ARHIVE LITERARE

miercuri, 9 august 2023

Cărțile Hațegului: Ioan Prodan, Clepsidra cu speranțe... Poezia Hațegului la Color Print Zalău, 2023

luni, 7 august 2023

Revista „Vatra veche”, nr. 7/2023. Semnal, sumar, o vară culturală cu Nicolae Băciuț

Poeme din Țara Hațegului... Poezia locului, locul poeziei...

Adrian Botez și Jurnalul unui tăietor de lemne... În pădurea de semne se poate face lumină...

Sursa. Revista „Climate literare”/ Ion Iancu Vale

Revista de cultură și artă „PIEDESTAL” Deva... Semnal, sumar, cuvânt înainte... Județul Hunedoara și noile semne literare

marți, 1 august 2023

Mașina de scris și timpul... „Ați văzut cum se casează cărțile la bibliotecile mari? E ca la Auschwitz, în loc de oameni, cărți. Eu am văzut, a și trebuit să casez așa ceva. Sunt și lichidator și trebuie să fac treburi impuse de lege... Când se casează cărțile, sunt distruse sufletele celor care le-au scris, sufletele celor despre care s-a scris. Personaje în flăcări!” Proza de azi: Povestiri din Vadul Ars... „Ioan Jude privi în urma bătrânelului. Avea o sacoșă de piață, obișnuită, de culoare gri, în ea ducea atent cărți, dosare, manuscrise. Era legat de manuscrisele sale, nu le părăsea. Ținea la însemnări, la munca lui. Era un om care nu mai avea de pierdut nimic”

CONSTANTIN STANCU

Proza de azi

Mașina de scris și timpul

- Fragment din romanul Migranți fără bagaje -

În acea zi, un bătrânel simpatic l-a căutat la birou. Un fost profesor, îl știa din poveștile care au circulat prin Vadu Ars. Cunoștea că scrie și el, că era preocupat de cultură, de literatură, de cărți, participa la evenimente culturale. Bătrânelul se prezentă scurt:

- Radu Costin, cred că mă știți. Iubesc cultura și cărțile și sper să nu vă deranjez. V-am văzut la

multe evenimente, știu că iubiți literatura și că…

- Mulțumesc, răspunse Jude, așa e, din păcate nu prea mai am timp, generația noastră e cam

grăbită…

- Poate aveți puțin timp, știu că revista dvs. „Adrenalina literară” este pe val, publică mulți din țară, aș vrea să știți că sunt și eu preocupat…

- Scot puține numere, primesc multe materiale, e greu să facem o selecție, mă ajută colegii de la firmă, dar sunt cam ocupați… O cafea? Nu putem prinde toate materialele, mai rămân pe afară de pagini, uneori mai rătăcim textele, suntem grăbiți și…

- Știu, știu… Nu doresc cafea, am renunțat! Așa e, scoateți numere reușite, cu texte de la oameni de valoare din țară. Eu, dacă aveți timp, aș vrea să vă rog ceva. Sunteți și om de afaceri, iubiți cultura, așa că pot îndrăzni la dumneavoastră. Înțelegeți fenomenul și… Uite, am lucrat la o antologie de folclor din zonă, am muncit peste cincizeci de ani, am strâns, am ascultat multe persoane, am un material imens, s-au strâns vreo 1200 de pagini, plus fotografii și altele. O antologie masivă, eu zic că…

- E unică, interveni Jude. Felicitări, o astfel de carte merită toată atenția, dar costă scump. Aveți vreo editură? Trebuie și un om care să le aibă cu folclorul, să înțeleagă…

- Am, domnule. Mulțumesc pentru atenție, găsești rar oameni care să te asculte în ziua de astăzi, mulțumesc! Am primit referințe de la academie, de la oameni de specialitate, chiar au scris despre carte, așa pentru prefață, sunt mulțumit. Problema cea mare… Da, am nevoie de sponsorizare, dacă aveți timp. Aici bătrânelul zâmbi, încerca să-l prindă pe Jude, să înțeleagă dacă bate la porți închise sau este un om amabil, deschis…

- Domnule, ai deschis un subiect tabu. Greu de răspuns. Cred că te poți adresa primarului, mai achiziționează ceva cărți, la biblioteca din localitate, iau și ei unele exemplare, ar fi păcat să nu le avem în bibliotecă. E nevoie de… Eu...

- Am înțeles, fiecare pe cont propriu. Da, speram la mai mult! În fine, nimic nu e pierdut…Credeam că aveți timp și pentru mine, dacă nu deranjez…

- Nu, din contră, sunt cam ocupat, cum am zis, dar, sincer să fiu, revista îmi cam ia mulți bani, abia îi adun. Apare pe trimestru o dată, nu e mult. Îmi ia și timp. Am scris și eu o carte despre Vadu Ars, unele lucruri mai vechi de pe aici, am intrat într-un proiect la Editura „WWW - SRL”, una de ținută. Am un contract pe cinci ani cu ei, din păcate, unele cărți nu s-au vândut, trebuie să le cumpăr și să le plasez în locul lor, așa a fost înțelegerea. Să văd cum stă treaba, poate mă ajută prietenii din țară pe care îi public, așa se face. Trebuie să merg prin diferite localități să prezint cartea în cadrul proiectului, alături de alți scriitori. Toate cer timp, bani, alte mișcări. Nu este ușor, vă înțeleg, acum sunt în proiect și nu am ce face. Antologia dumneavoastră merită tot respectul și atenția.

- Domnul meu, dacă nu deranjez, gândeam că dumneata cunoști pe alți oameni de afaceri și, poate, mă sponsorizează ei, mă recomanzi. Așa am crezut…

- Deja am aranjat pentru revistă și pentru altele. Problema e simplă, oamenii nu mai citesc, afaceriștii nu sunt dispuși să dea bani pentru cărți, ei sponsorizează altele, mai ales „politicon”, așa este în lume. Înțelegeți? Oamenii nu mai au timp, scriitorul nu mai reprezintă nimic în societate, alții sunt vedetele, lumea s-a schimbat. Cultura doar așa, un semn de noblețe, de activitatea derivată, puțini trăiesc din cărți. Care se bagă în afaceri. Și în cultură se fac afaceri, nu e un domeniu interzis!

- Cam aveți dreptate, eu am ajuns la o vârstă înaintată, nu mai am timp pentru altele, vreau să spun ce am de spus. Voi… Uite, am scris despre castrul de la Vadul Ars, sunt puține lucruri știute în zonă despre asta. O localitate însemnată pe timpul romanilor, treburi uitate, pomenite de Ptolemeu, s-a cam uitat. Am găsit o carte mai veche, dintre cele două războaie, știi, nu militar a scris despre asta. Un ofițer care a studiat zona și care avea planurile lui. A făcut cercetări în perimetru, a descoperit unele lucruri, cu greutate… Nu deranjez?

- Nu, domnule profesor, nu! Îmi fac timp, sunt lucruri interesante, sunt și jurnalist, nu prea mai am timp de asta, dar ascult. Poate scriu un text despre toate acestea. Nu aveți un rezumat, ceva?

- Am, domnule! Ți-l aduc. Dar să scrieți cu suflet, că eu pun preț pe astfel de lucruri. Poate puneți ceva din cartea mea în revistă…

- Să vedem, domnule profesor.

Ioan Jude se opri și-l privi pe omul din fața sa. Un om în vârstă, pasionat, o comoară de înțelepciune, de lucruri din trecut. O memorie a locului. Se gândi că toate acestea sunt bunuri pierdute pentru oamenii din Vadu Ars, că lumea este în mișcare și că altele sunt importante. Luxul, comoditatea, fițele, moda. Petreceri la nunți, la botezuri, de sărbători născocite ad-hoc, de majorate pentru tinerii care abia intrau în viață.

Omul avea un chip plăcut, senin, împăcat cu sine și cu lumea. Merita mai mult, era târziu pentru astfel de oameni. Ioan Jude împinse capsatorul din fața sa, de pe birou, spre margine, aproape că era să cadă. Omul din fața sa sări și-l prinse. Îl privi pe Jude și zâmbi.

- Domnule profesor, cărți lucrați pe calculator? Poate publicați în format electronic…

- Vag, domnule, ca pe mașina de scris, nu prea le am cu lucrurile astea noi. Nu prea știu cum e cu Internetul.

- Păcat, lumea s-a schimbat. Acum virtualul ia locul hârtiei. Oamenii comunică masiv pe Internet, mai ales tinerii. Citesc, care citesc, se informează instant. Cărțile pe hârtie… Poate păstrați și pentru mine un fișier cu antologia de folclor. Sunt interesat, când am timp, am să citesc!

- Dacă îmi iese proiectul cu vreo editură, vă comunic, poate cumpărați un exemplar, e scump pentru o carte, clar. Dar merită, e ceva unic și academicianul…

- Știu, am să văd ce pot face, poate cumpăr vreo trei exemplare, le dau cadou, în afaceri apar și astfel de situații. O carte e un cadou de lux, mai sunt businessmeni interesați de așa ceva, mai ales străini.

- Dacă aveți timp, uite am la mine o antologie de poezie religioasă din zonă, am lucrat la ea mai mulți ani, a apărut de ceva timp. Sunt oameni care au suferit, unii au murit din cauza unei poezii, știți?

- Da, am auzit. Erau vremuri grele. În pușcării s-a scris…

- Domule Jude, dacă nu vă răpesc din timp, toți au suferit! Merita să colecționez aceste poezii, să rămână… Durerea mea este că nu se citesc în biserici, sunt uitate. Am fost la evanghelici, au traduceri slabe de la americani, nu pun preț pe limba română, la ortodocși e mai altfel, dar ei au canonul lor. Am rămas surprins, oamenii din pușcării au suferit pentru credința lor, au pierdut totul, tinerii de azi nu prea știu despre această lume. Oare totul e pierdut?

Omul i-a întins o carte obișnuită, tipărită pe hârtie ordinară, coperte obișnuite. Erau imprimate pe ultima copertă imagini din pușcării, cu oameni în zeghe, cu oameni slabi, suferinzi, cu garduri de sârmă…

- Cunosc fenomenul, domnule profesor! Păcat! Mulțumesc pentru carte. Este o realizare. Cât despre mine, am să cumpăr, așa cum am zis, vreo trei exemplare, am să vorbesc cu primarul să vă ajute. Antologia de folclor este bună de cadou, mai ales la politicieni. Va face impresie, la zilele orașului merge să fie prezentată, biblioteca va achiziționa. Discutați și la biblioteca județeană…

- Mulțumesc, e cam puțin, sper să găsesc o formulă, cumva. Iertare! V-am răpit din timp!

- Nu e cazul, mi-a făcut plăcere! Știți, un poet care a făcut pușcărie, de pe undeva de prin Africa de Sud, a luat Premiul Nobel. Nu, din Nigeria, nu-i mai știu numele, e complicat! Și-a scris poeziile pe hârtie igienică, le-a înțepat cu un ac, așa le-a scris. Ce suferință, ce oameni…

- Da, e greu. La poeții creștini pe care i-am prins în antologie, iertarea apare mereu ca stare.

Tinerii de astăzi nu mai știu ce este iertarea. Mă uit pe la televizor, îi văd hotărâți în manifestații, au telefoane care luminează, fac semne, unii se bat cu polițiștii pentru… nimic. Au tot felul de manifestări, umblă dezbrăcați pe stradă, prin metrou, pledează pentru căsătorii dintre homosexuali, pentru „parada libertății”… Aici omul accentuă pe aceste cuvinte, glasul lui avea ceva ironic și de revoltă. Continuă: „Libertatea însemna mai mult. Când ești bătut, mănânci arpacaș puțin și continuu, când nu ai medicamente, când suferi pentru credința ta, când urinezi sânge și puroi, când stai în frig și muncești până la epuizare… Fără familie, fără prieteni. Oamenii aceia tac, le este rușine să zică despre vremurile pe care le-au trăit. Tăcerea lor…”

- Aveți dreptate, domnule profesor. Eu zic să vă adaptați, să vă țineți cărțile în format

electronic, lumea nu va mai putea depozita vagoane de hârtie… Ați văzut cum se casează cărțile la bibliotecile mari? E ca la Auschwitz, în loc de oameni, cărți. Eu am văzut, a și trebuit să casez așa ceva. Sunt și lichidator și trebuie să fac treburi impuse de lege… Când se casează cărțile, sunt distruse sufletele celor care le-au scris, sufletele celor despre care s-a scris. Personaje în flăcări!

- Lichidator? Ce meserie! Dar cred că e o afacere bună!

- Trebuie să trăim, în vremurile de acum falimentul este cea mai bună afacere! Dacă lumea nu e bună, trebuie lichidată…

- Sunteți cam cinic, dacă aveți timp și pentru mine, vă pot spune altă dată povestea cavalerului roman de la castrul nostru. Nu știu dacă o știți?

- Timpul trece repede, eu vă mulțumesc pentru vizită, vă doresc să găsiți editorul care să vă ajute, merită. Totul este afacere, în final. Nu vă mai frământați pentru tinerii de astăzi, sunt mai practici și au vremea lor. Unii citesc direct pe telefoanele mobile, pe calculatoare, în fine, altă lume, zise Jude.

- Da, domnule, da. Aveți dreptate. Poeții aceia din pușcării știau să ierte și iartă încă! Fără iertare nu se poate merge mai departe. Sper că nu v-am răpit din timp…, spuse cu glas scăzut profesorul.

- Nu, din contră! Am câștigat timp, dar sunt presat, am lucrări de făcut, vedeți dosarele

acestea? Au termene! Trebuie să mă încadrez, altfel pierd mult!

- Bună ziua! Sper să vă faceți timp pentru cărțile care apar în Vadu Ars. Sunt bune și

importante, nu vă luați după mode…

Ioan Jude privi în urma bătrânelului. Avea o sacoșă de piață, obișnuită, de culoare gri, în ea ducea atent cărți, dosare, manuscrise. Era legat de manuscrisele sale, nu le părăsea. Ținea la însemnări, la munca lui. Era un om care nu mai avea de pierdut nimic. Jude puse cartea de poezie religioasă în raftul din dreapta sa. Aruncă o privire spre carte, o răsfoi rapid, mecanic. Spera să aibă timp pentru a o citi. Din câte văzuse, în carte erau prezentați și poeții închisorilor, despre unii lumea uitase. El nu auzise niciodată de unele nume.

NICOLAE BĂCIUȚ DESPRE ROMANUL PĂCATELE DOMNULUI ABELL DE MELANIA CUC...: „Păcatele Domnului Abell” sunt pentru Melania Cuc confirmarea harului său artistic, completează raftul de carte despre istoria ființei neamului nostru cu un document de mare valoare...

Istorie și conștiință

Melania Cuc este un autor de substanță, ceea ce Romulus Guga numea scriitor total. Dar Melania Cuc nu e doar scriitor, e și jurnalist cu state vechi și pictor original și… neliniștit.

Melania Cuc s-a înarmat iar pentru noi explorări într-o istorie din care să restituie în registre proprii destine și locuri.

O istorie nu foarte îndepărtată, care a adus lumea la întretăiere de drumuri.

E o privire înapoi, nu cu mânie, ci cu accente justițiare, cu dorința de a se restitui adevărul unor evenimente și atitudinea unor oameni.

Poezia și proza sa au demonstrat mereu tinerețe, deschidere spre înnoire. A ținut într-o abilă intersectare realul cu ficțiunea, explorând lumi imaginare și teritorii cucerite cu pasul. În acest

roman, misiunea e asumată de Catalina, nepoata țăranului ardelean Simon Erden, care vrea să recupereze un destin și să-i facă dreptate, să clarifice ce e cu „Păcatele domnului Abell”.

„Păcatele domnului Abell” sunt magnetul care adună „pilitura” unei istorii, pentru a o pune într-o ordine a realului, a adevărului: „Caut adevărul. Omenirea nu a învățat nimic din Istorie” (p. 256)

Nu rescrie, doar recuperează istoria, încearcă să o așeze în logica timpului și a evenimentelor, încearcă să se înțeleagă pe sine, înțelegând istoria, și cea trecută, pe care nu a trăit-o, dar și

cea pe care a însoțit-o.

Adevărurile ei nu intră în concurență cu adevărurile istoriei, ci încearcă să le completeze, mai ales în zonele lăsate în umbra intereselor sau a indiferenței, ba chiar a capacității de a se pătrunde în adâncimile sufletești, care nu țin nici de cifre, nici de geografii.

Scriitura e eliberată de orice constrângeri tehnice, își ia libertatea de schimbare de registre, de macazuri ale timpului, ale locurilor.

Romanul pendulează între labirinturile trecutului și cele ale prezentului.

Practic, însă, în substanța epică se pot distinge două romane. Pe lângă povestea unei familii extinse, se conturează și un roman în roman, care ar putea fi unul al biografiei „autorului”,

Catalina, cuprinzând mecanismele artei sale narative.

O scriitură modernă, bine ritmată, în care se fac mereu inserturi care apoi se pot coagula, reliefând arta scriiturii. Melania Cuc, prin Catalina Deleanu, scrie astfel și un roman despre cum se poate scrie un roman. Protagonista acestui roman în roman e chiar ea, jurnalist versat în tehnicile documentării, care a făcut numeroase incursiuni în realitatea imediată, surprinzând numeroase fațete, ale unei societăți în căutarea propriei identități, ajungând până la momentul încheierii redactării romanului. În exigența sa deontologică, Catalina recurge la diverse mijloace pentru a ajunge la informațiile de care e interesată și apoi pentru a-și asigura veridicitatea datelor obținute, spune ea, le verifică din trei surse, ca în presă.

Catalina, în vârtejul eșecului său conjugal, divorțul de soțul ei, Bogdan, constată nu doar dezinteresul tuturor rudelor sale față de destinele prezente ale Erdenilor, ci și că „ea era singura persoană din familie care se mai gândea să reconstituie un timp ce pierise pur și simplu”. (p. 148) Ea rămâne prizoniera unei obsesii, legată de trecutul familiei ei. E, în același timp, și victima amintirilor proprii sau ale altora, iar singurătatea ei accentuează și mai mult nevoia de trecut.

În astfel de circumstanțe, deși era antrenată în activitatea redacției unei publicații, având un statut profesional bine definit, ocupându-se de probleme sociale, Catalina și-a propus să refacă un puzzle familial, din documente și mărturisiri, să pună liantul între generații. Dar, în același timp, documentarea, căutările devin, cum spuneam, ele însele și substanță epică, fragmente de roman de actualitate. Autoarea acceptă limitele documentării și „Unde lipseau înscrisurile, intervenea povestea” (p. 40), ba, mai mult, „a căutat pe Chat GPT informațiile de care avea nevoie, ca de un punct de sprijin între real și ireal” (p. 40).

Catalina e interesată de istoria familiei, „de ideile întortocheate și de secretele nerezolvate de-a lungul anilor” (p.67) Demersul Catalinei nu e gratuit, ea crede că, prin romanul pe care și-l propuse să-l scrie („era hotărâtă să scrie, să lase amprentele altora pe coli de hârtie”, p. 21), își materializa și datoria ei de a vorbi „despre cei cărora nu li se oferise șansa să mărturisească cât fuseseră în viață”. (p. 51)

Imperativul căutărilor ei ei era să adune tot ce se putea materializa într-o saga a familiei Erden, a clanului Erden, fiecare având note distincte: Maria, soția lui Simon Erden, cei trei copii ai lor: Vasile, Grigore și Marta. Grigore Erden este avocat, iar Emma, soția lui, îl are ca frate pe Abell Winzer, (fost Vieru).

Abell Winzer. Vasile Erden, profesor, cu nevasta lui, Rosa, profesoară („Ca soție, nu excelase, însă ea fusese șefa recunoscută a clanului, a familiei Erden. Fără consimțământul ei nimeni nu mișca în front”, p. 12). Vasile Erden, deși supraviețuiește deportării siberiene, în timpul războiului, moare stupid, de Covid 19, „nu a pierit împușcat pe front, nici Siberia nu i-a venit de hac.

În Tatra a fost prins între focuri încrucișate, a scăpat pentru că a mai avut viață de chinuit. Acum… s-a dus ca prostul. Cum să mori de la un strănut?!” (p. 14)

Între personajele cărții, dinafara familiei, se distinge și Eva Evian, cea care a trăit o poveste de iubire cu Abell, în anii în care aceasta făcea spionaj, agent și al sovieticilor și al germanilor.

Legătura ei sentimentală cu Abell Winzer, imposibilă în condițiile jocului său dublu, dezvoltă trăiri care se vor perpetua până la capătul vieții, rămânând și pentru Abell reperul marii sale iubirii. Patroană de cabaret și de salon de modă, prin ea e refăcută și boema unor vremuri care sfidau starea de război.

Catalina realizează nu doar portretele fiecărui membru al clanului Erden, ci și ale unor personaje din viața de la țară, simpli țărani, care au scris și ei partea lor de istorie.

În această galerie de personaje, fiecare, într-un fel sau altul, are partea sa de contribuție la închegarea narațiunii. Aceasta se înscrie într-un arc de timp de mai bine de opt decenii.

Povestea începe în vara lui 1938, într-un sat din Transilvania, la ceremonia logodnei dintre Ioan Deleanu și Marta Erden, prilej care adună toată familia Erden, și pe cumnatul lui Grigore Erden, Abell Vieru, care încă de pe atunci își manifesta opțiunea filogermană, ca student la Berlin.

Parcursul meandric al romanului se încheie în 2023, când, la proprietatea sa din Germania, Abell Winzel, ajuns la vârstă centenară, își dă duhul chiar la sărbătoarea sa aniversară, „data la care împlinea un veac de viață cu moarte amestecată-n pahar, cum zicea uneori, și lăsa impresia că glumește. Dar nu era așa”. (p.409)

În țesătura evenimentelor surprinse în roman, au relief cele legate de cedarea Ardealului, prin Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, momente din derularea frontului și spre est și spre vest, secvențe ale vieții unor prizonieri de război români deportați în Siberia, prizonieratul la minele din Dombas, confruntările de război de la Odessa, poveștile de spioană ale Evei Evian, evoluția opțiunilor politice ale lui Vasile Erden etc.

Romanul se bazează pe informații de la surse credibile, pe lângă membrii de familie și veteranii de război: „Căuta încă, umbla după acel material de construcție epică, care să îi garanteze că ceea ce va face și va lăsa mai departe va fi veridic, va stârni emoție, nu alcătuia un proces verbal, document redactat de funcționari și chiar de istorici”. (p. 97)

De bază „erau documentele fraților Vasile și Grigore Erden, erau și scrisorile de pe front ale tatălui ei, Ioan Deleanu, erau chiar și poveștile nescrise cu care crescuse, se maturizase, și pe care își propusese să le clarifice” (p. 50)

De la fiecare în parte, Catalina smulge mărturisiri, căutând prilejuri favorabile sau provocând ea însăși astfel de prilejuri, exploatând slăbiciuni, capacități, nostalgii, frustrări…

Marta, de pildă, care moare în timpul evenimentelor din decembrie 1989, victimă a unui glonte rătăcit, „adora să povestească despre vremurile pentru care nu prea mai existau martori”. (p. 93) „Cum și le mai amintea Marta pe toate!” (p. 67). În plus, în timp ce se documenta, Catalina era devastată de vise complementare evenimentelor, amintirilor, parcă umplând golurile cercetărilor sale.

Aparent, axul gravitațional al romanului este Abell Winzer, românul Abell Vieru, „oaia neagră afamiliei”, ajuns ofițer SS, („Se convertise din mers la politica lui, învățase jocul militar”, (p.55), căruia îi sunt radiografiate etapele convertirii sale spre fanatismul naționalist german, până la asumarea doctrinei naziste, ajungând astfel să joace un rol important, de agent de legătură între ofițeri din preajma führerului (Hitler) și mareșalul Antonescu.

Care sunt păcatele domnului Abell? Faptul că îmbrățișase o doctrină falimentară? Acesta își definește singur locul în ecuația războiului și rolul jucat: „Eu sunt doar o verigă, om de legătură între armata Führerului și armata lui Antonescu. Sunt un ofițer fără sânge pe haine, fac parte din Misiunea Germană în România”. (p.162)

Pentru că mare parte din informațiile pe care a reușit să le adune gravitau în jurul lui Abell Winzer, cu trecutul lui susceptibil de păcate de tot felul (Abell Winzer, ne asigură însă Eva Evian, „a fost păcătos ca tot omul, dar nu avea la activ crime de război. Asta îți spun eu, și știu ce spun”, p. 355), dar și cu traiectoria destinului său, generatoare de ipoteze, între viață și moarte, Catalina se decide să lase instinctul să-și urmeze calea, renunță la tot ce putea face în țară și se desparte de gazetărie, pentru a pleca în Vest.

Ținta ei era bine definită (o spune și Eva Evian: „Știu, te duci să-l cauți pe Abell al meu. Nu te opresc și îți dau un reper; locuiește într-un castel din Munții Pădurea Negară. Așa mi se

arată-n cafea”, p. 236), chiar dacă avea să se angajeze într-o activitate fără să aibă experiență în domeniu, ca asistent personal al lui Winzer, fratele Emmei Erden, și iubitul Evei Evian, un personaj, care în vremea copilăriei Catalinei, constituise un subiect tabu pentru familia lor extinsă.

Înzestrată cu multiple calități jurnalistice, Catalina e condusă de intuiții și de pragmatism: „Catalina nu era filosof, nici poet, era o femeie practică, un fel de cercetător al unui segment

din istoria care o interesase pentru a afla de unde venea, cine era, de aceea umblase prin arhive prăfuite, prin cotloanele cu amintirile marilor mutilați de război, dar și prin locuri pur imaginare, pentru a găsi spațiul ereditar ce-i aparținuse în ancestral familiei sale de sânge și nu numai”. (p. 410).

Rigoarea documentării și arta reconstituirii sunt virtuți ale Catalinei, care devin garanția demersului său: „Putea, în schimb, să adune amintirile, mărturiile, încet, cu răbdare, să reconstituie trecutul așa cum fac arheologii cu un artefact important. Unde lipsește un detaliu, folosesc ipsos, imită, își imaginează ce și cum va fi fost originalul”. (pp.123-124)

Căutările Catalinei, pe urmele „păcatelor” lui Abell Winzer, ajung într-un punct de revelație contrariantă: „Nu crezuse că Abell Winzer, suspectul pe care îl căutase toată perioada de documentare a cărții sale, îl căutase prin arhivele cu dosarele criminalilor de război și în amintirile spioanei Eva Evian, dar mai ales în gesturile surorii lui, Emma Erden, el, pe care toți aproape îl crezuseră a fi mort, era acolo, un om oarecare, supus la boli și durere”. (p. 396)

Cu finalul cărții, se iese din istorie și se intră în fantastic: „În fosta sală de arme a războinicilor din epoci diferite, alămurile orchestrei amuțiseră. Vinul în pahare se prefăcuse în oțet și ei, invitații la centenar, priveau și nu se mirau că jilțul pe care a stat Abell Winzer cu doar o clipă înainte luase foc din nimic, ardea fără flacără, fără fum”. (p. 415) Pleacă din această lume fără să-și mărturisească păcatele, după „Un veac de viață cu secrete pe care avea să le ducă cu el în mormânt”. (p. 408).

Cartea Melaniei Cuc e, în parte, și un rechizitoriu în dosarul celui de Al Doilea Război Mondial.

Apoi, dincolo de firele epice, Melania Cuc, nu-și refuză plăcerea de a reconstitui și evenimente tradiționale – logodna, căsătoria religioasă, obiceiurile de nuntă, înmormântarea.

Melania Cuc știe să povestească, să creeze atmosferă și suspans narațiunii sale.

Implicarea ei emoțională ne îndreptățește și să credem că Melania Cuc poate spune, fără rețineri: Catalina c'est moi!

„Păcatele Domnului Abell” sunt pentru Melania Cuc confirmarea harului său artistic, completează raftul de carte despre istoria ființei neamului nostru cu un document de mare valoare.

NICOLAE BĂCIUȚ

Foto: Nicolae Băciuț - Hațeg, 13 martie 2013