Geamantanele
gravitației
Plâng și plânsul îmi curăță treptele din sânge,
totul este atât de real încât plânsul este o soluție.
Călător cu geamantanele gravitației în mână,
simt sub tălpi florile de lumină.
Când mă ridici din lutul zilei,
mă schimbi,
munții îmi intră în creier cu zăpezi și anotimpuri.
Când mă ridici, uit de mine pentru a-mi reaminti de mine,
sunt una cu imnul din vârful copacilor.
Vântul anonim al dimineții atinge cochiliile de ură și
amărăciune
pe un pământ gol.
Văd clar totul, de aici încep
lumile posibile, barbaria întunericului, relativitatea
morții.
C Stancu
