PATRIA…
Adrian Botez se dedică cu toată
energia miracolului numit Patrie. În volumul de versuri Ion –patria mea / Balada Kog-a-Ion-ului, publicat la Bacău: Editura
Ateneul Scriitorilor, 2016, vocea poetului are menirea de a trezi inimile cititorului
pasionat de identitate. Într-o vreme a globalizării harnice, Adrian Botez
redescoperă resursele românilor: Istoria, credinţa, apropierea de natură,
rădăcinile daco-valahilor, miracolul care a nins timpurile. Poetul ia în serios
menirea sa, nu se lasă atras de mirajul experimentelor poetice la modă, el zice
clar, cu putere ce suntem, unde suntem, ce putem face în acum.
Volumul este structurat riguros,
pe mai multe părţi:
I.-
Ion-Patria mea;
II.
- Poetul;
III.
– Dumnezeu, lumea şi omul;
IV.
– Amin.
Toate formează întregul unei
viziuni impuse de istorie, de trăirea în spaţiul acesta special numit România.
Primul poem se întoarce spre
ţărâna vie care modelează comunităţi. Acolo este rădăcina – Capul lui Zalmoxis. În primul poem, un imn
dedicat, se prezintă o realitate dură şi curată, realitatea peste care trecem
uşor. Ion cel din bătălii, înviat în Poarta lui Dumnezeu, sfântul, rădăcină de
stea. Natura cu toate elementele au izvorul în fiinţa miraculoasă: Ion – Kogaion… Baladă şi cântec vechi,
invocarea spiritului originar.
Poezia patriotică, în sensul bun
al cuvântului, are un loc aparte în creaţia poetului. El nu se fereşte să laude
locul unde trăieşte, unde viaţa are un secret parte. „să nu-ndrăzneşti să te caţări pe/
munţii mei – dacă nu eşti în stare să vezi/ curgând – pe toţi versanţii lor –
orbitor/ sânge de/ îngeri – în miezul/ zilei” (Patria mea, p. 9). …Şi nu este demodat!
Poetul îndeamnă să redescoperim
patria, să ne redescoperim pe noi. Sunt poeme curate, ele oglindesc oameni,
stări, ipostaze. Ţăranii cei dispreţuiţi uneori, sunt prezenţi printr-o
dimensiune care ne scapă, eternitatea! Un poem rotund, şlefuit de iubire de
ţară:
ţăranii şi-au pus cămăşi de
sărbătoare
cum crinul alb grăit-a cu
Hristos:
curatul lor dumnezeiesc mă doare
îngerii mă cutreier` pân` la os
se duc în moarte cum la sfânta
liturghie
se duc pe îndelete şi smeriţi:
ei ştiu că între lumi nu e
frânghie
că viii şi cu morţii-s fericiţi
e-atâta linişte pe masa cu lumine
sicriele sunt tronuri de-mpăraţi
neamul acesta liniştit tot vine
umplut-au cerul Craii din Carpaţi
…
ţăranii mei – stăpânii de moşie
nu mor: veghează totul sfânt să
fie! (Ţăranii mei, p. 14).
Adrian Botez nu se joacă, el
declamă sincer. Temele sale sunt fundamentale, istoria este raţiunea de a
exista, de a creşte urmaşi. Poemul este un exemplu de afirmaţie irevocabilă.
Ecoul vine din nemoarte. E un rai pe care nu-l putem pricepe, colinzi care
mişcă vremurile, prezenţa luptătorilor precum Ştefan Vodă, lupta cu cei care
dărâmă limba română şi spiritul mioriţei, epopee de ţară, sonetul de seară… Poetul apare ca o prezenţă copleşitoare,
activ în timpuri grele şi-n iubire, are o cheie a vieţii sale, un sonet, vede
războiul metafizic, copleşitoarele idei din cărţile scrise şi citite, adevărul,
cavaler al cuvintelor. Firul poeziilor urmează o istorie aparte. Istoria celui
care vede, văzătorul. Poetul poate fi judecat, peste toate, umbra lui marchează
vremea. „am uitat – al naibii – lumii să mă nasc/ am ieşit din cântec şi iubire
– trist:/ mai de vază e-n pădure orice vreasc/ decât plânsul meu de-amurg – în
ametist” (Sonetul celui care a
uitat să se nască, p.70).
Într-un ciclu cu rezonanţe
teologice, Adrian Botez abordează direct problema: Dumnezeu, lumea şi omul. O temă aparent uzuală, dar poemele sale
dovedesc că nu cunoaştem Creatorul, creaţia, energiile care ar putea să ne
poziţioneze sub aripa divină.
Există în carte lucruri spuse pe
nume, un umor negru, explozii de extaz şi de tristeţe, o ironie amară. Când
privim spre Dumnezeu, ne vedem micimea. Suntem la sfârşit de perioadă istorică,
există un abator cosmic! Poetul relevă o pervertire a minţii, o foame de
dreptate pe care sistemele sociale nu o pot astâmpăra, e nevoie de curăţie
sufletească, un carnaval ratat, un hotel al rataţilor, o Apocalipsă care ne
apasă. Disperarea celui care realizează finalul este la apogeu: Sfinxul
– copleşit de inutilitatea singurătăţii – s-a sinucis (p. 142); lumini dispar – felie cu felie (p. 131); strig după sfinţi – ca scos din/ minţi: doi bani nu face/ a geniului
crispare (p.130).
vezi dacă s-a încărcat
celularul: vreau să dau un ultim
telefon – către
una din constelaţii – nu importă
către care
anume – pentru a-mi face loc –
cumva – între
lumini şi văpăi – spre a putea
medita
singur şi liniştit – despre
zădărnicie (un ultim telefon, p. 144).
Riguros în creaţia sa, se poate
observa o anumită oboseală, poetul renunţă la normele gramaticale, o face
ostentativ. E o revoltă în faţa căderii-n ruină a lumii. Versurile sunt frânte asimetric, e un semn al
zădărniciei. Se simte fiorul dulce al poeziei populare, unele poeme au un ritm special,
altele sunt zidite-n iluzoriu. Tema veche, pusă în circulaţie de Solomon în Eclesiastul,
cartea Bibliei, se reactualizează: Deşertăciune
a deşertăciunii… Vânare de vânt.
Teme care au marcat marile creaţii ale umanităţii.
Marile idei biblice străbat
volumul, ele ţin pe umerii de cuvinte această zicere, acest imn, baladă, psalm
şi pildă… Resursele poetului se potenţează în acest fel, istoria se desluşeşte
doar în prezenţa lui Hristos… În repetate rânduri, poetul invocă această
prezenţă, care modelează istoria.
Ultima parte a cărţii se numeşte Amin, o concluzie la final de vreme.
Omul în faţa istoriei, cu limite, cu slăbiciuni, cu bucurii, cu erori. Un om
posibil să fie salvat prin har… Temele sunt ale omului fragil şi puternic în
acelaşi timp: Etapele vieţii, bătăliile care le duce în viaţă, convorbiri
esenţiale, răstigniri care marchează timpii, vârsta de aur, reţeta nemuririi,
sonetul istoriei şi… finalul. „cine nu ştie cum să moară/ nu merită decât
uitarea:/ ne-ai învăţat cum se măsoară/ pas de-nţelept râvnind la zarea…”
(convorbirea mea cu moartea, p. 160).
Sunt poezii care copleşesc prin intensitatea revelaţiei, precum Repetabila răstignire. Păcatul omului
marchează planul lui Dumnezeu de salvare: „ce să facem – Sfânt Părinte?/ munţii sunt în
scapăt:/ iar te-i răstigni cuminte/ s-o luăm de la capăt…” (p.164).
Sfârşitul aduce un bilanţ al
vieţii. Omul responsabil trage linie şi, în faţa morţii, recunoaşte: „nu
mi-e să plec – dar nici să stau nu-s vrednic/ am istovit un stoc de răstigniri/
eu nimănui nu am fost sfeşnic… - sfetnic…/ ci doar pocal cu sânge de jigniri”
(Final, p. 176).
Patria-Ion,
Patria plină de har, Patria spirituală a românilor. Cu acest volum Adrian Botez
pune în evidenţă mitul românilor, calea sacră, luminată, care lămureşte originile,
sensurile şi menirea. Patria este una la care se ajunge prin credinţă, nu prin
vedere… Transmiterea sensului în istorie, se face pe cale orală, de la tată la
fiu, poezia este una dintre căi, poetul şi-o asumă. De reţinut că preoţii lui
Zalmoxis foloseau poezia. La fel, cărturarii evrei, foloseau poezia (psalmul)
pentru a transmite legea (normele de viaţă primite de Moise de la Dumnezeu). Balada
Kog-a-Ion-ului intră în specia genului epic, de fapt un amplu poem narativ,
fără a omite accentele lirice. Pe ecranul imaginar al cărţii se proiectează
evenimente eroice, având personaje remarcabile, ivite din timpuri istorice, fie
din actualitate. Unele au fost legende, alte vor deveni legende. Adrian Botez
foloseşte modul de exprimare profetic, cheamă natura ca martoră a
evenimentelor, cerul se schimbă sub puterea luminilor, planurile dinamice
apocaliptice se mişcă spre un mesaj de înălţare. La Adrian Botez, poezia nu
este un experiment, un mod de a afirmare, este un mod de comunicare a marilor
comandamente ale istoriei, ale lui Hristos.
Acest
gen de carte merită o analiză mai profundă, în detaliu. Poemele se sprijină pe
o ţesătură ideatică complexă şi profundă.
Izvoarele
de unde vin?
„
– da – sunt lacrimi de fericire – iscate de/ sub pământ – de acei ochi închişi
ai lui/ Ion – care visează - visează/ înfriguraţi şi-nverşunaţi/ visează – de
dincolo de orişice/ viaţă ori moarte” ( Ion – Patria mea, p. 8).
Şi
putem afirma că poetul este în plin ritual, preot al cuvintelor: „altarul
de din pădurea de lumină/ unde sărbătoresc iar muguri verzi/ îşi cheamă cerbii la
ruga bizantină/ şi sui spre slavă până când te pierzi” (Altarul din pădure, p. 170).
Constantin
Stancu
