Pe-alee-n faţa mea…
Pe-alee-n faţa
mea – un porumbel.
Descins din albăstrimi,
ca Sfântul Duh.
Un mesager de
raze şi de puf,
Chemându-mă,
din lume, către El.
O clipă a
durat. Sau nici atât.
S-a revelat o
clipă Cel Ascuns.
Dar, cât a
fost, a fost îndeajuns
Să-mi smulgă laţul
morţii de la gât.
Verdeaţă-n jur.
Copaci. Şi flori. Şi-un cer
În care
urbea-ntreagă se topea.
Sorbeam adânc.
Eram. Şi El era.
Şi-aştept să vină iar de nicăieri.
Eugen Dorcescu
(Poem din volumul Sub cerul genezei,
Timișoara: Ed. Mirton, 2017)
