion Dulugeac - PARADISUL DECĂDERII, Editura Romhelion, 2015. Colecția „Vise spulberate”. Semnal, câteva note

Stilul lui Ion Dulugeac este unul realist, combinație între narațiune, documentar, povestea familiei, în toate - un tablou interesant din vremurile care au trecut peste București, cu impact asupra țării.

Ion Dulugeac a promovat mai multe cicluri/ colecții prin cărțile scrise și publicate: Viața la țară; Vise spulberate; A fost odată la… Jilava; Femeile prin viața noastră; Legendă și realitate. Toate având menirea să promoveze realismul care marchează viața oamenilor, cu dramele și bucuriile lor, epocile fiind schițate prin forța iubirii. Un joc între facil, mit, istorie aspră, violență și șiretenie. Secretele, spionajul, aventurile bărbaților sau ale femeilor, piperul istoriei, recuperarea memoriei, sunt teme care atrag mereu… 

 

Romanul de azi - Viața privată pură și alți artiști ai nimicului

 

Din jurnalul fostului judecător Teo Ciocan:

„Am citit astăzi ceva tare. Hackerii din toată lumea se pregătesc pentru un congres… Câteva lucruri   m-au atras atenția. Ei pledau pentru o <<societate paralelă>>, una în care lumea să se învârtă în jurul criptomonedelor. Vor ieșirea din sistem… Caută să redobândească <<viața privată>>, pură. Oare există așa ceva? Au început să construiască un alt domeniu, paralel. Pe lângă Internet, ceva să fie numai al lor, instituțiile și statele să nu-i mai controleze. Au alte idei, susțin orașele-stat, societatea nomadă, călătoare, distinctă de comunitățile sedentare de azi. Vor bitcoin, o monedă rezistentă, un sistem economic care să se nască din nimic. De la Cetatea de Aur la Cetatea Nimicului. Am căutat să văd cine sunt actorii noului sistem… Artiști ratați sau realizați, hackerii de serviciu, activiștii nimicului, cripto-anarhiști, dezvoltatorii de bitcoin și alți artizani ai noilor domenii… Sunt chiar lângă noi, printre noi. Așa citesc portalul de știri pentru azi. Unii poartă măști… Măști, măști și alte identități.  De reținut! Ce au toate astea cu mine? Schimbarea ne cutremură - frica și alte jocuri de societate…”.

Fragment din romanul Judecătorul și jurnalul ars (2021).

 

 

Proza de azi - Schimbarea lumilor de azi... Jurnal de magistrat...

 

Din jurnalul lui Teofil Ciocan:

„Am citit câte ceva despre occident. Ei au trecut pe aici, noi începem să trecem. Despre aceste lucruri care ne frământ au scris oameni mari. Titlurile cărților lor sunt incitante. Growing up Absurd (Paul Goodman); Omul unidimensional (Herbert Marcuse); Istoria este o maladie a mitului (Freud); Declinul occidentului (Oswald Spengler) etc. Nu știu dacă am notat bine situația. Cea am reținut eu… Apar comunități utopice care ies din societatea propriu-zisă. Pe de altă parte societatea se coagulează sub imperiu violenței (!), am mai citit asta undeva. Apare goana după valorile consumismului, se forțează standardizarea ca toți să profite și ei iau profitul. E ca uniforma la comuniști (?). Gunoiul indică modul de viață din casa fiecăruia. Apare o cultură de mijloc, bună pentru individul comun. Până și estetica va influența forma obiectelor pentru a forța vânzarea, necesitarea trece în planul secund. Culmea, statul devenea un furnizor de plăceri, pentru a-i manipula pe oameni prin aceasta… Nu știu dacă am reținut corect aceste idei, dar mi se par faine. Am notat și ceva despre experiența practică: anatomia în abator! O, tare! Omul se izolează și moartea devine relativă în „cybercultură”. Se relativizează? Măi, să fie! Până la urmă ajungem la primitivism asumat, pentru a-i controla pe oameni, pentru ca afacerile să meargă. Mă retrag să fac un ceai de mușețel cu mentă. Am nevoie de puțină liniște… Asta nu e de spus la toată lumea!”

Fragment din romanul Judecătorul și jurnalul ars (2021).

 

 

O amintire de la Eugen Evu, medalion liric și ninsoarea din Babilon

 

Medalion  liric

Constantin Stancu

 

Prin empatia sufletului cu spiritul, oglindite în limbajul plăcut auzului şi vederii ce se contopesc armonios în substanţa inefabilă a cuvintelor-scântei, lirica poetului Constantin Stancu este dintre cele mai originale, neatinsă de turbulenţele stihiale, inocentă în sensul Fiinţei ce se înnoieşte prin rostire şi ia podoabe sărbătoreşti, prin transfigurare .

O cultură poetică şi  religiozitatea creştinilor originari, un fior transcendental scarat în sus, primitor de energie şi transparent ca aurele sferice, o redescoperire prin fiecare poem, a sinelui în Marele Sine Cosmic, sunt câteva din culorile ce simt potrivite cu lucrarea lui însetată de esenţe.

Emoţia este înfloritoare mereu în metafore autentice, condiţia umanului este mereu de a se dărui celorlalţi, iubitoare de aproapele din departe . Între noi trăieşte de mulţi ani poemul viu al prieteniei prin poezie , cuvânt şi vrere de mai bine. Într-atât de mult şi tulburător a scris Constantin Stancu despre cei asemenea lui, Poeţii, încât aceste propoziţii  rămân doar o  strângere de mână, la marginea unui Unic Cuvânt, cel Viu: de frăţietate şi de bucurie de a ne fi întâlnit pe aceeaşi cale, prin Duh intuită.

Opera sa critică este şi ea structurată original, pe temelia unui sentiment aderent cald, fertil şi cu harul de a decoda în scrisul celuilalt, mesajul de profunzime, dincolo de chipul şi asemănarea fiecăruia .

Eugen Evu, 2007

Constantin Stancu - POEME selectate de Eugen Evu pe discheta roz

 

                                                VREMURI

 

Există o vreme a iubirii pure

când autovehiculele trec

prin trupurile adolescenţilor îndrăgostiţi,

cu mare viteză,

iar ei se sprijină de un sărut,

există o vreme a tăcerii,

sunetul precum săgeata lasă o urmă

ca o zbatere de pleoapă,

şi lacrima în care locuieşti,

poţi striga peste câmpul înflorit

ca spre o cetate,

adolescenţii se sprijină de un sărut…

NINSOARE ÎN BABILON

 

Mai ninge-n Babilon, zăpada acoperă finalul,

zăpada e umbra iubirii,

mai ninge-n Babilon,

statuile suferă de frig,

oamenii s-au îmbolnăvit de veşnicie,

întotdeauna mai rămâne cineva

care va scrie cuvântul Babilon pe zăpada proaspăt ninsă…

 

Anca Sîrghie, LUCIAN BLAGA, PROFESOR ȘI MENTOR, Editura Junimea, 2024. Eveniment editorial - un demers academic, documentat, proba timpului

 

Michèle Savary - SARAJEVO 1914. Viața și moartea lui Gavrilo Princip, Editura Vatra veche, 2024. Câteva note despre „logica” războiului în Europa

 

CĂRĂRILE ISTORIEI…

 

 

Sarajevo, 28 iunie 1914. Gavrilo Princip ucide cu un pistol pe Franz-Ferdinand, arhiduce, moștenitor al Imperiului Austro-Ungar, conform arhitecturii politice a Europei din acea vreme. Este ucisă și soția acestuia, contesta Chotek. Evenimentul a declanșat războiul împotriva Serbiei. Imperiul dorea acest război, Serbia, la fel ca alte state mici, era parte acestuia. Se declanșează războiul, Primul Mondial, se globaliza războiul, deși oamenii visau la globalizarea libertății. Un tânăr patriot sârb declanșează criza profundă a lumii, era visător, pregătit să cadă pentru ai săi, iubitor de limbi clasice, romane, cântece patriotice, atras de gravitația vremurilor.

Locul asasinatului a fost cheiul Appel lângă râul Miljiacka, capitala Bosniei. Povestea lui Gavrilo este una tragică, are o doză de actualitate. Marile imperii căutau să cucerească lumea. Austro-Ungaria era talonată de Imperiul Otoman, de Rusia, de Germania, Franța. Europa era sub presiunea intereselor de tot felul.

Michèle Savary a scris cartea SARAJEVO 1914. Viața și moartea lui Gavrilo Princip*, Editura Vatra veche prezintă, în anul 2024, varianta în limba română, scriitorul Nicolae Băciuț, editorul, are curajul să ne ofere evenimentele tragice din acea perioadă, unele în legătură directă cu zilele noastre, având în vedere războiul din Ucraina sau cel în care este implicat statul Israel contra grupărilor militare din Orient, susținute de Iran.   

Asasinatul a fost doar pretextul pentru ceea ce imperiile pregătiseră/ clădiseră/ instituiseră   în lumea de atunci. Autoarea, după o bogată documentare, analizează Imperiul Austro-Ungarie, Habsburgii cu întregul sistem politico-economic și militar, privește spre o Serbie frântă. Aduce note legate de organizarea asasinatului, traseul străbătut de autorii asasinatului, prezintă victima, prezintă familia victimei, prezintă asasinul, criminal și erou totodată. Procesul este descris amănunțit, păstrând atmosfera vremii, apoi închisoarea de la Theresienstadt, finalul lui Gavrilo, amintiri legate de acesta etc.

În analiza sa, autoarea ne dă clar drama imperiilor: căsătorii incestuoase, legate de interesele de putere, cu urmași marcați de boli și afecțiuni distrugătoare - nebunia, epilepsia, cruzimea, lipsa de empatie pentru supuși. Sistemul de putere dus la perfecțiune, pentru a ține sub control țările mici, oamenii simpli. Structura religioasă bazată pe un catolicism rigid, fără dragoste față de oameni, cu reguli reci, apăsătoare, ritual formal. Religia ca anexă a sistemului de putere. Contradicțiile cu celelalte denominațiuni din imperiu: ortodocșii, musulmanii, reformații etc. Sufocarea trăirilor și sentimentelor umane, a folclorului și a tradițiilor locale spirituale. Disprețul spiritului german față de slavi și alte naționalități, acesta provocând tensiuni, dezechilibre sociale, sărăcie, supunere. Avantaje acordate unor minorități din imperiu pentru a masca dictatura de tip feudal. Impunerea limbii germane ca limbă oficială, tendința de a germanifica zonele stăpânite, tăind orice fel de trăire specifică a popoarelor supuse. În sânul societății au crescut tensiunile, nemulțumirile, revoltele, pe fondul schimbărilor produse de industrializarea care devenea tot mai acută în lume, însă cu păstrarea, la popoare, a vechilor tradiții feudale. De multe ori, propaganda de atunci, și acum, susține armonia și echilibrul imperiului, ceea ce pentru cei supuși determină/ determinau nemulțumiri, revolte, evenimente aprinse. De la violența sistemului birocratic la violența socială.  Sârbii, ca și Boznia-Herțegovina, partea imperiului, abia scăpaseră de teroarea Imperiului Otoman, doreau  eliberarea și formarea unui stat unitar.

Tabloul istoric este conturat cu realism și luciditate. Pe la 1551-1552, un membru al Habsburgilor, și-a organizat propriile funeralii, apoi a decedat de paludism, a asistat la acestea, scandalizând chiar biserica, iată, care-l susținea (p.17). Imperiul devenise „închisoarea popoarelor” după cum au scris unii istorici. Reforme de formă pentru a sfărâma gratiile sociale. La începutul secolului al XIX-lea experimentele științifice au fost interzise, Omul de cultură, Haine, a fost și el marginalizat, până și inscripțiile pe lespezile funerare erau aspru supravegheate, nimic nu trebuia să sugereze libertatea. Cu poliția în cimitir se păzeau monumentele funerare.  Schiller a fost considerat un scriitor periculos, pictura și sculptura erau obturate, cenzurate. La Operă nu se putea cânta „Trăiască libertatea!”, sloganul a fost schimbat – „Trăiască veselia!” etc.  Împăratul dorea „cetățeni cinstiți”, savanții nu aveau loc în sistemul social, imperiul părea perfect construit pentru a dăinui… (pp. 48-49).

În spațiul ortodox sârb se produc tensiuni, sărăcia era prezentă în viața țăranilor, meșteșugarilor, oamenilor simpli. La Niś (anticul Naissus) există un monument aparte, un turn alb, strălucitor, domina peste peisajul natural. Un turn fărmat din capetele a cincisprezece mii de servi uciși de pașă, în timpul unei revolte.  Semne tragice dintr-un timp tragic (p. 63). Balcanii „un butoi de pulbere”, iată peisajul.

Împăratul dorea ordine, familia imperială avea legile ei, aspre, se dorea menținerea echilibrului economico-social în lumea de atunci.

Un exemplu vine de la sine: un ofițer al armatei habsburgice solicită avantaje ca urmare a activității sale. Cum omul își pierduse piciorul, considera că va fi răsplătit. Dar evenimentele s-au petrecut într-o bătălie pierdută, împăratul l-a concediat brutal, rece, distant, preocupat de reguli. Ce însemna pentru imperiu viața unui ofițer devotat? (p. 107).

Dacă supușii, majoritatea dintre ei, trăiau în sărăcie, casa imperială avea parte de un fast aparte. În ajunul săvârșirii asasinatului arhiducelui, la un hotel se servește, în cinstea marilor oficialități: „supă „Regénce”, sufleuri, păstrăvi în aspic, friptură de miel și pui, sparanghel, salate, șerbeturi, cremă de ananas” (p. 168).  

Organizarea asasinatului a presupus participarea a mai multor persoane. Cu toate stângăciile, ele au reușit să-și atingă ținta, ceea ce i-a legat nu a fost organizarea, a fost legătura de solidaritate pentru a atinge dezideratul național sperat. Cum în familia împăratului au fost divergențe legate de căsătoria arhiducelui, împăratul a privit totul prin fereastra intereselor personale, nu prin cea a intereselor națiunilor care compuneau imperiul. El credea că Dumnezeu a intervenit pentru a face lumină în familia sa, așa cum el nu a putut face, la timpul cuvenit, având în vedere rangul de jos al soției lui Franz-Ferdinand, contesa Chotek, situație pe care casa imperială nu a putut-o preveni. Nu a contat suferința oamenilor din zona Serbiei, nu conta șerbia, venind din epoca feudală, nu contau litigiile false, presa de propagandă, sistemul șubred… (p. 185).

Gavrilo Princip a fost un personaj interesant, curajos, energic, și-a iubit țara și compatrioții. A fost idealist și curajos, se vedea un erou, așa cum a înțeles el viața celor din jurul său. I-a plăcut să citească, pricepea realitatea, putea să formuleze idei pertinente, dornic să-și atingă scopul, unul care nu era numai al său. A fost maltratat după reținerea sa, supus la suferință și chinuri în închisoare, și-a pierdut un braț, a fost bolnav. În final, a cedat… A rămas amintirea, despre el au depus mărturie medici, psihiatri, gardieni, funcționari. A fost închis în Cehia, la Trezin, departe de zona sa. Imperiul și-a organizat sistemul instituțiilor de forță de așa manieră pentru a cuprinde întreg teritoriul controlat.  De remarcat, peste ani, la Teresienstadt/ Trezin, în locul închisorii imperiale a fost lagăr nazist, prin anii 1940-1941. Obiceiurile imperiului, indiferent de ce fel, rămân, istoria are cheile ei în toate aspectele, când în joc este libertatea celorlalți… (p. 241). Gavrilo Princip și-a recunoscut vina, acțiunile, a regretat că a ucis-o pe soția arhiducelui, a fost o eroare determinată de împrejurări. Nu se considera un criminal, ci o persoană care a făcut ceva pentru Bosnia, dorea să fie o singură patrie, integrată în Serbia… Dorea să fie liber în țara sa, cu oameni la fel ca el.

O poveste ca oricare alta, am spune, astfel de situații au mai fost în toate imperiile. A murit de tânăr, pur, nu a cunoscut dragostea, a fost un idealist care a declanșat un război, deși nu dorea asta.

Michèle Savaray s-a documentat pentru acest fragment de istorie, a vizitat locurile pe care le prezintă în cartea sa, a ținut cont de sugestii, texte contemporane etc. A prezentat în carte chiar și scenele privind conspirația legată de aceste evenimente, cum ar fi intervenția masonilor, a evreilor etc. (p. 208). Nu a fost așa, alte au fost rațiunile, ele erau legate de dorul de libertate. Pledoaria unui avocat mai curajos, sfidând regulile, avocatul Zistler, descrie vremurile: „- Ilustru tribunal, iată încă un proces de înaltă trădare. Spun <<încă>>, pentru că, în Monarhia noastră, procesele de înaltă trădare revin, din nefericire, într-un ciclu periodic, precum o boală cronică, boală, ce, la intervale regulate, recidivează, și tinde să devină o instituție normală la noi” (p. 218). De reținut acest aspect sociologic, cu toate că tribunalul a respins și a atras atenția avocatului că se abate de la obiectul dosarului privind pe învinuiți, sub sancțiuni procedurale…

Autoarea a avut darul de a selecta aspecte profunde din perioada analizată, istoria merită scrisă din diferite surse, inclusiv din dosarele judiciare ale vremurilor…

O carte reper pentru cine simte că istoria are meandrele ei, unele care se repetă din timp în timp. A fost tradusă în limba română din limba franceză de doamna Cristina-Rodica Mazâlu, are o prefață de regretatul Acad. Răzvan Theodorescu. Dânsul a reținut: „Cartea scrisă de Michèle Savaray ce citește mai curând ca o anamneză și ca o explicație pentru ceea ce se întâmplă încă în aceste părți din lume…”(p. 8). 

Cartea are multe citate, trimiteri la cărțile studiate, fotografii vechi, hărți, descrieri ale locurilor pe unde s-au petrecut evenimentele, unele punând în evidență frumusețea naturii: „Priviți această Serbie uitată, diluată în depărtări, întrezărită prin consistența timpului; ici o vale aruncată, precum o eșarfă prin care șerpuiește un râu subțire, de culoarea jadului, acolo un sat de lemn, cu case dispersate de albul pulverizat al numeroșilor pruni înfloriți; la orizont nuanțele irizate de albastru și de violet ale munților, în acest ținut unde găsești mai degrabă cărări decât drumuri”… (p. 71).

Cărări sau drumuri prin timp?

 

Constantin Stancu

 

*Michèle Savaray, Sarajevo 1914. Viața și moartea lui Gavrilo Princip, 246 pagini, Târgu Mureș: Editura Vatra veche, 2024. Traducerea Cristina-Rodica Mazâlu; prefața Acad, Răzvan Theodorescu.       

**Text publicat în rev. „Vatra veche”, nr.11/2024

Sonia Elvireanu, OMUL-SOARE, roman- poem, Editura Ars Longa, 2024, colecția Cassiopeia. Semnal, semn