Turnul Babel
Flacăra verde şi câmpia Şinear…
Până la urmă
toate capetele
vor ajunge pe o
tavă a Salomeii,
capetele
bărbaţilor asudaţi,
cu lumina în
bărbile grele.
E aceeaşi tavă
în orice loc, în orice timp,
bărbaţii sunt
alţii şi nu ştiu nimic despre femeia aceasta tânără şi seducătoare,
care dansează
până i se face trupul flacără verde.
Unele capete mai
clipesc din ochii obosiţi,
altele au un
zâmbet ca o tăietură,
altele vorbesc
într-o limbă numai de ei ştiută,
altele şi-au
pierdut trupul la Torda,
unele memoria
gri.
Medicii au
descoperit o tehnică de a transplanta
capetele obosite
pe trupuri tinere,
aşa că se
organizează periodic câte o revoluţie,
tineri curajoşi
ies în stradă, în faţa tancurilor,
cu trupuri
fragile de sticlă,
privesc glonţul
în ochi,
dansează cu o
flacără verde într-o seară cu roşii lumini.
Toţi cei
reîntorşi pe trupuri tinere vorbesc între ei,
au congresul
lor, biserica lor,
muzeul lor de
tăvi de argint.
Într-o zi
Dumnezeu i-a adunat şi i-a pus să construiască Turnul Babel
şi, de atunci,
ei duc fericiţi cărămizi din pământ roşu
tot mai sus, mai
sus…
Unii ajung în
vârf
şi-n plină orgie
îşi amestecă trupurile între ei,
privesc de
acolo, din înalt, câmpia Şinear,
lacrimile lor
picură în cer şi
şoptesc: etemenanki,
etemenanki…
C Stancu
Fragment din volumul Etemenanki (Ultima Săptămână).
O viziune de pe Turnul Babel
