Exilul interior și cărțile - „Exilul a fost şi este o pedeapsă. Motivele au fost politice, economice, religioase. Scriitorul a simţit acut depărtarea de patrie, de prieteni, de familie, de locul unic, special, în care s-a născut. Înainte de 1989 motivele au fost politice sau religioase, ele au pus presiune pe viaţa creatorului. După această dată motivele sunt financiare, economice, sociale, psihologice şi religioase”

Sensul suferinţei…

(Cornel Nistea, Tragismul exilului românesc, interviuri,

Sebeş: Emma Books, 2016)

Tragismul exilului românesc – interviuri –, mai mult decât o carte de aspre dialoguri, o carte de istorie literară, mărturii, vieţi de scriitori în timpul dintre vremuri, o carte eveniment. Cornel Nistea a pus în paginile cărţii texte publicate în revista „Discobolul” din Alba-Iulia. Anii au trecut, declaraţiile martorilor s-au estompat. Adunate în carte, toate cuvintele scriitorilor înseamnă mult mai mult. Epoca trecută, comunistă, epoca prezentă, care a început în decembrie 1989, sunt oglindite cu luciditate în răspunsurile date de cei disponibili la mărturie. O lume a scriitorilor care au suferit sau suferă. Cornel Nistea, prozator solid, stăpân pe mijloacele sale, a ştiut să pună întrebări. Ele au zguduit mintea celor care au răspuns. S-a desfăşurat un tablou real al vremii. Şocul a fost vizibil. A fost cerut de mulţi. Pe unii i-a surprins, pe alţii i-a făcut mai puternici. 

Exilul a fost şi este o pedeapsă. Motivele au fost politice, economice, religioase. Scriitorul a simţit acut depărtarea de patrie, de prieteni, de familie, de locul unic, special, în care s-a născut. Înainte de 1989 motivele au fost politice sau religioase, ele au pus presiune pe viaţa creatorului. După această dată motivele sunt financiare, economice, sociale, psihologice şi religioase. Cartea se prezintă pe mai multe paliere: Exilul exterior, exilul interior şi are un capitol distinct, exilul de acasă, suferinţa ca unitate de măsură a epocii.

Cornel Nistea a realizat o carte necesară. Adevărul se lasă greu cucerit. După mulţi ani el răsare din pământ ca iarba.

Exilul de acasă este bine pus în lumină prin interviul realizat cu părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea. Aflat la mijloc, între cele două straturi ale exilului, cel exterior şi cel interior, acasă este exilul cel mai crunt, suferinţa care a schimbat un om după voia lui Dumnezeu. La alţii greutatea  s-a pus pe materializarea talentului primit, pe căutări, pe suferinţă specifică unui artist. Răspunsurile părintelui Iovan au o greutate aparte. Experienţa închisorilor comuniste a avut ca efect modelarea unui suflet după principii divine dure şi necesare.

Părintele mărturiseşte:

Securitatea m-a urmărit permanent. Am fost arestat şi condamnat din nou în trei rânduri: în 1966, în 1968 şi-n 1970. Ultima oară au găsit asupra mea drept corp delict patrafirul…

După treisprezece ani de puşcărie, de hărţuire de către securitate, uneori mergând pe străzile Bucureştiului şi amintindu-mi de acţiunile lor bestiale, mă întrebam dacă Securitatea nu-mi poate cunoaşte şi gândurile.   

Ura lor a fost fără margini. Ei mi-au propus să-i iert şi să-i iubesc, să mă rog pentru toţi torţionarii din puşcării şi nefericiţii lor informatori. Şi cred că am reuşit (părintele Ioan Iovan – În căutarea sensului suferinţei, p.108).

Lecţiile supreme: Iertarea, rugăciunea, răbdarea, rămânerea lângă Dumnezeu. Părintele nu a scris vreo carte în mod special, dacă nu ar fi fost interviul realizat de Cornel Nistea, răspunsurile ar fi fost cunoscute doar de Dumnezeu. Cuvintele aceste au fost publicate în cer, în Cartea Vieţii. Au dimensiunea eternităţii.

În exilul exterior, cei care au răspuns au reuşit să stabilească momentul când au intrat în exil, efectele izgonirii scriitorului din spaţiul său intim, energiile declanşate în acest exil, curajul, voinţa care s-au pus în mişcare, efectele asupra creaţiei literare, zbuciumul, furia. Răspunsurile trasează limitele, impulsurile necesare, instinctul supravieţuirii într-un nou mediu, străin, e ca o alungare din Rai, căpătarea unei alte identităţi, stabilirea relaţiilor dintre acasă şi acolo, creionarea pericolelor şi captarea libertăţii într-un mod special.

Exilul poate fi interior, exterior, voluntar, involuntar… Apare ca o boală, ca o moarte (Bujor Nedelcovici), ca o perioadă iniţiatică, urmată de înviere.

„Datorez exilului o cunoaştere a unei realităţi politice, culturale şi spirituale, dar îndeosebi dobândirea unei noi dimensiuni – revelaţie – a eului intim” (p.10 – Bujor Nedelcovici).

Dan Culcer mărturiseşte:

Nu ezit să reprecizez aici că nici într-un caz nu mă consider disident. Aş fi putut poate ajunge să joc acelaşi rol cu cei care se zvonea în 1990 că au fost aşa ceva. Ridicol. Eu voiam fie normalitate, adică respectul legilor, fie revolta imaginaţiei (p.36).  

Exilul interior, interviuri cu scriitori din ţară, pune accentul pe nevoia de adevăr. Există artişti exilaţi acasă, cei autoexilaţi, cei care şi-au impus o conduită care să ducă la integritate sau la asumarea responsabilităţilor spirituale într-o vreme când oamenii au devenit materialişti. Fantomele trecutului, tăcerile, eludările, lehamitea, alte păcate, mari sau mici, care bântuie în lumea literară, în viaţa socială, toate sunt scoase spre lumină de răspunsurile primite de Cornel Nistea. Se lămuresc cu multă claritate aspectele legate de condiţia scriitorului în timpul dictaturii comuniste, raporturile dintre posibilităţile de receptare a valorilor culturale şi posibilităţile reale de evocare a condiţiei umane. Sunt prezentate aspecte concrete ale relaţiei cu sistemul, cu oamenii cenzurii, cu dimensiunile suferinţei, cu mitul revoltei, efectele lipsei de libertate asupra operei scriitorilor. În final sunt puse în balanţă noile paradigme: Libertate sau angoasă, alienare sau optimism. Răspunsurile sunt cutremurătoare şi dau dimensiunea adevăratului mediul literar românesc. De aici se poate trece la o istorie literară concretă a vremii, la o critică serioasă şi corectă. Au fost experienţe traumatizante, s-a constatat lipsa solidarităţii dintre oamenii cu acelaşi destin, mascarada desfiinţării cenzurii, o altă lume în lumea cunoscută, diferenţele dintre cartea din dictatură şi cartea din democratură! Mărturiile arată că a existat un infern din care s-a evadat cumva, boli spirituale nevindecate, aventuri într-un sistem ostil, un adevăr care trece dincolo de optimism sau pesimism, singurătatea ca soluţie, scrisul fără noimă, teme interzise, trauma supravieţuirii, apoi variantele libertăţii – una originală, una „tradusă”… Obsesii şi noile realităţi obsesive.

Cum a fost în comunism?

Te ţineau tot timpul ocupat, să nu poţi scrie, să nu te poţi revolta, să nu-ţi poţi salva sufletul din prizonieratul lor ideologic. Doamne, cât de repede a uitat lumea infernul comunist din care am scăpat! (Ion Zubaşcu – Infernul din care am scăpat, p. 163).

Cum era scriitorul?

Şi totuşi, sub dictatură, am fost un scriitor liber. Nu mi-am permis nici cea mai măruntă concesie imperativelor ideologice ale vremii. Am plătit scump însă această libertate interioară prin marginalizare, mai exact prin excludere (Gabriela Creţan – Timpul acela  p. 175).

Care este paradigma literară în prezent?

Astăzi scriitorul român e într-adevăr liber să scrie ce vrea şi cum vrea. Nu mai există cenzură politică. Există însă o altfel de cenzură, la fel de draconică. Cenzura economică şi, de ce să n-o spun, de gaşcă. Poţi să scrii ce vrei şi cum vrei dar nu poţi să publici dacă nu ai bani. Şi, mai rău, dacă nu faci parte dintr-un grup sau altul. Dacă eşti independent, eşti ca şi cum n-ai exista (Constantin Cubleşan – Dovada că erai scriitor, p. 231).

Cornel Nistea a aruncat o privire peste graniţele nefireşti din ţară, a privit scriitorul în ochi, întrebările sale au avut menirea să limpezească viaţa din lumea literară pe o perioadă mai întinsă. La provocarea sa au răspuns mai mulţi scriitori, cartea de faţă trebuie citită mai ales de scriitori. Criticii literari au nevoie de aceste mărturii pentru a înţelege binele sau răul pe care îl pot face. Poziţia lor marchează lumea literară şi, mai dramatic, poate afecta viaţa unui om pe care Dumnezeu la trimis pe pământ, i-a dat talent şi pasiune, iar deciziile de o clipă schimbă perspectiva. Generaţiile mai tinere vor înţelege că este în joc şi viaţa lor, istoria se poate repeta. Are capcanele ei. De remarcat sinceritatea celor care au răspuns întrebărilor puse, conştienţi că rememorarea se încrustează în granitul vremurilor. Adevărul e valabil şi peste timp. El provoacă trecutul. Lămureşte viitorul. Echilibrează prezentul.

Cornel Nistea a realizat un lucru admirabil, fericirea poate intra în calculele fiecăruia. Nu este un joc superficial scrisul. E geneză. Este un mod de cunoaştere, de realizare, de bucurie. Autorul ne prezintă un model spiritual demn de urmat şi ţinut minte:

Părintele Ioan de Mănăstirea Naşterii Maicii Domnului de la Recea a intrat de mult în legendă. În cercurile ortodoxiei româneşti este un adevărat mit. De-o cuvioşie şi de-o modestie uneori stânjenitoare şi o sinceritate vecină cu inocenţa, părintele Ioan, ajuns la vârsta de 76 de ani (la momentul luării interviului, n.n.) respinge aura de martir ce i se face…(părintele Ioan Iovan – În căutarea sensului suferinţei, p. 99).

Cum se prefigurează viitorul?

Cred că ar trebui să spun ceva şi despre viitor. Născuţi în timpuri mai tolerante, tinerii scriitori de astăzi n-au motive să-şi pună problema libertăţii, a lipsei de libertate. Asta însă nu trebuie să însemne că nu au alte probleme, atâtea. Libertatea este totul şi, în acelaşi timp nimic, dacă nu ştim ce să facem cu ea (Serafim Saka – Cenzura, o obsesie…, p. 355).

Cornel Nistea, prin această carte de interviuri, a prezentat viziunea unui scriitor despre literatură. Din mai multe părţi a reuşit să formeze vitraliul prin care putem privi dincolo de aparenţe.

Constantin Stancu

Foto: Cornel Nistea