Dumitru Hurubă: A.E. Baconsky, panorama poeziei... „Şi, în sfârşit, la Editura el publică masivul volum „Panorama poeziei universale contemporane” (1973), pentru care este distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor… Pentru activitatea sa prodigioasă, în anul 1974, Baconsky este invitat în Germania la sesiune de comunicări organizată de Academia germană şi dedicată întregii sale opere, fenomen petrecut în Berlinul de Vest, în luna decembrie, 1974…”

(continuare) 

DUMITRU HURUBĂ

Să ne mai (re)amintim de…

A.E.BACONSKY

Moto:

„…Lăsaţi nebunii

să umble singuri căutând o lume

mai albă pentru moartea lor, lăsaţ-i

nepedepsiţi şi liberi: fiecare

cu masca lui întâmpinând la ţărmuri

Apusul Magic, fiecare-n iarnă

strigându-şi falsul nume

                în timp ce rugineşte

pe vechi blazoane, cel adevărat.”

(În golul dintre făpturi, din vol. Fluxul memoriei, 1987. pp. 1990-1991)

 

Înregimentaţi sub egida unui conservatorism acut-proletcultist, mulţi autori ai vremii – ne aflăm la începutul deceniului 60-70 – au  privit suspicioşi spre drumul literar deschis de Baconsky, de fapt o primă deschidere… periculoasă chiar spre un postmodernism greu spre imposibil de convieţuit împreună cu realismul socialist aşezat în fruntea tuturor bucatelor literare.

Aşadar, alarmă!

În această ordine de idei, simt nevoia, normală şi explicabilă, să apelez din nou la Acad. E. Simion pentru a-mi argumenta afirmaţiile, căci scrie Domnia sa: „…un poet (Baconsky, n. D.H.) despre care se vorbeşte azi foarte puţin. Ca să nu spun aproape deloc. „Optzeciştii“ nu l-au revendicat printre modelele lor, ei renunţă programatic la formele de seducţie ale lirismului înalt, iar „fracturiştii“ („douămiiştii“) şi, în genere, postmoderniştii îl ignoră cu desăvârşire.” (id.). Afirmaţia implică o realitate deosebit de gravă şi cu… bătaie peste graniţa Revoluţiei din Decembrie 1989 când furia cârcotaşilor denigratori se dezlănţuie, însă fără a conştientiza o veridicitate de care doar forţând prosteşte lucrurile se putea face abstracţie.

  Teoretic, acest duel între taberele pro şi contra creaţiei baconskyene, declanşat ca urmare a marii schimbări de macaz în lirica poetului clujean, prefigurată odată cu apariţia volumului Fluxul memoriei (1957), se va manifesta oarecum… nehotărât, fiindcă Baconsky îşi va menţine statutul de autor controversat agreat tot mai mult de noile generaţii de scriitori, în timp ce unii critici literari, cu spatele asigurat de ideologia comunistă vor continua să-l denigreze… Demonstrând o putere de muncă impresionantă, el îşi continua activitatea literară, fie prin scrieri de inspiraţie proprie, fie prin traduceri. Astfel, întorcându-mă la… cronologia faptelor: în anul 1962, traduce şi publică romanul Marea călătorie, de Jorje Semprun; tot în 1962 va începe să publice timp de trei ani în revista Contemporanul, eseuri despre mişcarea literară universală în secolul XX, ciclu purtând titlul semnificativ Meridiane, Faptul că în luna octombrie a aceluiaşi an, într-o dezbatere organizată de Uniunea Scriitorilor, Baconsky prezintă referatul intitulat: Situaţia poeziei universale contemporane, constituie o dovadă în plus a preocupărilor poetului, concretizată în volumul de traduceri Meridiane, publicat în 1965. În anul următor – 1963 – el publică volumul Poeţi şi poezie, cu un Cuvânt înainte propriu, în care spune, ca un fel de… profesiune de credinţă: „E o pledoarie (Cartea, n. D.H.) împotriva singurătăţii şi a palorii crepusculare drapată în rafinament, împotriva artificiului care tinde să disimuleze inconsistenţa printr-o supralicitare a tuturor iluziilor de superioritate, împotriva epigonismului deghizat, obişnuit să ignoreze marea şi glorioasa tradiţie a poeziei, nesocotind marmura statuilor şi preferând să maimuţărească profilul înaintaşilor, după formele labile  şi nearticulate ale umbrelor proiectate pe caldarâm.” (A.E.Baconsky, Cuvânt înainte, la vol. Poeţi şi poezie, Editura Pentru Literatură, Buc., 1063, p. 9). E greu să-l recunoaştem pe autorul multpomenitului volum de veersuri Fluxul memoriei, de ex.? Absolut deloc! Ideea se consolidează înaintând spre altă carte de referinţă, Cadavre în vid (1968). Însă, până atunci, să mai notăm că, în 1964, Baconsky publică o traducere din Mahābhārata, una dintre cele mai importante epopei ale Indiei antice… Un an mai târziu, în 1965, Baconsky forţează parcă lucrurile printr-o activitate deosebit de intensă pe toate planurile, astfel: publică volumul Fiul risipitor, în februarie este ales membru în Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor; februarie-aprilie: călătoreşte în Austria, Paris, Italia, Belgrad…; începe colaborări cu versuri şi eseuri în publicaţi străine, precum: Neues-Forum (Austria), Les Cahiers de’Herne (Franţa), Die Presse (Austria),  Aksente (fosta R.F.G.), care, pe genuri de creaţie, continuă şi în 1966, după unii comentatori ar fi vorba despre pregătirea unei antologii din creaţia proprie care va fi şi publicată în 1967 sub titlul Fluxul memoriei, în care sunt incluse şi multe inedite. Tot în anul respectiv, după volumul de poezii menţionat, Banconsky publică volumul de povestiri Echinoxul nebunilor, în care predomină atmosfera unei alegorii cu străvezie trimitere spre societatea unde trăiesc şi activează persoane şi personaje reprezentative, chiar dacă ele reprezintă categorii sociale ilustrând o lume cu viaţă lipsită de demnitate, dar integrate perfect în atmosfera generală a cărţii… În aceeaşi notă de  bogată activitate, în 1968 A.E.Baconsky publică două volume de însemnări de călătorie sub titlul comun Remember, o parte dintre acestea fiind republicate nouă ani mai târziu sub titlul Remember, fals jurnal de călătorie (Editura Cartea Românească, Buc., 1977) „DE CE FALS JURNAL?”, întreabă retoric Baconsky într-un scurt preambul, „Pentru că, răspunde el, autorul nu se mai simte în stare să caligrafieze un jurnal de călătorie – şi paginile de faţă o ilustrează, lipsite cum sunt de echilibrul şi seninătatea, dacă nu şi de sănătatea prezumată a gestului.” (p. 5). Din cuprinsul acestui an, trebuie să mai reţinem o informaţie extrem-extrem de interesantă/importantă, şi anume că Baconsky începe un serial de emisiuni radiofonice sub un generic semnificativ „Meridiane lirice”, cu prezentare de mari poeţi ai lumii, în traducerea sa şi cu recitaluri aparţinând unor importanţi actori români. Această… producţie de traduceri (de fapt, imagini-eseu) va intra în alcătuirea celebrului volum „Panorama poeziei universale contemporane” (1973), conţinând aproape 1000 de pagini…

Ca an important în activitatea literară a lui Baconsky, trebuie să subliniez ca fiind vorba despre 1969 când îi apare volumul de versuri intitulat deloc pe placul autorităţilor şi cenzurii, şi de care aminteam ceva mai înainte, Cadavre în vid, pentru care, în anul 1970, i se acordă, totuşi, premiul Uniunii Scriitorilor… Aşa cum se poate constata, din cronologia ultimilor aproximativ 10 ani, el dovedeşte o putere muncă extraordinară, aceasta dacă ne gândim şi la faptul că, în 1971, cunoscuta şi apreciata revistă Magazin, îi acordă spaţiu în paginile sale – la interval de două săptămâni – pentru o rubrică de însemnări de călătorie, pe care o va susţine până în 1974. În această ordine de idei, ar fi nedrept să nu remarcăm că Baconsky făcuse o reală pasiune pentru literatura despre călătorii, dacă avem în vedere o scurtă retrospectivă… Această părere este întărită şi de faptul, un argument în plus, că, stabilit în Germania pentru un an, la invitaţia Academiei ţării respective (februarie, 1972), el întreprinde numeroase călătorii în Germania, Suedia, Austria, Belgia şi Olanda… Şi, în sfârşit, la Editura      el publică masivul volum „Panorama poeziei universale contemporane” (1973), pentru care este distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor… Pentru activitatea sa prodigioasă, în anul 1974, Baconsky este invitat în Germania la sesiune de comunicări organizată de Academia germană şi dedicată întregii sale opere, fenomen petrecut în Berlinul de Vest, în luna decembrie, 1974… Un an mai târziu, el publică un album bilingv (româno-englez) de reproduceri din picturile lui Botticelli, în cunoscuta şi prestigioasa colecţie „Clasicii picturii universale”. 

Dumitru Hurubă

(va continua) 

„Incepem cu terminologia: ce e un hipster? Hipster e un cuvint din vocabularul englez, folosit in special in Statele Unite, care e dificil de tradus exact si intr-un singur cuvint in romaneste. Vine de la expresia "to be hip", care inseamna galagie si alergare dupa atentie, iar "hisper" e o persoana care duce un stil de viata care cauta atentie si relevanta...”

                       Incepem cu terminologia: ce e un hipster? 

 

Hipster e un cuvint din vocabularul englez, folosit in special in Statele Unite, care e dificil de tradus exact si intr-un singur cuvint in romaneste. Vine de la expresia "to be hip", care inseamna galagie si alergare dupa atentie, iar "hisper" e o persoana care duce un stil de viata care cauta atentie si relevanta. Hipsterii sunt prezenti in toate culturile si sub-culturile sociale, inclusiv cele crestine. Cu ani in urma, scriitorul crestin american Brett McCracken a scris o carte foarte relevanta si interesanta despre fenomenul hipsterilor in rindul crestinilor americani. Titlul cartii lui e Hypster Christianity si oferim un mic rezumat al el: https://www.brettmccracken.com/hipsterchristianity/. Hipsterii crestini sunt in general fie crestinii tineri care doresc sa atraga atentie si sa fie relevanti, fie crestini mai in virsta care doresc sa fie in rind cu generatia tinara crestina si cauta sa fie indragiti ori asimilati de acestia. In cartea lui, McCracken da exemple numeroase de hipsteri crestini, discuta originea hipsterismului crestin si intreaba daca el ajuta ori dezavantajaza crestinismul in general. Concluzia lui finala esta ca hipsterismul, chiar crestin, dauneaza miscarii crestine in general.

 

 

Revenim in Romania si realitatile ultimelor saptamini. Romania isi are si ea hipsterii ei. Hipsterilor le plac discutiile si dezbaterile live, cu sute de mii de vizualizari simultane si sunt avizi sa cunoasca opinia publicului despre ei. Discutiile si dezbaterile sunt prefatate de zile ori chiar saptamini de hipe ori galagie si zgomot online desemnate sa atraga atentie si anticipatie din partea publicului. Hipsterii folosesc metode ne-ortodoxe pentru promovarea personala care se asemuiesc copilariilor lui Ricky Bobby din pelicula hollywoodiana Talladega Nights: The Ballad of Ricky Bobby. Unii transmit live prin facebook ori alte metode de medie sociala impresii constante, fie ca sunt solicitate ori nu, din masina, la birou, la aeroport, in magazine cumparind alimente ori la Starbucks sorbind o ceasca de cafea. Sunt dependenti de atentie din partea publicului, divortati de realitate si lipsiti de pragmatism. Iubesc si generaza senzationalismul. De obicei hipsterii nu au profesii stabile, nu au un venit stabil si multi dintre ei fie ca nu au familii ori nu sunt capabili sa hraneasca o familie ori sa creasca copii. Traiesc din donatii, stilul lor de viata fiind finantat de "sponsori".

 

Dezbeterile ori dialogurile lor sunt selectate cu grija pentru a genera interes si asigura numarul maxim de participanti, atit live cit si prin media sociala. Suntem martori in Romania la astfel de incercari care amintesc de presupusul si mult discutatul dialog ori dezbatere dintre Seneca si Apostolul Pavel in primul veac al crestinismului, o dezbatere care e mentionata in scrierile apocrife ale Veacului IV. Cei interesati de subiect pot afla detalii privind presupusa disputatie a lui Seneca cu  Apostolul Pavel in cartea lui Emmanuel Carrere Le Royaume, publicata in 2014 (paginile 283-287).

 

 

Alianta Familiilor din Romania

www.alianta-familiilor.ro

 

Oameni - Repere - Mărturii: Nicolae Băciuț în dialog cu Veronica Pavel Lerner. Semnal, lecturi, câteva cuvinte... „Mi-am dat seama, la un moment dat, că biografia Veronicăi Pavel Lerner e de roman. Un roman pe care autoarea ezita, amâna să-l scrie. Mi-am spus atunci că trebuie să încerc să forţez nota, să o provoc pe Veronica Pavel Lerner să-şi povestească viaţa de poveste, pentru frumuseţea şi, adesea, dramatismul ei, dar şi pentru accentele sale pilduitoare. Pentru că Veronica Pavel Lerner e un model din multe puncte de vedere, unul de care e nevoie acum mai mult decât oricând, în deruta în care se găsesc mulţi, în căutarea cu înfrigurare a unui drum în viaţă, când totul pare deopotrivă posibil şi imposibil”

Carte apărută în cadrul Proiectului

„100 de cărţi pentru Marea Unire – 1918-2018”,

proiect finanţat de

Asociaţia „Nicolae Băciuţ” pentru Descoperirea şi Promovarea Valorilor Cultural-Artistice şi Profesionale şi

Consiliul Judeţean Mureş

Cuvânt înainte

Cum poate deveni cineva scriitor în cele mai grele condiții posibile – aceasta ar fi tema cărții de dialoguri între Veronica Pavel Lerner și Nicolae Băciuț. Prin urmare, un ciudat „dialog peste ocean” destinat să schițeze traseul unei vieți de aparențe modeste, al vieții Veronicăi – o româncă fixată în Canada în urmă cu 36 de ani,  profesoară de chimie în România, chimistă de recunoscută valoare în Canada, muziciană și pianistă amatoare, redescoperitoare în cele din urmă a literaturii.

Dialogul autobiografic pe care protagonista îl are cu editorul Nicolae Băciuț  ar fi trebuit probabil să surprindă specificul a zeci de mii de biografii asemănătoare, proprii românilor fixați peste hotare în ultimii ani ai comunismului.   S-a transformat însă în cu totul altceva, în romanul discret al unei existențe mai degrabă neobișnuite. Coleg de facultate și prieten cu Toma Pavel, cu fratele Veronicăi, am putut urmări de la distanță biografia surorii lui, pe care o înțeleg cu adevărat abia astăzi, citind dialogurile.

Obstacolele în calea transformării Veronicăi în scriitor au fost numeroase și aparent insurmontabile. O boală gravă contractată la vârsta de cinci ani, care se putea termina tragic, și mai ales lunga perioadă de recuperare motorie de după boală; pasiunea de a scrie, ivită în copilărie, dar contracarată de cele mai variate circumstanțe biografice, între care formarea ei de chimist a reprezentat-o pe cea principală; plecarea din țară la o vârstă nu foarte tânără, la 38 de ani, și obligația de a munci pe brânci în noile condiții pentru a supraviețui; urgențele profesionale, continue și presante, din Canada, din a doua ei patrie.

Dar visul din copilărie și din adolescență reprezentat de iubirea pentru Artă sub toate formele ei (muzică, pictură, scris) a urmărit-o cu tenacitate. A început să-l realizeze scriind în limba română – provocare aruncată lumii întregi! – la o vârstă pe care oricine ar caracteriza-o drept tardivă. Există însă oare vârstă tardivă pentru a deveni scriitor? Se pare că nu. Prima carte a debutantei întârziate apărea în anul 2000 (Miniaturi de dincolo de Ocean), atunci când Veronica împlinise 56 de ani – dar ce contează 56 de ani, când e vorba de vocație? Vor urma și alte cărți, între care o interesantă culegere de poezii (Binecuvîntatul prezent, 2006). Actualul volum de dialoguri ne oferă explicația și justificarea imprevizibilului traseu către ieșirea la lumina literaturii.

În aceste condiții, a aprecia valoarea în sine a ceea ce scrie Veronica Pavel Lerner mi se pare inutil: nivelul mai mult decât onorabil al versurilor și al prozelor ei cade pe planul al doilea. Importante rămân victoria ultimă a Literaturii și eroismul autorului ei.

   Mihai  Zamfir

Un ocean între întrebări şi răspunsuri

De mai bine de patru decenii m-am pus în slujba dialogului literar. Mai întâi, în joacă, am pus întrebări unor colegi bistriţeni de cenaclu (Virgil Raţiu, Alexandru Cristian Miloş), apoi cu temere, în primele luni de facultate, unor scriitori consacraţi (Teohar Mihadaş, Romulus Guga), apoi, cu îndrăzneală, unor nume de prim rang (Nichita Stănescu, Marin Sorescu), în cele din urmă, ofensiv, la zeci de scriitori, de toate calibrele, adunând peste o mie de pagini de manuscris. De aici şi până la a da contur primei Istorii a literaturii române contemporane în interviuri (apărută în 2005, în 2 volume), ca operă de autor, (antologii de interviuri de diverşi autori mai apărând) n-a fost decât un pas, care trebuia să sfideze cenzura care îi luase locul cenzurii ideologice, cea economică.

Istoria mea oferea o panoramă a vieţii literare de dinainte de 1989, dar trecând şi dincolo de acest prag, aproape un deceniu.

Gazde bune pentru interviurile mele au fost, pe rând, revistele Echinox şi Vatra, Vatra veche, publicând însă, sporadic, şi în alte gazete.

Elanurile mele în privinţa exerciţiilor maieutice s-au concretizat şi în câteva opuri de anvergură, dacă am în vedere cărţile de interviuri pe care le-am realizat cu N. Steinhardt, Nichita Stănescu, Ion Vlasiu, Mihai Sin ş.a.

Timpul a căpătat însă alt ritm în ultimul deceniu, activităţile mele editoriale s-au diversificat, timpul rămas la dispoziţie pentru ceea ce fusese pasiunea anilor de tinereţe fiind tot mai zgârcit. E adevărat, în acelaşi timp, că interesul pentru dialogurile literare nu s-a stins, ba chiar aş zice că au câştigat teren confesiunile, jurnalele literare, memorialistica...

Mijloacele de comunicare au explodat şi ele, în formule diverse, unele dintre cele mai facile – dialogul video în timp real prin skype, de pildă – astfel încât dialogul literar ajunsese să beneficieze de toate condiţiile realizării.

Formulele la care am recurs eu, în timp, au fost pe atunci determinate de oportunităţile vremii – înregistrări audio, dialoguri faţa în faţă, consemnate pe hârtie, dialoguri video... Una dintre formulele “de forţă majoră” a fost dialogul epistolar. Iar cartea de interviuri cu N. Steinhardt a fost realizată astfel, printr-o suită de scrisori, cu întrebări şi răspunsuri care se succedau şi după voia Poştei Române.

Apariţia revistei Vatra veche a readus dialogul în orizonturile lui de altădată, când, la Vatra, rubrica de forţă era “Vatra dialog”.

Număr de număr, în zece ani de apariţie, Vatra veche a publicat peste o sută de dioaloguri literare, antrenând diverşi autori, de pe toate meleagurile.

Un colaborator de nădejde în acest sens a fost Veronica Pavel Lerner, un autor de peste Ocean, care şi-a descoperit vocaţia dialogului, nu doar pentru a cunoaşte pe alţii, ci şi pentru a-şi limpezi pentru sine şi pentru cititori tot felul de necunoscute, despre autori, opere, vieţi literare şi nu numai.

Mi-am dat seama, la un moment dat, că biografia Veronicăi Pavel Lerner  e de roman. Un roman pe care autoarea ezita, amâna să-l scrie. Mi-am spus atunci că trebuie să încerc să forţez nota, să o provoc pe Veronica Pavel Lerner să-şi povestească viaţa de poveste, pentru frumuseţea şi, adesea, dramatismul ei, dar şi pentru accentele sale pilduitoare. Pentru că Veronica Pavel Lerner e un model din multe puncte de vedere, unul de care e nevoie acum mai mult decât oricând, în deruta în care se găsesc mulţi, în căutarea cu înfrigurare a unui drum în viaţă, când totul pare deopotrivă posibil şi imposibil.

Sigur, inconvenientul cel mai mare pentru a realiza un dialog cu Veronica Pavel Lerner îl reprezenta distanţa şi... presiunea timpului, pentru că ţinta era ca să relizăm o carte de interviuri în câteva săptămâni, printre atâtea urgenţe ale zilei, în aşa fel încât cartea să ajungă la cititor într-un context cultural favorizant: Spătămâna Culturală de la Hamilton, Canada, unde fusesem invitat să particip.

Apoi, atunci când pui întrebări în calup, prin email, te privezi de o dimensiune esenţială a frumuseţii unui dialog: privirea faţă în faţă, cu tot ce atrage după ea – reacţia spontană, construirea dialogului în funcţie de răspunsurile interlocutorului, impunerea unui ritm mai alert, cu strălucirea firescului.

Oricum, demersul nostru a fost unul asumat cu entuziasm, convinşi fiind, şi de o parte şi de alta, că va rămâne o mărturie care merită să fie cunoscută. Pentru că nu e vorba doar de un om, ci şi de o epocă, de imaginea unor lumi şi a unor locuri care, aparent, n-au nimic în comun, dar care devin consubstanţiale prin destinele care le leagă.

Veronica Pavel Lerner e un interlocutor de mare distincţie şi eleganţă, riguros, scrupulos, atent la cele mai mici detalii, până la... virgulă şi punct.

Ştie să povestească şi are ce povesti.

Dacă ar relua fiecare capitol al vieţii sale, ar putea construi edificii epice până la altitudini romaneşti.

“Amintirile din copilărie” ale Veronicăi Pavel Lerner sunt savuroase, au parfumul Bucureştiului de altădată.

Tot traseul biografic, până la resuscitarea unor tentaţii din adolescenţă, de a face literatură sfidând vârsta, adună suficient material epic.

Nu ştiu dacă o va face sau nu. Dar ceea ce este cuprins în aceste pagini, sub genericul “Oameni, repere, mărturii”, este dovada peremptorie a existenţei unui filon bogat.

Şi aşa cum e, în fulgurări de dialog, această carte are toate datele dăinuirii – prin ceea ce spune, cum spune şi pentru cine spune.

E o carte recuperată, o carte salvată, o restituire necesară.

Nicolae Băciuţ

 
 
Lecturi la:

https://constantinstancuscrib.wordpress.com/reviste/vatra-veche/