Daniel Pişcu este membru al
Uniunii Scriitorilor din România din anul 1994, dar iubeşte poezia din adolescenţă, s-a legat de starea specială a
cunoaşterii prin poem. A debutat editorial cu volumul Aide-mémoire (Editura Litera, Bucureşti 1989).
Călătoria sa literară a
continuat, lăsând literaturii câteva cărţi de esenţă, postmoderniste,
îmbogăţind cititorii cu drogul perfect: realitatea. Scriitorul face parte din
cercul special al Cenaclului de luni,
este coleg de suferinţă cu importanţi scriitori ai generaţiei 80, cum o
defineşte istoria literară.
Prin volumul de versuri Puţină adrenalină, apărut la Editura
Tracus Arte, Bucureşti, în anul 2009, Daniel Pişcu abordează istoria unor
călătorii în Europa: Spania, Portugalia, Andorra, Elada (nu Grecia!),
Nisipurile de aur. Călătorii diferite, carte unitară.
Este evadarea în real, în
dinamismul zilei, în aerul ei cu diamante,
în duritatea realului modelat de cultura evidentă a locurilor vizitate şi de
cultura interioară a călătorului.
Daniel Pişcu este călătorul
perfect în realitatea de aur, realitatea care se va face nisip în clepsidra
poemelor sale. Călătoriile sale nu sunt iniţiatice, călătoriile acestui poet
special sunt în miezul evenimentelor, el caută să acceseze mişcarea lăuntrică a
lumii, pipăie teoria relativităţii din poemul său în mişcare, e ameţit de
energia locurilor, de fenomenul „dincolo de graniţe”.
Ieşirea din templul lecturii,
din Templul pe care şi-l edifică artistul, îi dă beţia necesară să se lase
legănat de culori, sunete, mişcare, iniţiative lirice, de peisajul flămând care
muşcă din memoria lumii, de nume noi, de obiceiuri, verbe...
Dacă în privinţa Spaniei sau Portugaliei, poemele au
titlu, sunt definite de la început, în Elada,
ca sursă de inspiraţie pentru poet, poemele sunt cifre în căutarea eternităţii,
iar Nisipurile de aur picură
adrenalină peste adrenalină. Suntem în geografia unui sentiment.
Călătoriile sunt motive pentru
atingerea inimii, fiinţa se pliază sub hotarul peisajului, pământul are
dinamismul care pune clipa pe orbită, misterul vine din mesaj: este o stare naturală sau este o stare
artificială călătoria peste limite?
Călătorii care lasă amintiri
surprinzătoare: un bătrân în căutarea altui loc, copii care deschid catedrala
cu prezenţa lor, regăsirea mării ca reper fix al călătoriei, limitele rămân
limite, mici amănunte care dau sens zilei: ghemotoace de hârtie, Palatul Regal
cu camere nesfârşite ca o simfonie a culorilor prizoniere, ori ochelarii. Iată
un poem semnificativ, percutant, doza de adrenalină îşi face efectul: „Port un
tricou/ cu portretul lui Dali./ Ochelarii mei/ peste ochii lui” (Ochelarii
mei).
Violenţa peisajului în drum spre
Elada este o temă penetrantă, Balkanii sunt o istorie tumultuoasă, case netencuite pentru ca oamenii să nu-şi
plătească impozitele, ele nu erau încă recepţionate, oamenii aveau un fel
ciudat de a intra in ritual: semnalizează prezenţa autorităţilor, nimic nu
scapă cetăţeanului în această lume. Ore de călătorie, la final - aşternutul
curat, câteva cuvinte, odihna ca o sărbătoare.
Daniel Pişcu descrie călătoria
cu bucuria unui copil în căutarea miracolului, nu uită să pună semne de carte
la vreun peisaj, sonoritatea cuvintelor greceşti şi adrenalina de serviciu: cum am îmblânzit un grec… Peisajul are
energie: un câine prietenos în căutarea stăpânului, un poet în căutarea patriei
sale.
Poemele bântuite de realitatea
imediată au sclipiri care vin din istorie, din literatură, din vorbele zise din
suflet: „Drumul de aur”, râul Edessa, Macedonia, Alexandru cel Mare, Sfânta Treime, Agios
Nicolaios, podeaua de sticlă a terasei, mormântul regelui, câini vagabonzi…
Jocul de-a călătoria la Daniel
Pişcu este unul al cuvintelor care se muşcă de coadă: „Era un conifer/ la
Edessa/ şi coniferul avea trei conuri/ unul:/ conul Dumitrache/ al doilea/ era
de soi feminin/ coana Miţa/ şi-al treilea:/ conul Leonida/ şi nu trecea/ nicio
reacţiune/ nicio bicicletă pe stradă/ cei doi coni/ îi luaseră o pizza/ coanei
Miţa/ de vie/ ce era/ şi asta/ le era viţa./ Sută la mie” (Elada IV).
Călătoria devine interesantă
prin dinamitarea memoriei: „… şi cerul nesfârşit/ aerul plăcut/ ce te îmbiau/
să bei ambrozia şi alte/ băuturi zeieşti/ şi ne gândeam/ la Kazantzakis/
Kavafis/ Ludemis/ Ritsos/ Elytis/ oare aceştia erau/ urmaşii lui Homer/ ce vedea-n
cer/ a lui, lui Odiseu?” (Elada IX).
La sfârşitul călătoriei, poetul
îşi ia rămas bun de la Elada ca de la o persoană, o prezenţă care i-a ars
auzul, ochii, memoria, energiile, gândurile…
Nisipurile de aur aduc
adrenalina în plin plan, drumurile care se împiedică în semne de circulaţie,
apoi nisipul fin al plajei, valurile care modelează fiinţa, înotul în apa
caldă, jocul în piaţa staţiunii, nimicuri ad-hoc, kitschul în toată
splendoarea, ritmul luminilor şi al jocului, muzică orientală, cadâne, marea agitată,
rezervaţia nudiştilor, adrenalina curată pe traseul
ATV-urilor.
Jocurile sunt joaca la Daniel
Pişcu, viaţa intră prin piele, iese prin cuvinte, sănătatea intră sportiv în
fiinţă la Nisipurile de aur, muzicanţii ambulanţi formează un popor al lor,
viori, acordeoane, saxofon, un poliţist certat cu nevasta, călătorie în jurul
unei idei. Daniel Pişcu nu este stăpânul jocului, el este stăpânit de joc şi
asta îi face plăcere, „pipăie” adrenalina…
La Balcic poetul regăseşte
Edenul: „Grădinile divine” pe domeniul reginei Maria, soţia regelui Ferdinand,
arhitectul României reîntregite. Apoi daruri regeşti, sala tronului de piatră,
bucătăria regală, starea „de acasă”…
Călătoriile lui Daniel Pişcu
sunt cu familia, el nu stă în singurătatea poemului, evadează în grup, e şeful
haitei flămânde în căutarea adrenalinei.
La Barcelona trupa aceasta, în
trecerea spre culorile perfecte, a văzut miracolul lumilor: Dali, Gaudi,
Picasso, Marea Mediterană, dealurile ca şi ceasurile lui Dali… „Da, şi o lumină
fantastică/ „Mierie” cum zice cineva./ Mă rog, atâta am văzut./ Deocamdată,
olá, olá./ Da, mi-am umplut/ geamantanul cu privire” (Olá).
Postmodernism, este un termen folosit
într-un sens foarte larg, uneori confuz, pentru a desemna o categorie amplă de
fenomene culturale şi a indica o evadare, detectabilă în jurul anilor 1960, de
cultura elitistă a modernismului, în sensul unei abordări eclectice şi, adesea,
populiste. Conceptul a fost folosit prima oară de spaniolul Federico de Onis în
1934, apoi de A. Toynbee, în 1938. Pentru cititorul obişnuit, termenul a intrat
în circuit abia în anii '70, anii în care Daniel Pişcu era student în căutarea
celui mai mare roman a tuturor timpurilor (titlu îi aparţine şi este titlul
romanului său), devenind un termen esenţial în mişcarea browniană a artei
contemporane şi implicit a literaturii. Postmodernismul poate defini atât un
stil, un gen (ex. roman, poezie, film sau pictură postmoderne), dar şi o
perioadă (epoca postmodernă). În literatura română termenul este practicat în
mod concludent de generaţia '80 din care face parte şi Daniel Pişcu, membru al Cenaclului de luni, mişcare literară
importantă, la care s-a raliat şi Nicolae Manolescu, pe atunci un matur critic
în căutarea autorilor…
Volumul lui
Daniel Pişcu, Puţină adrenalină,
demonstrează forţa postmodernismului şi actualitatea sa în lumea literară,
poetul rămâne un reprezentant de seamă a generaţiei sale...
Constantin Stancu
(Fragment din cartea Arhivele de la Hațeg. Monografii, legenede și vivisecții, Ed. CronoLogia, 2017)