Stăteam la fereastra ce da spre ziua de mâine,
scriam poemul acesta,
iar pisica noastră cea flămândă se apropia,
atingea fiecare vers ca pe o vrabie speriata -
întindea lăbuţele cu ghiare
spre ghiarele poemului,
era un poem oglinda despre pisica...
Atât a spus :
“ acesta este poemul pisici “,
de atunci ea nu mai vorbeşte,
a pierdut darul cuvântului,
doar toarce fericita,
aşteaptă ca prin sticla ferestrei
să intre -n casa alt poem...
PISICA POEMULUI
Pisica stătea la fereastră,
lingea peisajul de iarna,
întindea lăbuţa după
ghemul nervos al străzii,
agăţa cu gheara firul subţire albastru
şi pulovărul oraşului începu sa se destrame...
Poate-n ochii pisicii oraşul e un şoarece,
sau un ghem a cărui fire se pot încalci,
fereastra o desparte de spital, de primărie, de catedrala,
de ceilalţi şoareci
care fug din calea noastră
şi se ascund în gaura neagra
sub porţile albe ale iernii...
C Stancu ©
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu