Voicu Lăzăruț: Suferințe ascunse, vieți irosite... Romanul în oglinda vremii

Mărturii culturale: Cărți și autori... Proza, poezia, monografia, antologii, eseuri. Din țara păcălelilor în vâltoarea vieții

Sursa: Aurel Pop

Mărturii culturale, nr. 1/2017. Aurel Pop și frumusețea culturii. Sumar, texte, autori, date, teme...

Sursa: Aurel Pop

Lecturi la: 

https://constantinstancuscrib.wordpress.com/reviste/memorii-culturale/

Aurel Pantea: Îl găsesc pe Isus Christos în biografia mea...

Sursa: Aurel Pantea, Opera poetică, Ed. Paralela 45, 2016, p. 279

CÎTEVA GÂNDURI DE SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII!

Am primit de la Adrian Botez:

...La incheierea Utreniei, inainte de a se savarsi Liturghia Sfantului IOAN GURA DE AUR (Ioan Chrysostom - arhiepiscop de Constantinopol, considerat sfânt deopotrivă în Biserica Ortodoxa şi în Biserica Romano-Catolica, cea care îl venerează cu titlul de DOCTOR AL BISERICII!), se graieste, cu adanca si mistica Dreptate, repetand, cu evlavie, vorbele Sfantului, despre Cel mai Mare Mister Cosmic, al Tuturor Veacurilor - INVIEREA LUI HRISTOS-DUMNEZEU:

"Unde-ti este, moarte, boldu? Unde-ti este, iadule, biruinta? Inviat-a Hristos si tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos si au cazut diavolii. Inviat-a Hristos si se bucura ingerii. Inviat-a Hristos si viata stapaneste. Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in groapa; ca Hristos, sculandu-Se din morti, incepatura celor adormiti S-a facut. Lui se cuvine slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin."

Si tot Sfantul IOAN GURA DE AUR ne impartaseste Revelatia Sa cea mai INALTA, in Predica la Invierea Domnului:

"HRISTOS a distrus taramul mortii cand a coborat in el;
l-a bagat in spaima cand acela a incercat sa muste din carnea Sa.
Asa a proorocit Isaia:
"Tu iadule te-ai infricosat cand L-ai intalnit pe El".

Iadul s-a infricosat pentru ca a fost invins.
S-a infricosat pentru ca a fost facut de rusine.
S-a inspaimantat pentru ca a fost distrus.
S-a inspaimantat pentru ca i s-a luat puterea.
S-a inspaimantat pentru ca este acum neputincios.

Iadul a luat un trup si a descoperit pe Dumnezeu.
A luat pamant si a descoperit Cer.
A luat ce a vazut si a fost coplesit de ceea ce nu vazuse.
O moarte, unde-ti mai este coasa?
O iadule, unde iti mai sunt izbanzile?

Hristos a inviat si tu moarte ti-ai pierdut puterea!
Hristos a inviat si cei rai s-au prabusit!
Hristos a inviat si ingerii se veselesc!
Hristos a inviat si viata a invins moartea!
Hristos a inviat cu moartea pre moarte calcand;
Si celor din mormanturi viata le-a daruit!

Ca Lui I se cuvine Gloria si Puterea acum si in vecii vecilor.
Amin!"

Spune și Părintele DUMITRU STANILOAE, cel mai înalt Duh al ORTODOXIEI (din Răsărit! – zic așa, când văd, cu mâhnire, în câte colțuri de lume amurgite au trebuit să migreze valahii noștri… –  cei mai mulți, din pricini de necaz și de multe și nestinse nevoi!), mai spre zilele noastre (cele de adânc păcat al uitării și zile ale marilor șovăieli și întunecări ale Duhului...zile si veac de intindere a beznelor celui rau!): ”Prin Înviere, El scoate lumea din starea bolnavă în care s-a rostogolit, înălţând-o la o stare a cărei bogăţie, plenitudine şi fericire nici nu ne-o putem închipui (…) În Iisus Hristos, viaţa cea nouă, eschatologică, e realizată. (…) Viaţa cea nouă nu este numai promisiune, ci este în El realizată, prezentă, deplină. Noi însă trăim mai departe în istorie, dar ochii credinţei şi ai speranţei spre El, spre viaţa cea adevărată, deplină, ultimă şi fără de moarte. Când spunem cu credinţă: Hristos a înviat! – afirmăm implicit: Noi toţi vom învia!” – cf. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939, p. 278.

Deci: HRISTOS A ÎNVIAT! – ADEVĂRAT A ÎNVIAT! NOI TOȚI VOM ÎNVIA!

Sa rezistam in fata Beznelor Lumii, sa luptam, cu toata fiinta si convingerea, impotriva Beznelor Lumii - si sa ne pregatim, astfel, Sfanta Arvuna a INVIERII, inca de aici, din aceasta imbeznata si orbita viata, pe care o vom darui Pamantului, spre a dobandi, curand, Coroana Cerului, Fratia cu HRISTOS-EROUL DUMNEZEIESC!

Evangheliile canonice NU au ascuns, NICIODATĂ,  Mesajul Măreţiei şi Gloriei Lucrării Lui Hristos! Învierea – TOCMAI ASTA ÎNSEAMNĂ! Şi Hristos le zice apostolilor, prin Verb Minunat, Zguduitor de Lume, în Cuvântarea de despărţire (chiar la Cina cea de Taină…!!!), că, de acum., nu vor mai fi ce-au fost (“slugi”), ci se vor transfigura în LUMINAŢI DE ŞTIINŢĂ/CUNOAŞTERE SFÂNTĂ, “prieteni”/fraţi/iniţiaţi TOTAL (şi, deci, transmiţători la modul integral ai Mesajului Suprem/Măreţ!!! ”pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu v-am arătat”)) întru Iubirea-Hristos/re-dobânditori ai Stării de Paradis: “De veţi rămâne în Mine şi cuvintele Mele de vor rămâne în voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da. Prin aceasta s-a proslăvit Tatăl Meu ca să aduceţi roadă multă şi să vă faceţi ucenicii Mei. Precum M-a iubit pe mine tatăl, şi Eu v-am iubit pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea. De veţi păzi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, precum am păzit Eu poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui. Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca Mea, ca să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât acesta, ca cineva să-şi pună sufletul pentru prietenii săi, nimeni nu are. Voi sunteţi prietenii Mei, de veţi face câte vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, căci sluga nu ştie ce face stăpanul ei, ci v-am numit prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu v-am arătat. Nu voi m-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeti şi roadă să aduceţi şi roada voastră va rămâne, că orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, să vă dea. Aceasta vă poruncesc, ca să vă iubiţi unul pe altul" (Ioan XIV, 7-17).

prof. dr. Adrian Botez

Labirintul vieții

Ladislau DARADICI

JOCUL CREAŢIEI ŞI AL CREDINŢEI ÎN LABIRINTUL NEBĂNUIT AL VIEŢII

(sau o tripla parabolă a existenţei umane)

 

Constantin Stancu – Pe masa de operaţie (roman) Editura RAFAET, Râmnicu Sărat, 2011

Romanul lui Constantin Stancu, Pe masa de operaţie, a apărut la Editura RAFAET (2011), obţinând Premiul „Octavian Moşescu” la a IV-a ediţie a Festivalului Internaţional „Titel Constantinescu”. Lucrarea a fost editată în cadrul proiectului „Scriitori râmniceni pentru literatura română”, iniţiat de Asociaţia „Renaşterea râmniceană”.

Se întrepătrund, în acest roman, trei poveşti existenţiale înţelepte şi cuminţi, ca trei ape line prelingându-se spre matca aceluiaşi fluviu al (pe)trecerii omului în această lume, cititorul descoperind o triplă parabolă a rostului şi sensului devenirii noastre. Sunt poveşti semnificative şi alese despre viaţă şi moarte, despre redescoperirea credinţei şi, implicit, despre iluzia izbăvirii prin artă şi ratare.

Cea dintâi surprinde impactul unei boli trupeşti în existenţa individului – personaj anonim, putând fi oricare dintre noi - descoperirea unei tumori deviind cursul (aparent) firesc al unei vieţi, răvăşind destine. Semnificaţia este clară: răul există în noi, în fiecare. Poate invizibil, poate doar ascuns. Purtăm în permanenţă în noi, cu noi, în trupul nostru fragil şi vremelnic, posibile „erori” genetice ori „pietre” (la fiere, la rinichi), „vestigii” din istoria noastră „nevăzută”. Iar când ni se aduce la cunoştinţă că da, răul se află şi în noi, reacţia noastră e întotdeauna aceeaşi: ”părea că nu vorbeşte despre mine, ci despre o altă persoană”, mărturiseşte naratorul-personaj, „credeam că era o eroare, poate o confuzie, ceva, o greşeală în univers”.

În esenţa sa, povestea devine, astfel, un act prin excelenţă experienţial, iar faptele sunt relatate, în cronologia lor, cu naturaleţe şi resemnare. Toate secvenţele acestui plan epic (Boala nevăzută, Moartea ca un fel de naştere, Misterul frigului, Pâinea cea de toate zilele) sunt structurate pe o schemă narativă clasică, convingând prin onestitatea rostirii, înţelepciunea abordării şi o sensibilă „poezie” a trăirilor.

Pacientul este un bărbat matur, inteligent şi cult şi, în ciuda acceptării senine realităţii, nu-şi pierde nici o clipă speranţa. În plus, nu este singur, soţia fiindu-i în permanenţă alături. Este o întâmplare aproape banală, pentru noi, cei bombardaţi zi de zi, pe toate canalele, de tone de dezastre/ nenorociri, însă devastatoare pentru un cuplu de oameni liniştiţi şi care n-au greşit cu nimic nimănui.

Valoarea acestei confesiuni constă în sinceritatea dezarmantă a relatării, în adevărurile general umane pe care le transmite şi care sunt, de fapt, şi ale noastre. Simbolistica secvenţelor este complexă şi profundă. După operaţie, de pildă, acceptându-şi noua stare, în încercarea de a se obişnui cu „asimetria fiinţei” (pierde un rinichi), prima dorinţă a pacientului este de a bea apă de la fântână (obsedat de imaginea oamenilor simpli din Ardeal aplecându-se peste marginea fântânii, ridicând găleata). Soţia va fi cea care îi va aduce apa „pură” de fântână (apa vieţii pentru un trup bolnav, dar şi a speranţei, pentru un suflet îndoit).

Cea de-a doua poveste constă în relatarea unui vis de către acelaşi pacient (pe cale de vindecare): „visul m-a cuprins ca norul”; „era cald în visul meu...” Prin intermediul visului, îl vom cunoaşte pe Ilie Roman, un inginer care şi-a pierdut vederea, acum cerşind, duminică de duminică, în apropierea bisericii (adus acolo de familie). O poveste „rotundă”, în zece părţi, la fel de bogată în simboluri, până şi titlurile secvenţelor fiind elocvente în acest sens: Mila, Păcatul, Firul de busuioc, Martorii etc.

„Apropierea” orbului de biserică devine o parabolă a vindecării omului prin credinţă, dincolo de miracolul propriu-zis săvârşit de cei doi străini, contând apropierea – lăuntrică, de această dată – de Dumnezeu. Pentru că va rămâne la latitudinea sa dacă va înţelege semnificaţia „darului” primit ori va rata şi acest prilej, aşa cum a mai făcut-o, probabil, şi altădată. În ultima secvenţă, intitulată Copacul, imaginea arborelui (zărit într-o grădină, în drum spre noul său loc de muncă) este relevantă: „pe jumătate uscat, pe jumătate plin de rod şi frunze, fructele aproape coapte, mari şi ireale, fără pete, parcă simţeai gustul lor, iar frunzele păreau că pot vindeca prin strălucirea lor, proaspătă şi persistentă”, în acelaşi timp, jos, lângă rădăcini, zăcând „un topor, metalul ascuţit strălucea în lumina zilei, parcă a fost un zâmbet sinistru, dar toate erau trecătoare, gândi o clipă, sunt trecătoare...”

A treia poveste conţine amintirile naratorului privind întâlnirile sale cu poeţii, cu prilejul unor vizite amicale. Este un plan narativ constituit, la rându-i, din alte patru-cinci secvenţe.

Romanul fiind autobiografic, portretele sunt reale, lucru care le face cu atât mai reprezentative/ semnificative pentru condiţia artistului în societatea noastră de la sfârşitul secolului XX şi începutul celui de-al XXI-lea. Ne sunt prezentate, cu amărăciune şi resemnare, destinele în derivă ale unor poeţi (deveniţi acum personaje), împărtăşind soarta lucrurilor „nenecesare” pe care le colecţionaseră de-a lungul anilor, parcă obsesiv, în casele lor.

În roman poeţii poartă, simbolic, numele unor litere din protosinaic (gimmel, deleth, heth, lamedh), iar „portretele” lor inspiră singurătate şi disperare. Simţim acest lucru chiar în atitudinea naratorului: „aş scrie sau aş plânge poeţii...”, mărturiseşte el, aceşti oameni speciali care „sunt sub val, dar lacrimile lor ajung la noi, sunt lacrimi care curg în sus”.

Scriitorii evocaţi sunt, aproape fără excepţie, oameni dificili, săraci, aşteptând – cu naivitate şi umilinţă - ajutorul celor bogaţi. „Bolnavi de boli reale şi imaginare”, par de-a dreptul depăşiţi de problemele existenţiale (destrămarea familiei, soarta copiilor, intransigenţa fraţilor, trădarea prietenilor). Îşi iubesc cu disperare femeile, care, în realitate, îi consideră insuportabili, în cele din urmă părăsindu-i. Citesc cărţi pe care le iubesc şi le urăsc în acelaşi timp şi răspund la scrisori „care nu le-au parvenit niciodată”. Rataţi profesional, îşi irosesc viaţa prin locuri pe care nu şi le-au dorit, fiind „cântăreţi de bal, ospătari la marile sărbători ale naţiei, muncitori în port sau la câmp, cu mâini delicate precum versul lucrează şi îşi câştigă greu pâinea”. Nu se suportă nici măcar între ei şi, „după cum versurile în poem, se urăsc, se iubesc...”

Cu Ghimel, naratorul bea ceai: e în vârstă, însă îi vorbeşte despre femeia pe care o iubise (şi care l-a trădat). Casa lui e un muzeu de lucruri inutile „într-o lume de derută”. Şi-a vândut garsoniera şi un tablou, cumpărând o casă în care locuieşte cu prietena („femeia sa pe vreme de tristeţe”). Cândva băuse mult, căzând prin şanţuri, salvându-se prin poezie. Trăieşte cu nostalgia anilor tinereţii, „când o carte costa puţin, cât o pâine a săracului şi puteai citi, te puteai refugia undeva, în peisajul acesta abstract al iluziilor şi al cuvintelor vii”. Merge cu bicicleta după apă, dar de la o vreme „îl îmbată” doar tristeţea. Pedalând, îi vin cuvintele, „le dictează aerul, orele, lumina”. Apoi le uită. La despărţire, îi spune naratorului: „Va ninge, poate unul din fulgi va purta chipul lui dumnezeu...”

Dalet este poetul cu aer de nobleţe. „Se născuse pentru a fi poet, un poet sensibil, fragil, trăind până la extrem visul sau himera că poetul este altceva, făcut din alt material decât ceilalţi, călător prin lume după jumătatea care dă sens, care rotunjeşte viaţa, după femeia partener în toate şi parte din poem”. Se îndrăgosteşte de o „artistă a sexului”, el are de-acum 50 de ani, însă „himera care îmbracă un poet este una a deşertului în care trăim”. Deşi prevenit de prieteni, „era dispus să zboare până ce aripile i se frâng” (ceea ce s-a şi întâmplat, desigur)...

Cu Het naratorul discută „pe trepte”, poetul pregătea un roman („avea un vers ca un cântec şi un cântec ca un poem, scria bine, cu har şi cânta cu bucurie, părea că le are pe toate, dar nu era aşa, ceva îl trăgea în jos, dincolo de aparenţe era drama...” Divorţează, acuzat de fapte „care nu erau ale lui”, îşi creşte fiul, cărându-l pe la nunţi (unde el e lăutar), îşi îngrijeşte mama, fraţii revendicându-şi partea după moartea ei. Trăieşte cu soţia altui poet şi nu-şi mai termină romanul... Stând pe trepte „în acea zi, o zi unică în felul ei, am avut senzaţia la un moment dat că trăim amândoi o iarnă stranie”, notează naratorul. Iar finalul, pe cât e de superb, pe atât e de dureros: „iar noi, înconjuraţi de gard, stăm într-o lume care nu ne mai aparţine de mult. Gardul ne înconjoară, deşi credem că versul ne-a eliberat...”

Cu Lamed, naratorul stă de vorbă în balcon. Poetul îi face o cafea, apoi „se dezbracă de omul de peste zi”, redevenind artist. Îşi duce viaţa într-o „singurătate populată de epistole” („era un fel de veghetor într-o ţară pe care numai el o cunoştea”). Capitolul care i se rezervă este cel mai consistent (aproape o cincime din roman), e o adevărată nuvelă (Constantin Stancu foloseşte cu succes atât tehnica inserţiei şi a înlănţuirii, cât şi cea a naraţiunii „în ramă”). Lamed are o personalitate complexă. După ce a practicat o duzină de meserii, acum e pensionar „cu obligaţii faţă de cetate, mai mereu în pierdere”, „ezită la ideea unei antologii, parcă îl încurcă, îl reţine ceva, deşi admite că a venit vremea uneia, aşa ca rod şi ca expresie de uitare, poate gândeşte că antologia este un fel de testament şi schimbă ideea...” „A închis uşa după mine ca după un străin”, mărturiseşte, în final, naratorul.

Remarcabil este, în cazul romanului Pe masa de operaţie, rotunjimea şi relativa autonomie a părţilor, dincolo de cele trei planuri narative (şi care nu pot fi separate), secvenţele care compun istoricul bolii, povestea orbului Ilie sau destinul dramatic al celor cinci scriitori fiind foarte bine conturate. Prozatorul evită poetizările inutile şi nu-şi propune nici o clipă să fie, cu tot dinadinsul, un stilist. Luciditatea ideilor şi sinceritatea simţirii fac din aceste frumoase poveşti o triplă parabolă existenţială.

La o primă apreciere, Constantin Stancu ar putea părea un pesimist. Poate prea resemnat în ceea ce priveşte viaţa, moartea, destinul nostru, al tuturor. Eroul operat de tumoare acceptă relativ uşor ceea ce i se întâmplă, nefiind un luptător. La fel pare să fi acceptat şi Ilie orbirea sa. Doar poeţii se zbat, cu neputinţă, inutil, ca peştii pe uscat - poate din pricina asta îi considerase Carl Sandburg nişte animale marine silite să trăiască pe uscat şi râvnind să zboare în văzduh...

Interesant este că atât povestea pacientului, cât şi cea a orbului au un final deschis: fiecare dintre ei mai primind o şansă, rămânându-le, amândurora, speranţa. Doar destinele poeţilor par marcate definitiv de zădărnicie şi singurătate, deveniţi prizonieri ai propriilor obsesii, perdanţi la jocul de ruletă al destinului. Doar lor nu li se mai deschide nici o uşă... Pentru că poet eşti sau nu eşti. Şi dacă nu eşti, trebuie să accepţi acest lucru. Nu are sens să jertfeşti totul pentru o himeră. Altfel rişti să-ţi petreci viaţa în dezamăgire şi eşecuri, sacrificându-i şi pe cei pe care i-ai fi putut iubi şi care te-ar fi putut iubi la rândul lor. Pentru că, în rest, ce ne mai rămâne?

Este ceea ce am înţeles eu din romanul lui Constantin Stancu. Dacă ai ratat şansa să devii un geniu, încearcă măcar să-ţi păstrezi calitatea de om. La urma urmei, nimeni nu-ţi poate pretinde, pe lumea asta, mai mult de atât... Fiecare dintre noi este, în permanenţă, un pacient, un orb şi un poet deopotrivă, „masa de operaţie” din roman, putând deveni, oricând, şi a noastră...

Ladislau DARADICI

Revista Sintagme literare, nr.4(9)/2014

În exil... O călătorie cu Nistea Cornel prin lumea literaturii și a suferinței...

Suferința...

(Cornel Nistea, Tragismul exilului românesc, interviuri,

Sebeş: Emma Books, 2016)

Tragismul exilului românesc – interviuri –, mai mult decât o carte de aspre dialoguri, o carte de istorie literară, mărturii, vieţi de scriitori în timpul dintre vremuri, o carte eveniment. Cornel Nistea a pus în paginile cărţii texte publicate în revista „Discobolul” din Alba-Iulia. Anii au trecut, declaraţiile martorilor s-au estompat. Adunate în carte, toate cuvintele scriitorilor înseamnă mult mai mult. Epoca trecută, comunistă, epoca prezentă, care a început în decembrie 1989, sunt oglindite cu luciditate în răspunsurile date de cei disponibili la mărturie. O lume a scriitorilor care au suferit sau suferă. Cornel Nistea, prozator solid, stăpân pe mijloacele sale, a ştiut să pună întrebări. Ele au zguduit mintea celor care au răspuns. S-a desfăşurat un tablou real al vremii. Şocul a fost vizibil. A fost cerut de mulţi. Pe unii i-a surprins, pe alţii i-a făcut mai puternici.

Exilul a fost şi este o pedeapsă. Motivele au fost politice, economice, religioase. Scriitorul a simţit acut depărtarea de patrie, de prieteni, de familie, de locul unic, special, în care s-a născut. Înainte de 1989 motivele au fost politice sau religioase, ele au pus presiune pe viaţa creatorului. După această dată motivele sunt financiare, economice, sociale, psihologice şi religioase. Cartea se prezintă pe mai multe paliere: Exilul exterior, exilul interior şi are un capitol distinct, exilul de acasă, suferinţa ca unitate de măsură a epocii.

Cornel Nistea a realizat o carte necesară. Adevărul se lasă greu cucerit. După mulţi ani el răsare din pământ ca iarba.

Exilul de acasă este bine pus în lumină prin interviul realizat cu părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea. Aflat la mijloc, între cele două straturi ale exilului, cel exterior şi cel interior, acasă este exilul cel mai crunt, suferinţa care a schimbat un om după voia lui Dumnezeu. La alţii greutatea  s-a pus pe materializarea talentului primit, pe căutări, pe suferinţă specifică unui artist. Răspunsurile părintelui Iovan au o greutate aparte. Experienţa închisorilor comuniste a avut ca efect modelarea unui suflet după principii divine dure şi necesare.

Părintele mărturiseşte:

Securitatea m-a urmărit permanent. Am fost arestat şi condamnat din nou în trei rânduri: în 1966, în 1968 şi-n 1970. Ultima oară au găsit asupra mea drept corp delict patrafirul…

După treisprezece ani de puşcărie, de hărţuire de către securitate, uneori mergând pe străzile Bucureştiului şi amintindu-mi de acţiunile lor bestiale, mă întrebam dacă Securitatea nu-mi poate cunoaşte şi gândurile.   

Ura lor a fost fără margini. Ei mi-au propus să-i iert şi să-i iubesc, să mă rog pentru toţi torţionarii din puşcării şi nefericiţii lor informatori. Şi cred că am reuşit (părintele Ioan Iovan – În căutarea sensului suferinţei, p.108).

Lecţiile supreme: Iertarea, rugăciunea, răbdarea, rămânerea lângă Dumnezeu. Părintele nu a scris vreo carte în mod special, dacă nu ar fi fost interviul realizat de Cornel Nistea, răspunsurile ar fi fost cunoscute doar de Dumnezeu. Cuvintele aceste au fost publicate în cer, în Cartea Vieţii. Au dimensiunea eternităţii.

În exilul exterior, cei care au răspuns au reuşit să stabilească momentul când au intrat în exil, efectele izgonirii scriitorului din spaţiul său intim, energiile declanşate în acest exil, curajul, voinţa care s-au pus în mişcare, efectele asupra creaţiei literare, zbuciumul, furia. Răspunsurile trasează limitele, impulsurile necesare, instinctul supravieţuirii într-un nou mediu, străin, e ca o alungare din Rai, căpătarea unei alte identităţi, stabilirea relaţiilor dintre acasă şi acolo, creionarea pericolelor şi captarea libertăţii într-un mod special.

Exilul poate fi interior, exterior, voluntar, involuntar… Apare ca o boală, ca o moarte (Bujor Nedelcovici), ca o perioadă iniţiatică, urmată de înviere.

„Datorez exilului o cunoaştere a unei realităţi politice, culturale şi spirituale, dar îndeosebi dobândirea unei noi dimensiuni – revelaţie – a eului intim” (p.10 – Bujor Nedelcovici).

Dan Culcer mărturiseşte:

Nu ezit să reprecizez aici că nici într-un caz nu mă consider disident. Aş fi putut poate ajunge să joc acelaşi rol cu cei care se zvonea în 1990 că au fost aşa ceva. Ridicol. Eu voiam fie normalitate, adică respectul legilor, fie revolta imaginaţiei (p.36).  

Exilul interior, interviuri cu scriitori din ţară, pune accentul pe nevoia de adevăr. Există artişti exilaţi acasă, cei autoexilaţi, cei care şi-au impus o conduită care să ducă la integritate sau la asumarea responsabilităţilor spirituale într-o vreme când oamenii au devenit materialişti. Fantomele trecutului, tăcerile, eludările, lehamitea, alte păcate, mari sau mici, care bântuie în lumea literară, în viaţa socială, toate sunt scoase spre lumină de răspunsurile primite de Cornel Nistea. Se lămuresc cu multă claritate aspectele legate de condiţia scriitorului în timpul dictaturii comuniste, raporturile dintre posibilităţile de receptare a valorilor culturale şi posibilităţile reale de evocare a condiţiei umane. Sunt prezentate aspecte concrete ale relaţiei cu sistemul, cu oamenii cenzurii, cu dimensiunile suferinţei, cu mitul revoltei, efectele lipsei de libertate asupra operei scriitorilor. În final sunt puse în balanţă noile paradigme: Libertate sau angoasă, alienare sau optimism. Răspunsurile sunt cutremurătoare şi dau dimensiunea adevăratului mediul literar românesc. De aici se poate trece la o istorie literară concretă a vremii, la o critică serioasă şi corectă. Au fost experienţe traumatizante, s-a constatat lipsa solidarităţii dintre oamenii cu acelaşi destin, mascarada desfiinţării cenzurii, o altă lume în lumea cunoscută, diferenţele dintre cartea din dictatură şi cartea din democratură! Mărturiile arată că a existat un infern din care s-a evadat cumva, boli spirituale nevindecate, aventuri într-un sistem ostil, un adevăr care trece dincolo de optimism sau pesimism, singurătatea ca soluţie, scrisul fără noimă, teme interzise, trauma supravieţuirii, apoi variantele libertăţii – una originală, una „tradusă”… Obsesii şi noile realităţi obsesive.

Cum a fost în comunism?

Te ţineau tot timpul ocupat, să nu poţi scrie, să nu te poţi revolta, să nu-ţi poţi salva sufletul din prizonieratul lor ideologic. Doamne, cât de repede a uitat lumea infernul comunist din care am scăpat! (Ion Zubaşcu – Infernul din care am scăpat, p. 163).

Cum era scriitorul?

Şi totuşi, sub dictatură, am fost un scriitor liber. Nu mi-am permis nici cea mai măruntă concesie imperativelor ideologice ale vremii. Am plătit scump însă această libertate interioară prin marginalizare, mai exact prin excludere (Gabriela Creţan – Timpul acela  p. 175).

Care este paradigma literară în prezent?

Astăzi scriitorul român e într-adevăr liber să scrie ce vrea şi cum vrea. Nu mai există cenzură politică. Există însă o altfel de cenzură, la fel de draconică. Cenzura economică şi, de ce să n-o spun, de gaşcă. Poţi să scrii ce vrei şi cum vrei dar nu poţi să publici dacă nu ai bani. Şi, mai rău, dacă nu faci parte dintr-un grup sau altul. Dacă eşti independent, eşti ca şi cum n-ai exista (Constantin Cubleşan – Dovada că erai scriitor, p. 231).

Cornel Nistea a aruncat o privire peste graniţele nefireşti din ţară, a privit scriitorul în ochi, întrebările sale au avut menirea să limpezească viaţa din lumea literară pe o perioadă mai întinsă. La provocarea sa au răspuns mai mulţi scriitori, cartea de faţă trebuie citită mai ales de scriitori. Criticii literari au nevoie de aceste mărturii pentru a înţelege binele sau răul pe care îl pot face. Poziţia lor marchează lumea literară şi, mai dramatic, poate afecta viaţa unui om pe care Dumnezeu la trimis pe pământ, i-a dat talent şi pasiune, iar deciziile de o clipă schimbă perspectiva. Generaţiile mai tinere vor înţelege că este în joc şi viaţa lor, istoria se poate repeta. Are capcanele ei. De remarcat sinceritatea celor care au răspuns întrebărilor puse, conştienţi că rememorarea se încrustează în granitul vremurilor. Adevărul e valabil şi peste timp. El provoacă trecutul. Lămureşte viitorul. Echilibrează prezentul.

Cornel Nistea a realizat un lucru admirabil, fericirea poate intra în calculele fiecăruia. Nu este un joc superficial scrisul. E geneză. Este un mod de cunoaştere, de realizare, de bucurie. Autorul ne prezintă un model spiritual demn de urmat şi ţinut minte:

Părintele Ioan de Mănăstirea Naşterii Maicii Domnului de la Recea a intrat de mult în legendă. În cercurile ortodoxiei româneşti este un adevărat mit. De-o cuvioşie şi de-o modestie uneori stânjenitoare şi o sinceritate vecină cu inocenţa, părintele Ioan, ajuns la vârsta de 76 de ani (la momentul luării interviului, n.n.) respinge aura de martir ce i se face…(părintele Ioan Iovan – În căutarea sensului suferinţei, p. 99).

Cum se prefigurează viitorul?

Cred că ar trebui să spun ceva şi despre viitor. Născuţi în timpuri mai tolerante, tinerii scriitori de astăzi n-au motive să-şi pună problema libertăţii, a lipsei de libertate. Asta însă nu trebuie să însemne că nu au alte probleme, atâtea. Libertatea este totul şi, în acelaşi timp nimic, dacă nu ştim ce să facem cu ea (Serafim Saka – Cenzura, o obsesie…, p. 355).

Cornel Nistea, prin această carte de interviuri, a prezentat viziunea unui scriitor despre literatură. Din mai multe părţi a reuşit să formeze vitraliul prin care putem privi dincolo de aparenţe.

Constantin Stancu

Iunie 2016 

   

Capetele românilor...

Vise

Aţi adunat capetele românilor căzute la Stambul,

prin toată Europa, prin lumea întreagă,

aveţi şi puţin sânge pe gulerul cămăşii,

iar între dinţi, praful de aur al puterii…

Vă îndepărtaţi tot mai mult

spre o altă culoare,

semnul că visele voastre sunt în expansiune,

în curând veţi atinge marginea de sare a veacului,

de aceea nu întoarceţi capetele înapoi,

nu ţipaţi când purtătorul de bagaje va rătăci bagajele…

C Stancu