Am primit de la Adrian Botez
DOUĂ-TREI ZILE DIN ISTORIA MISTICĂ A
UNUI NEAM*[1]
Cred că nu va mira pe nimeni
afirmaţia că Adrian Botez este un scriitor, pe cât de profund şi de prolific,
pe atât de derutant. În orice zonă s-ar afla, a prozei, poeziei, eseisticii,
hermeneuticii, Adrian Botez reuşeşte, întotdeauna, performanţa de a fi el însuşi şi de a nu semăna niciodată cu alţii.
Premeditare
sau destin?
Nuvela “Ofiţerul”, apărută anul
acesta, la EDITURA ATENEUL SCRIITORILOR
– BACĂU - şi închinată: “Tatălui meu, Ioan, ofiţer aviator
şi erou al celui de-al doilea război mondial”, nu avea cum să facă
excepţie, de la această paradigmă.
Cartea se focusează, de
fapt, doar pe un segment de trei zile din istoria modernă a neamului românesc,
perioada 22 – 24 august 1944, dar autorul are grija şi mijloacele artistice
necesare pentru a absorbi, în acest scurt segment temporal, aproape întreaga
noastră istorie, dar nu aceea a succesiunii unor evenimente exterioare, ci aceea
a unei matrici spiritual-mistice care, în credinţa autorului, o transcende şi o
predetermină pe cea dintâi.
De altfel, în toate
scrierile sale, Adrian Botez nu precupeţeşte niciun efort în a demonstra
această credinţă: istoria exterioară, aceea pe care o citim din manualele şi
studiile de specialitate, nu este decât o umbră (în sens platonician) a unei esenţe profunde, de natură mistică. La
care nu putem ajunge prin operaţiile obişnuite ale raţiunii discursive, ci prin
avatarurile iluminate ale Credinţei vizionare.
Adrian Botez
nu-şi pierde timpul cu “mărunţişurile” evenimenţiale ale
istoriei, decât dacă acestea pot fi privite şi înţelese ca ilustrări exterioare
ale unui sens ascuns şi incomprehensibil.
Cred că în această cheie
pot fi descifrate şi sensurile nuvelei
de faţă. Toată lumea ştie cam care au fost evenimentele (exterioare), care au
marcat perioada deja menţionată, evenimente ce au dus la întoarcerea armelor
împotriva foştilor aliaţi (armata germană) şi, în cele din urmă, la comunizarea
forţată a României. Opiniile cu privire la caracterul benefic sau nu al
trecerii României, de cealaltă parte a baricadei - sunt pro şi
contra.
Adrian Botez analizează
şi tranşează problema dintr-o altă perspectivă: aceea a adevăratelor calităţi
pe care trebuie să le aibă un militar adevărat, perspectivă care se evidenţiază
încă din primul capitol al nuvelei care descrie o adevărată dispută pe această
temă, care se poartă în popota aviatorilor de la aeroportul militar al Flotilei
X, între colonelul Tudor Dealmare şi colonelul Georgescu şi la care mai
participă, în tăcere, fără a intervene,
deocamdată, în niciun fel, şi căpitanul Lixandru Calomfirescu.
Relatarea disputei ne
formează deja imaginea a două tipuri de om, diametral opuse: colonelul
Georgescu - este tipul executantului perfect, al militarului care “nu
are vise…” - nu are conştiinţă! Militarul are doar ordine, de la
superiorii săi – ordine pe care trebuie să le execute, orbeşte. Trebuie! Altfel,
nu e militar, “e un laş şi un trădător de civil”.
De cealaltă parte a disputei, colonelul Tudor
Dealmare dezvoltă o imagine umanist – pacifistă a militarului, înţeles mai
întâi ca OM
şi CAVALER. “Militarul de carieră, stimabile
şi dragule colonel Georgescu, este, sau cel puţin, a devenit, în aceşti ultimi
ani, în războiul ăsta…în loc de om şi cavaler, a devenit…superlativul absolut
al imbecilităţii – şi chiar al trădării, de mult prea multe ori!”.
Colonelul Tudor
Dealmare crede cu sinceritate că orice război este stârnit de către “negustorii
lumii”, iar “militarul de carieră a devenit, din cavaler,
sluga şi complicele negustorilor unsuroşi ai lumii, care nu se pot îmbogăţi,
peste noapte şi astronomic, decât din
crimele comandate acestor funcţionari
model, care au devenit automate de lux…”.
Colonelul Dealmare
dezvoltă un adevărat tir de artilerie şi asupra Bisericii, care s-a depărtat de
la adevărata ei misiune şi care, în ultimă instanţă, l-a trădat pe Iisus. “Toţi
L-au răstignit, toţi îl răstignim, în fiece zi, în fiecare clipă, pe Blândul şi
Înţeleptul Dumnezeu-Hristos”.
Chiar şi fără să fi
urmărit, până la final, desfăşurarea tuturor evenimentelor nuvelei, cu un minim
efort de imaginaţie, am putea descifra destinul celor doi interlocutori;
autorul se va ocupa doar de destinul colonelului Dealmare, pe celălalt
alungându-l în praful istoriei, aşa cum merită, de fapt. Eu parcă îl şi văd, pe
colonelul Georgescu, preluând portretul lui Stalin, din mâinile “glorioasei
armate eliberatoare sovietice” - şi purtându-l el mai departe, “spre
noi culmi de civilizaţie şi progres”.
Ofiţerul pentru care
onoarea şi cavalerismul sunt trăsăturile cardinale ale militarului va avea,
însă, un destin tragic: după arestarea mareşalului Antonescu şi celebrul
discurs al regelui, primind sarcina de a trece la dezarmarea şi arestarea
camarazilor germani, alături de care luptase umăr la umăr, colonelul-cavaler Tudor
Dealmare refuză executarea ordinului şi îi conduce, pe aceştia, până la
granită, apoi întorcându-se în cazarmă şi punându-se la dispoziţia Curţii Marţiale.
…Autorul doar atât ne spune, lăsând
în suspensie, desigur cu bună intenţie, deznodământul.
Dar am ciunti, în mod
nepermis, unitatea şi coerenţa stilistică a nuvelei, dacă nu ne-am opri asupra
celor două viziuni ale căpitanului Calomfirescu, fost absolvent al facultăţii
de antroposofie şi un iniţiat în concepţia lui Rudolf Steiner. Aceste două
viziuni, în interpretarea căpitanului-filosof, ar ilustra “influenţa mistică a viselor,
asupra realităţii – sau…confluent viselor cu realitatea…a corporalităţii
astrale cu corporalitatea fizică, în anume circumstanţe de limită, cum este şi
războiul…”.
Aici, în relatarea
acestor două vise-viziuni, îşi demonstrează Adrian Botez întreaga sa măiestrie
scriitoricească: nu le poţi repovesti, cu cuvintele tale, fără să trădezi. Vă
voi cita din ultimul (vis-viziune): “Mama, disperată, dădu să caute, prin cratiţe
şi oale, ceva isprăvit din gătit, ca să-I dea, cu grăbire, Însângeratului
Lumii…dar nu afla nimic isprăvit…şi când s-a aplecat asupra cofei cu apă
proaspăt scoasă din fântână…nu mai era, în cofă, strop de apă… - şi mama sa îşi
îngropă capul între palme şi începu să plângă cumplit, cu hohote de nestins…
Hristos, mâhnit, dar tot blând, spuse: - Femeie dragă, văd că nu aţi fost
pregătiţi să mă primiţi, şi nici pe oamenii ăştia din jurul meu nu puteţi să-I
ajutaţi… Acum plec…poate veţi fi pregătiţi altădată…voi mai veni…mereu voi veni
la voi, până veţi fi, în sfârşit, pregătiţi de sărbătoare…”
prof. PAUL SPIRESCU, Adjud
