O tavă de argint pentru căpățâna mea... Dansul în istorie...

 

Ultima tavă de argint

 

 

Mai este o tavă şi pentru căpăţâna mea?

 

Întrebarea îmi intră sub piele, e prea mult sânge într-un simplu dans…

 

Şi flacăra unde este?

 

Prima zi de şcoală, ultima zi din viaţă,

mai este o tavă, mai este?

 

Judecătorul se condamnă cu fiecare cuvânt rostit,

pictorul se salvează într-o culoare nedefinită,

scribul se refugiază în adevăruri umile şi

vechi fotografii cu dansatoarea din barbare edicte.

 

Ea continuă să calce-n picioare hărţile prinţului,

 

o face tandru, cu eşarfe din care picură roua dimineţii.

 

Deasupra căpăţânii mele ea dansează

pe insomnii de carne,

 

în ochii prinţului ea este doar vrabia cu ochi de sticlă…

C Stancu ©