Radu Igna, romancierul în fața istoriei... Nimic deosebit în timpul serviciului meu...

 

 

Un loc pentru cei proscrişi

 

 

Radu Igna, scriitor din Haţeg, membru al Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România, a publicat la Editura Tipo Moldova, Iaşi-2013, o antologie cuprinzând trei romane pe care le consideră reprezentative pentru opera sa: Vâltoarea, Valea proscrişilor, Nimic deosebit în timpul serviciului meu… Antologia curpinde note biobibliografice, referinţe critice şi ne sugerează că istoria literară va trebui să ţină cont de acest important romancier care a prins în cărţile sale viaţa specială a celor din Ardeal, a pus în lumină tragediile personale şi erorile colective, ne-a propus personaje de referinţă din istoria destul de recentă a românilor.

Plecat de la ţară, din Glodghileşti (Hunedoara), trecut prin încercări esenţiale, fiind exmatriculat politic de la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti în anul 1958, având numeroase perioade de tensiune în viaţa sa de profesor de limba română şi limba engleză, acum pensionar şi ajuns la o vârstă a maturităţii depline, Radu Igna (n. 6 nov.1934) ne lasă moştenire o lume frământată care depăşeşte marginile veacului prin pasiunea pentru viaţă, simplu, profund, cu vorbe de duh care dau culoare epocii.

Autorul a fost premiat de Uniunea Scriitorilor din România de mai multe ori, este cetăţean de onoare a oraşului Haţeg şi remarcat de Consiliul Judeţean Hunedoara cu diploma de onoare, dar, probabil, premiul cel mai important este aprecierea cititorilor şi a prietenilor scriitori: Dumitru Hurubă, Radu Ciobanu, Gligor Haşa, Eugen Evu, Teresia B. Tătaru, Valeriu Bârgău, Adrian Dinu Racheru, Constantin Stancu, Ioan Barb, Ioan Evu…

Profesor onest şi plin de dragoste pentru elevii pe care i-a format, nu numai le-a predat formal, trăieşte în provincie, cu puterea vremurilor pe umeri, scrie, ne provoacă la joaca memoriei, un joc profund, pe care dacă nu-l acceptăm, ne refuzăm identitatea.

Despre romanul Vâltoarea, putem remaca faptul că este un roman serios, important.  

Iată o frază definitorie: “Iosif păşeşte printre ierburi până la uşa tindei. Mai aruncă o privire spre priciul unde a dormit în acel an al copilăriei, deschide aparatul şi fotografiază casa ce se împotriveşte cu încăpăţânare pădurii hotărâtă să o înghită”.

Autorul, născut în anul 1934, deşi publică cumva târziu dar cu vigoare, este stăpân pe talentul său, scris în anul 1968 şi revăzut în anul 2000, volumul are ceva trainic din greutatea adevărului care rezistă, iar răbdarea scriitorului dă valoare incontestabilă romanului şi-l pune în lumina istoriei. Îniţial romanul a fost publicat la Editura Corvin, Deva- 2001.

     Din vremurile care au fost rămâne totdeauna o imagine care se poate pierde, care se poate disipa. Există o stare pe muchie de cuţit, ceva foarte îngust pe care lumea merge, iar jos este Vâltoarea, gaura neagră a vremii, un  loc unde se rotesc destine până la punctul de dispariţie.

     Scriitorul Radu Igna prinde în cuvinte vechi şi în iubiri noi imaginea satului din Transilvania la început de epocă ce s-a vrut totalitară, o epocă grea în care au pierit în vâltoarea vremurilor vieţi, obiceiuri, tradiţii, iubiri, erori, istoria, ceva s-a schimbat brutal, irepetabil...

     Marin Sorescu a fost apreciat pentru volumul de poeme-scrieri-imagini „La lilieci“, considerat ca exemplar pentru că a răpit ceva din eternitatea satului românesc.

     Radu Igna nu a urmărit neapărat un fir narativ de excepţie, cred că nici nu l-a interesat, autorul s-a aplecat în suflete pentru a vedea ce a fost atunci, la începutul anilor perioadei socialiste-comuniste... Şocul a fost puternic, o lume spirituală se dărâma, începea o altă lume care nu putea să-şi fixeze identitatea. Radu Igna reuşeşte să fixeze istoria în plină dramă.

     Gospodăria ţărănească din Ardeal se prăbuşeşte sub presiunea formidabilă a vremii, oamenii nu mai înţeleg, notarul, primarul, învăţătorul nu mai ţin pasul cu adevărul, sărbătorile par să vrea a fi altele, credinţa  mai are importanţă, animalele, tăcute, nu pot să înţeleagă, pădurea se împietreşte într-o culoare verde-etern...

     Radu Igna acceptă realitatea cu blândeţe şi căldură, este ceva din trecutul acela care îi aparţine şi lui, mai ales pe plan spiritual, este mişcarea valului care l-a prins şi pe autor la început de viaţă, invadându-i sufletul cu absolut... Dacă nu ar mai exista astfel de scriitori, memoria noastră ar pieri...

     Limbajul  este autentic, sunt folosite cuvinte care au un înţeles aparte pentru ardelean: colop, drot, ojină, minceni, farbă, bică, sopon... Aceste cuvinte trezesc în mintea cititorului vremea, copilăria, părinţii, pădurea, sărbătoarea... Cei care au trecut de vârsta a doua se regăsesc cu dragoste în povestea eternă, cei care sunt tineri îşi descoperă trecutul pe care nu l-ar fi aflat niciodată, pentru că, din păcate, nu mai există ceva care să-i lege de trecut, nu mai redescoperă istoria, care rămâne o temă de casă, citită sau nu, dar nu studiată...

     Cititorul are la îndemână un glosar, pentru a putea pătrunde în esenţa naraţiunii, pentru a înţelege că a existat o lume, acolo, în Transilvania, o lume a lumilor...

     Manelizarea culturii a dărâmat memoria noastră de români... răspunsul scriitorului este viaţa, simplu, cu dragoste. Meritul lui Radu Igna este de a ne oferi acest tablou de început de epocă... Trebuie să-l  primim ca pe un dar special.

     Plata păcatului este moartea, dar prea repede uităm că mor alţii pentru noi pentruca viitorul să ne rămână intact. Vâltoarea este şi fotografia unei jertfe umane, care marchează cititorul.

     „Dimineaţa l-au îmbrăcat cu cămaşă şi izmene albe de bumbac, cureauă lată, bocanci în picioare şi colop nou în cap, laibărul cel bun al lui Pavel în spate şi l-au dat în seama feciorilor să fie cu ochii pe el ca nu cumva să se rătăcească prin oraş... “

     Poate un ţăran mai trece astăzi prin oraş, invizibil, îmbrăcat aşa, simplu, etern, hotărât, fără    să-l vedem...

Romanul Valea Proscrişilor, publicat iniţial la Editura Călăuza v.b., Deva- 2004, consilier editorial regretatul Valeriu Bârgău, abordează starea de viaţă a învăţătorului aflat pe margine de timp, căutând o cale de ieşire din Valea Proscrişilor, acolo unde l-a impins destinul.

Învăţătorul este prea important pentru o comunitate pentru a fi uitat, pentru a fi îndepărtat din treburile obştii. Privind din interiorul acestei profesii scriitorul ne propune o etapă din viaţa unui profesor, în plină epoca socialistă, când este repartizat într-o localitate de munte, uitată de oficialităţii, o localitate mică, unde se petrec drame imense. Viitorul copiilor depinde de profesor, dar puţini înţeleg aceasta. Profesorii de la şcoala din Valea lui Vlad, se luptă pentru orgolii mărunte, inspectoratul de specialitate este preocupat de propagandă, Koty Neni – bucătăreasa, este interesată de universul ei închis de la bucătărie, dar important pentru toţi, administratorul şcolii nu vede dincolo de Valea Proscrişilor, preotul satului pare prins în slujba lui eternă, toţi au marile-mici probleme de rezolvat, doar profesorul Gorun, om de modă veche, bazându-se pe principii sănătoase, vede dincolo de profesie o stare de apostolat pentru comunitate. Personajul principal, Cristian Ştefănescu, pregătit a-i urma la conducerea şcolii, este bine instruit, dar în formare, abia pricepe sensul în care se mişcă lucrurile în Valea Proscrişilor, pentru că este un puls specific în acest loc. Peste  toate planează imaginea epocii, cu „ciripitori” la Inspectorat, cu dosare făcute pentru a şantaja, nu pentru a zidi oameni, cu inspectori activişti, cu multă superficialitate şi formalism, cu pericolul permanent a schimbării pe criterii politice, cu tensiunea şocurilor specifice epocii socialiste. Omul nu prea contează, intelectualul nu are valoarea lui de intelectual, ci este doar funcţionarul de la şcoală. Gorun vede altfel, tânărul Cristian vrea altfel, dar toţi se împiedică de ceva, lume refuză schimbarea, lumea s-a rupt de lumea autentică, rămâne încremenită în vetusta stare a satului afectat de dorul după pământ, lucrul la câmp, beţivul necesar din peisaj, intelectualul rasat pierdut în culorile anotimpului, urmărit ca fost anticomunist, cu sabia deasupra capului, cu suferinţa sa inutilă şi provocată, cu ritualul refuzului…

De remarcat modul în care tânărul profesor învaţă de la viaţă, direct pe viu, cum se formează în această vale uitată de lume, cum primeşte putere din labirintul satului din Ardeal. Contactul cu elevii simpli de la ţară, care sunt marcaţi de munca lor, de credinţa lor, de pământ, vite, timp, este semnificativ.

Profesorul Stefănescu meditează: „Acest Vasile P. Munteanu mi-a îmbogăţit cunoştinţele de psihologie şcolară punându-mi răbdarea la încercare. Mi-a fost un adevărat maestru. Elevul fără caiete, creion, vreo unealtă de scris, nimic! În schimb are un pumn agresiv şi o gură spartă. I-am cumpărat creioane, stilou, cerneală, un pix şi trei caiete. A doua zi a venit fără ele. Le-a pierdut.      M-am repezit la el şi, apucându-l de gulerul cabatului de şubă, l-am scuturat cu violenţă ca pe un pom”.

Elevul acesta îi dă o lecţie de viaţă profesorului Cristian, el trebuie să aibă grijă de familie pentru că tatăl îi este bolnav. Între teorie şi practică profesorul învaţă mare lecţie a vieţii de fiecare zi, o lecţie necuprinsă în programa şcolară.

În paralel Cristian tinde să devină bărbat, cunoaşte câteva femei, medicul din Valea Proscrişilor, o femeie mai în vârstă decât el, dar liberă, pendulând între suflet şi interes,  abordând dragostea de lume ca pe un exerciţiu necesar, apoi femeia locului, Cumbrie, cu viaţa ei sănătoasă, cu dragostea esenţială urcând din pământ ca o plantă, trecând dincolo de cultură şi vreme, îi marchează existenţa şi-l schimbă, într-o lume care îşi caută sensurile. 

S-ar părea că tânărul profesor, bine educat, în plină formare, va fi noul director al şcolii, toate converg pentru a-i urma bătrânului Goron, pierdut între bătrâneţe şi moarte. Secvenţa morţii bătrânului învăţător Goron, îi marchează pentru toţi, el moare la datorie, precum acei caii bătrâni în războaie. Dispariţia lui din Valea Proscrişilor este un eveniment pentru memoria locului...

Până la urmă urmaşul Cristian nu ajunge director. De ce ? Răspunsul este chiar în noi, este etern, suferinţa are aceeaşi faţă în orice epocă, chiar dacă în aparenţă este altfel.

Deşi cititorul nu a întâlni mare aventuri şi nici scene de dragoste care să şocheze, va descoperi însă modul cum omul se poate forma în această lume şi cum există o ieşire din Valea Proscrişilor, după cum există o ieşire din comunism, din tăcere. Pentru tânărul cititor poate tema sau subiectul cărţii nu par interesante, dar dincolo de mode şi stiluri rămâne viaţa, aşa cum este ea, o viaţă în plină miracole.

Romanul începe şi se sfârşeşte simbolic cu imagine beţivului din sat, o imagine care subliniază căderea omului în cele de jos, în mlaştina vremii, dureros pentru un intelectual adevărat...  „În acel moment răsună în liniştea de piatră un cunoscut strigăt de om turmentat şi Tirea se ivi aproape de punte, venea strigându-şi tirada…”

Există vremuri în care nu se întâmplă ceva deosebit, există vremuri în care, totuşi, se mai petrec unele lucruri importante, care ne schimbă vieţile, aşa, pe nevăzute.

Radu Igna, scriitor sensibil, atins de puţină tristeţe, cu o străduinţă demnă de remarcat pentru redarea unor evenimente pe care noi, românii, le-am cam  pus sub preş, fugind de lipsa păcii interioare, atent la memoria noastră cea de toate zilele, scriitorul retras în cărţile sale şi-n regretele sale, ne transmite romanul Nimic deosebit în timpul serviciului meu.

Se pare că şi scriitorii au un timp al lor, dincolo de timpul civililor din secolul al XX–lea sau al XXI–lea, un timp special când se schimbă epocile, oamenii, destinele, morţii… Este un timp special, care iese din timp, un timp în care se pierd identităţile. Această scriere a fost iniţial încurajată de publicaţiile “REFLEX“, din Reşiţa, în anul 2003, redactor şef fiind poetul Octavian Doclin.

 A trebuit să treacă o revoluţie peste noi, pentru ca să ne reamintim de propriul destin. Romanul redă marginea de timp dintre un veac şi altul, 22 decembrie 1989, dată semnificativă pentru români, de referinţă pentru cei în viaţă, încă, pentru că va veni o vreme când urmaşii noştri nu vor mai ştii niciodată că a existat un veac de singurătate…

Radu Igna abordează evenimentele din perspectiva zilei de 21 decembrie 1989, atunci lumea nu se schimbase, mentalităţile erau  neatinse de libertate, activişti de partid „luptau” pentru un  „viitor strălucit”, oamenii erau de pază pentru a se apăra de alţi oameni: profesori, ingineri, medici veterinari, păzeau o idee moartă de mult, printre ei se rătăceşte necunoscutul, în timp ce miliţienii dorm în post, femeile cu talent de primar se zbat între sarcini de partid şi adulter... Arma de pază este la vedere, cei mulţi sunt anonimi, restul aşteaptă, simt aerul de liberate, rememorează vremuri trecute, obiceiuri, miroase a praf de puşcă, etc.

 Adrian Nedelcu, un profesor dintr-o localitate uitată din România, se zbate între simţul datoriei şi evadarea din cercul strâmt al istoriei. Este de pază şi nu ştie unde, în timpul serviciului său nu se întâmplă nimic, formalismul este obişnuit, el continuă să se deplaseze la serviciu cu aceeaşi  bicicleta, trece prin istorie pe bicicletă, nu-l vede nimeni ca om în sine, doar ca obiect.

Într-o singură zi se schimbă vremurile, apare lupta pentru scaunul iluzoriu al libertăţii, nimic nu se întâmplă în mod deosebit, aceeaşi oameni se luptă pentru putere, îşi spun domnule, ei, foştii tovarăşi, legaţi prin legea nevăzută a căderii libere. În toată această agitaţie de sfârşit de lume, este şi colegul Ion, profesor care se simte bărbat, el continuă adulterul început într-o altă epocă, cu atenţie şi energie, ca activitate de bază în noua epocă, prefigurând industria sexului şi a pornografiei.

„O perdea neagră s-a aşternut afară, în faţa geamului, ştiu că afară cad însă fulgi mari, că vremea confuză din ultimele zile s-a schimbat”. Acesta este stilul lui Radu Igna, un stil curgător, descriind lucruri simple într-o manieră profundă. Fraza descrie vremurile. Povestirea este marcată de o anumită tensiune, scriitorul consemnează faptele, curat, fără mari pretenţii de intelectual aflat la post între o epocă şi alta. Cred că peste vreme, scrierile lui Radu Igna se vor redescoperi, pentru că ele redau fidel vremurile. Uneori ne este ruşine de ce a  fost înainte, dar acolo este viaţa noastră, plină de sensuri.

Titlul romanului este uşor ironic, dar revelatoriu, pentru unii nu s-a întâmplat nimic, pentru alţii încep alte vremuri, cu aceeaşi oameni.  Dar oamenii nu se schimbă peste noapte, de aici începe drama adevărată. Un profesor anonim este arestat, fiind confundat cu un securist, iar fost activist de partid comunist are o piatră în inima sa: „Orice va fi, oricum va fi, zicea Mirescu, avem conştiinţa împăcată că ne-am făcut datoria. Am muncit zi şi noapte ca să facem o ţară nouă. Le-am construit fabrici, le-am dat locuri de muncă, blocuri cu apartamente, i-am instruit prin şcoli, nu le-a convenit, vor altceva. Îi priveşte. De condus nu vor putea conduce fără noi “. Aici este drama unui popor, gândul virusat de politică, drogul puterii… Poate de aceea nu s-a întâmplat nimic deosebit… Eroul principal al căţii  mai are o şansă: pensionarea… o altă eroare a vremii.

La Haţeg, retras în memoria locului, Radu Igna a continat să scrie, pentru că aşa se roagă cei care au tristeţea prelungită din timpul serviciului…

În unele zile însorite scriitorul are curajul să treacă pe o bicicletă demodată prin faţa adolescenţilor prinşi între un veac şi altul, adolescenţii, elevii eterni dintotdeauna…

Doar trei romane în această antologie, definitorie şi cumva deschisă. Radu Igna lasă o mărturie curată despre lume.

Eugen Evu notează: „Romanul Vâltoarea este cel mai reuşit roman pe care l-am citit în ultimii ani. Prin forţa unui narator a cărui luciditate este insuportabilă… (Provincia Corvina nr. 21/2001)”

Dumitru Hurubă reţine: „Radu Igna şi-a demonstrat nu doar harul de foarte bun narator, ci şi de respect, responsabilitate şi dragoste pentru actul de creaţie ( În revista „Vox Libri”, Biblioteca Judeţeană Hunedoara - 2011”).

Valeriu Bârgău a ţinut să sublineze: Valea proscrişilor este o carte în care ecoul personajelor se amestecă într-un iureş de obsedant de deceniu cu iureşul sălbatic al naturii, al caracterelor exemplare (coperta a IV-a a cărţii)”.

     Stilul autorului este al unui profesionist, stăpân pe mijloace, iar refuzul unui plan elaborat epic şi acceptarea planului simplu al vieţii unor oameni din trecut, aşa cum l-a scris iniţial Dumnezeu, este un merit. Antologia are profunzime, iar sinceritatea autorului dă strălucire fotografiei. Radu Igna nu a preluat tehnica romancierului care vrea să facă pe placul cititorului, avid de facil, de întâmplări care   s-ar putea întâmpla, dar care nu se întâmplă în realitate niciodată, Radu Igna a scris  pur şi simplu, direct, cu dragoste, profund... Doar trebuie să ne înţelegem trecutul...

Putem afirma că această carte sintetizatoare este densă, tablourile corect puse în lumină, personajele par a fi evadat din realitate în miezul povestirii cu forţa adevărului şi a speranţei care au marcat generaţiile din perioada la care s-a referit scriitorul cu durere şi iluminare.

 

 

Constantin Stancu