Cornel Nistea și fotografia timpurilor
Cornel Nistea s-a născut la 6 august 1939 în comuna Sălciua, din județul Alba. Este licențiat al Universității Babeș - Bolyai din Cluj-Napoca și a predat limba și literatura română la școli din județul Alba. Actualmente este președintele filialei Alba – Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România și redactor la revista de cultură „Discobolul”, un scriitor activ în lumea literară, prezintă cărțile confraților, îi susține, se prezintă pe sine ca model.
Cornel Nistea |
În literatură a debutat în anul 1984, cu volumul „Focuri în septembrie”. Revine
în peisajul literar cu volumul „Inocența șarpelui”, urmat de „Colonia de
vulturi”, „Papagalii mei adorați”, „Ritualul bestiei”, „Amintiri din șezlongul
albastru”, „Împăratul lupilor”, „Zece povestiri pentru copii”, „Caseta cu
paradoxuri”, „Întâlnirile mele cu Orlando”, „Jurnal 1977-1984”, „Ultimul din
Eden”, „Vânzătorul de apă colorată”, „Tragismul exilului românesc”, „Ieri a
fost duminică”, „Însemnări critice”, „Iar nimic în cutia poștală”, „Schițe,
nuvele, povestiri”, „Vedenia” și, evident, „Anii de școală. Memorii”.
Pe 6 august 2024, Cornel Nistea trece pragul celui de-al 85-lea an al
vieții. Un sincer și călduros LA MULȚI ANI.
Romanele sale sunt repere în istoria literară a ultimilor decenii…
Despre romanele publicate putem nota câteva aspecte, din punctul de vedere al cititorului pasionat.
Cornel Nistea în
romanul Întâlnirile mele cu Orlando, este
unul solid, serios, care aduce o tuşă importantă în ce priveşte viaţa
intelectualului român înainte de anul 1989.
Romanul tratează
viaţa artistului în perioade dificile din istorie, când arta pare a fi uitată
între necesităţile sociale şi jocul puterii în platoul magnetic al destinului.
Temele pe care le
ridică romancierul sunt profunde, esenţiale şi mereu actuale. Există o fantă în
istorie când lucrurile trebuie spuse pe nume, se definesc şi devin mai clare.
Cornel Nistea este un lucid, vede trecutul prin perspectiva viitorului, unele
teme vor fi mereu actuale, contextul va fi altul, deschiderile altele,
oportunităţile sub o altă dimensiune.
Sunt puse în
lumină destinul artei şi destinul artistului, legătura cu divinitatea, cu
oamenii, cu natura. Se face o paralelă între artistul care trăieşte în mediu
catolic, specific unei părţi a Europei, şi artistul care trăieşte într-un mediu
ortodox. Această paralelă vine să pună în valoare principiile de viață
stabilite de doctrina creștină de-a lungul vremurilor. Romancierul insistă pe
tema iubirii ca legătură importantă a existenţei, între necesitate şi
realizare. Iubirea este lentila prin care viaţa se vede potenţată, viaţa prinde
contur, sens, dramă. Relaţia bărbat-femeie, și aici, mai ales în mediul
artistic, pare a fi esenţială pentru că declanşează energii nebănuite.
Romanul începe cu
un motto: „Iubirea este singura aducătoare de fericire pură”. Textul este
preluat din Bergson, acţiunea romanului se focalizează pe această perspectivă,
mereu istorică şi anistorică. Artistul căuta iubirea pentru că este călător
spre fericirea pură.
Acţiunea are ca
prim plan iubirile în paralel, în oglindă, ale lui Horaţiu-romancier, în
principal şi Anamaria, apoi Orlando-pictor şi Diana. Cupluri simetrice, văzute
din unghiuri diferite. Preocupările femeilor sunt în sfera intelectualului,
respectiv psihologie şi artă, acest lucru face acţiunea mai interesantă, mai
palpitantă din punct de vedere spiritual. Aceste cupluri dinamizează acţiunea. Tensiunea
dintre iubirea ideală, aşa cum o doreşte Horaţiu Codru şi iubirea carnală,
frustă şi pragmatică, aşa cum o trăieşte Orlando, se materializează în lungi
dialoguri, reflecţii, acţiuni impulsive şi realitatea care le mediază şi
limitează.
„Eram gelos pe
relaţia lui cu Diana, în mintea mea se crease un adevărat complex al unui
incest, dar mai era şi altceva, poate dorinţa ascunsă de-a mă afla măcar o
vreme în locul lui şi nu-mi puteam deloc potoli ticăloşia asta mizerabilă. Dar
oare relaţia mea cu Anamaria ce era? Nu era oare bazată tot pe nimicnicie? Nu,
nu, era altceva! Şi-mi părea aşa de rău că îndrăznisem să gândesc o asemenea
aberaţie. Ei, nu, relaţia mea cu Ana era deasupra tuturor mizeriilor, se afla
într-un Eden şi acolo nu-o puteau atinge răutăţile, geloziile de niciun fel”.
Cornel Nistea
pune în balanţă, lucru cel mai important, comunicarea artistului cu lumea fie prin
imagine (Orlando), fie prin cuvânt (Horaţiu). Aici se centrează tensiunea
romanului. Scriitorul comunică prin cuvinte, modul de înţelegere a operei
scrise este mai complex, mai dificil, romancierul pare angoasat, tracasat de
neputinţele sale, de geloziile sale, de lipsa de înţelege a celorlalţi.
Pictorul comunică prin imagine, imaginea vrăjeşte lumea, declanşează vitalitate
în jur, femeile par atinse de farmecul stârnit de culoarea care umbreşte destinul.
Romancierul
visează la o artă angajată, opera sa ar trebui să reflecte lumea aşa cum este,
să nu înfrumuseţeze, să fie oglinda adevărului. Pictorul este un estet,
peisajul, nudul, tabloul care picură frumuseţe de dragul frumuseţii, atrage
ochiul, mintea, trupul. Pictorul nu se complexează, el pictează nuduri pentru
că este, într-un fel, divin. Lumea a fost creată frust, iar trupul femeii
reflectă frumuseţea şi perfecţiunea creaţiei, în spatele cortinei este Creatorul.
Femeile acceptă (şi asta într-o epocă dificilă) să pozeze, indiferent de starea
socială în care se află pentru că sunt vrăjite de ideea eternităţii: peste ani
lumea va cunoaşte că ea a fost modelul
artistului. Un gând din copilăria lumii, modelul care trăieşte prin opera
artistului.
Pictorul
instituise un adevărat ritual pentru a atrage şi a picta femeile în atelierul
său de boem, atingerile devin argumente pentru o estetică a frumosului. Epoca,
însă, vrea altceva: imagini frumoase, peisaje la mare… peisaje din natura
patriei, portretul sănătos al muncitorului, ale femeii mature… Fiecare îşi va
avea premiile lui, pare să fie mesajul, uitând că vremurile trec; epocile se
pliază, oamenii dispar, noi personaje apar în planul secund, apoi în prim plan.
Romancierul,
eroul din carte, se doreşte un apărător al adevărului, titlurile romanelor sale
sunt sugestive: Destine, Mizeria, Umilinţa cea de toate zilele…
Frica de scris este sinonimă cu frica de moarte, dar raţiunea vieţii este de a
se realiza ca artist depăşind condiţiile subiective trecătoare, care apar
inerent în viaţa cotidiană. Tangenţial se pune problema relaţiei cu Dumnezeu,
mai ales în perioada în care romancierul se afla la Praga într-un studiu
aprofundat despre condiţia umană în comunism.
Romancierul, ca
personaj important, visa la o viaţă împlinită alături de Anamaria, vremea petrecută
în Cehoslovacia (stat unic în perioada comunistă) îi va dovedi contrariu, va
trăi o frumoasă perioadă de dragoste alături de Katerina, fiica unor demnitari
comunişti care locuiau acolo.
Experienţa este
unică, Horaţiu descoperă o altă lume, ar putea să evadeze în lumea liberă dar
rămâne prins în plasa subtilă întinsă de sistemul comunist în viaţa artistului.
Nu poate evada, sistemul era mai puternic prin jocul politic, prin tehnici de
manipulare, supraveghere, testare… Faptul că, la un moment dat, Radio Europa Liberă îi face public un fragment din romanul său, în loc să-l
aducă aprecieri, este privit cu suspiciune. Devine inamicul. Orice faptă a sa
pare un element într-un joc ciudat al sistemului de putere comunist care tindea
să controleze totul. Viaţa intimă dispărea, omul părea o piesă într-un puzzle
dinainte anunţat… Viaţa îl va împinge într-un spital de boli nervoase, mare
evadare devine marea rătăcire, sistemul punea o pecete irepetabilă pe
conştiinţa artistului: nebun… O
întâmplare îi va permite evadarea la… Paris, e jocul marilor puteri în care
individul este captat până la anihilare… Sistemele sunt complementare şi omul
este anihilat.
Întâlnirile
romancierului cu Orlando sunt ocazii de a emite idei, stări, definiţii,
concluzii, nelinişti, concluzii incomode.
„- Bine, Horaţiu!
Hai să vorbim atunci despre ce-i acela succes. Ai hoinărit prin lume, ai sedus
femei, ai scris romane. Ce bine mai mare ţi-ai putea dori. Apoi îţi mai spun
ceva: Succesul e o chestie absolut înşelătoare, care adeseori provoacă victime.
Trebuie să fii un om fericit că n-ai avut experienţa celor care au trăit
succesul totdeauna efemer şi iluzoriu. Ce să-ţi spun, după ce un artist are
succes, cum acesta îl părăseşte, trăieşte o dramă de neimaginat, pătimeşte mult
mai tare decât cei care n-au avut succes de-a lungul timpului, dar şi l-au
dorit.”
Interesante sunt
dialogurile romancierului cu iubita sa Anamaria, o intelectuală de rasă,
detaşată, realistă, care se va realiza altundeva. Ea înţelege epoca, se
desprinde din plasa ideilor fabricate de propaganda comunistă. Apoi, întâlnirile lui Horaţiu cu alte persoane
importante ale vremii sunt interesante, incitante şi declanşează stări spirituale de excepţie,
ca o fractură în sistemul politic al epocii, o fantă prin care se zăresc anii
în toată goliciunea lor (nud-ul vremii).
Cu toate aceste,
Horaţiu, până la un moment dat, este un ales al destinului (titlu de roman)
beneficiază din plin de beneficiile sistemului, dar nu reuşeşte să se împlinească.
Ajunge matur fără familie, copii… Iubirea este o iluzie în epocă, o nălucă…
Este aici şi drama artistului căzut în capcana întinsă de sistem pentru cei
care îndrăznesc să viseze şi să caute esenţele…
„Creatorul de
artă e un însingurat ce-şi trăieşte drama fără să se poată vindeca vreodată de
iminenţa eşecului” – iată o idee despre destinul intelectualului într-o lume
căzută din miracol…
„…am după mulţi
ani prilejul să mă întâlnesc cu Dumnezeu şi nu ştiu ce să-i spun”. – Drama
artistului în faţa eternităţii pure…
„…omul poate fi
fericit fără a fi negreşit creator de mari valori…”. – O temă incitantă pentru
un psiholog.
„…omul are
datoria să încerce să fie fericit?” – Întrebarea care macină conştiinţa
scriitorului.
„Ti-am citit
ultimele capitole despre Reacţiile
întârziate şi-am descoperit acolo o analiză dintre cele mai originale
asupra nepăsării şi trândăviei sociale…”. – Gânduri interzise într-o lume
captivă.
„Nu mă tem de
nimic altceva mai mult decât prostie. Nu-i o noutate că ne ascundem de oamenii
ignoranţi şi răi”. – Instinctul de apărare într-o societate bolnavă.
„Laşitatea omului
de rând”. – O direcţie imposibilă în epoca dictaturii comuniste pentru
intelectual.
O altă temă
interesantă într-un sistem social închis: „Disertaţie despre lene, laşitate şi
trădare”.
Romanul reuşeşte
să fixeze esenţa vieţii, în momentul în care iubirea este văzută ca un vehicul
spre fericirea pură, ca năzuinţă, ca speranţă, ca detentă spre desăvârşire…
De menționat și Ritualul bestiei, un roman special,
bine construit, dens şi exact, un roman ca un strigăt, poem epic în plin ritual
al bestiei, apărut la Alba-Iulia: Editura Teognost, 2009.
Tabloul de
început este reprezentativ:
Un om în vârstă,
la şaptezeci de ani, stă în şezlongul albastru şi rememorează împreună cu
nepoata viaţa sa care a curs, ce este şi ce ar fi putut fi. O poveste care se
suprapune peste povestea ţării sale.
Pompiliu Dascălu
are puterea de a privi cumva detaşat istoria ultimilor cincizeci de ani în care
a suferit transformarea sa nedorită în mod brutal, dar a reuşit să
supravieţuiască. Este un biruitor, într-un fel anume, e biruinţa martorului
care povestind, acuză. În acelaşi timp, se lustrează depunând efortul de a
purifica memoria românilor, reuşind să rămână, cumva, detaşat de drama proprie.
Scriitorul a valorificat memoria colectivă a românilor
despre perioada comunistă dintr-un unghi etern, cel al credinţei trăite,
pornind de la valorile certe în aşa fel încât judecata, cu o sentinţă
nepronunţată, încă, vine de la sine. Este
judecata timpului crud care nu a mai avut răbdare, după cum scria Marin Preda.
Cornel Nistea
urmăreşte viaţa eroului principal, Pompiliu
Dascălu, cercetător la un institut românesc având ca temă rezistenţa
celulei mormolocului de broască împotriva factorilor nocivi de mediu, temă ambiguă
şi simbolică, implicit. Un ins ce dorea să fugă de politică şi să rămână omul
de ştiinţă preocupat de studiul său, în ciuda vârtejului în care au fost prinşi
cei mai mulţi români. Devine captiv în istorie.
Dar „Bestia” îşi
face apariţia în România după anul 1945, începe ritualul, un ritual asemenea
celui religios, o religie a necredincioşilor care doresc puterea cu orice preţ.
Puterea care trimitea la moarte orice om, chiar şi nevinovat, la moarte doar, şi pentru că, nu accepta ritualul. Ritualul
declanşat de Bestie este necesar pentru că individul, prins în hora acestea, nu
mai putea scăpa.
Citind romanul,
asistăm pe rând, imaginar pentru cititor, dar
real şi tragic pentru mulţi români, la îmbolnăvirea spirituală şi fizică
a omului. Românii care au trăit în acele vremuri au simţi pe pielea lor ce
înseamnă dansul „Bestiei” pe destinele lor.
Dumnezeu este
înlocuit de noul crez, apostolii creştini de
„marii dascăli ai omenirii”, credinciosul obişnuit devine activist de
partid. Scriptura este înlocuită cu broşura de partid, psalmul credinţei de
poezia patriotică. Proprietatea individului devine proprietatea poporului, dar,
în fapt, aparţinea celor care, în mod cinic, o gestionează. Fără milă sau
morală, biblioteca e un loc al pierzării etc.
Pompiliu Dascălu
devine, treptat, prizonier al sistemului din care încearcă să evadeze, ţinând
un jurnal ale întâmplărilor triste, un jurnal secret şi public, indirect, în
acelaşi timp, cu întâmplări ştiute de toţi. A ţine un jurnal în vremuri grele,
în prezenţa „Bestiei”, era un motiv de condamnare la moarte pentru cel care
scria şi pentru personajele jurnalului, dar efortul, mai ales spiritual,
trebuia făcut: o naţiune are nevoie de adevăr pentru a se elibera, un adevăr
care poate să vină la timp şi, uneori, la netimp. Era în joc, de fapt, memoria
unui popor care trebuia să înţeleagă şi să nu repete.
Lângă personajul
principal îşi trăieşte drama Matei Petric, coleg la institutul de cercetare,
drama sa este în sens invers, ca fost legionar, căutând sprijin într-o doctrină
specifică perioadei dintre cele două războaie mondiale. Era o doctrină
antagonică şi totuşi având și puncte comune triste şi dure cu ritualul Bestiei,
care a măcinat generaţii de cetăţeni.
Privind din alt
unghi, epoca este străbătută de către Dorel Gozarul, fiul unui procuror de
temut în acei ani, cu avantajele materiale şi dezavantajele vieţii personale.
Peisajul uman
este completat de Sorana Lăpădatu, o femeie simplă care primeşte mai multă
putere decât poate duce, are origine sănătoasă în viziunea sistemului şi a
marilor dascăli pe care-l patronează. De la cartea de rugăciuni ajunge la
cărticica de propagandă.
Zina Stricatu este
femeia tânără şi plină de impulsuri sentimentale, care caută un loc comod în partid
şi în societate. Da, prin prezenţa ei fizică şi prin pofta de viaţă simplă la
nivelul simţurilor comune, ca etalon în epocă, gată să participe la o masă bună
şi la o partidă de sex cu detaşare şi hărnicie, specifică oamenilor rudimentari
care nu puteau să înţeleagă; ei trăiau direct, fără complexe.
O apariţie
interesantă pe paginile naraţiunii este Luisa Tisoveanu, cercetătoare, colegă
cu Dascălu, o femeie care aspira spre o
viaţă luminoasă, la dragoste şi la vremuri mai bune, totul în mod inutil,
încercând să salveze ce se mai poate salva din vremurile de libertate.
Personajele sunt
mai multe, fiecare are un traseu specific în viaţă şi asta dă culoare unui
fundal trist al epocii, însă viaţa pare absorbită de evenimente străine.
Fiecare individ prezent pe filele cărţii este un tipar uman asemenea
mormolocului de broască, trebuind să reziste factorilor nocivi de mediu.
Personajul
principal se leagă de trecut prin amintirile sale despre unchiul Lionel, fost
avocat care a decis să fugă din ţară dar care a lăsat în urmă cărţi, un
apartament, câteva valori specifice lumii libere. Atunci omul putea să
vieţuiască aproape normal, legătura e de natură spirituală şi nu de sânge cum
ar fi fost firesc, memoria conservă
speranţa după cum şi transmite ultimul capitol al romanului. Pompiliu locuieşte
pe strada Speranţei nr. 13 bis, ca un fel de reluare a ritualului, pe un alt
plan, al amintirii şi al posibilităţii de reînviere a bestiei într-un alt
context.
Vremurile fac
imposibilă iubirea dintre cei doi colegi, Pompiliu şi Luisa, iubirea este
exclusă din ecuaţia vremii, rămâne animalul care îşi caută locaş în căldura
bestiei. Eforturile personajelor de a realiza o relaţie simplă, de iubire, o
relaţie sănătoasă şi necesară la nivel uman, sunt inutile, vremurile au fost
altele şi condiţiile sociale au dus în ruină fiinţa.
Căderea omului
este redată de scriitorul Cornel Nistea prin întâlnirea dintre eroul principal
şi pictorul Mavros, e o întâlnire cu artistul care şi-a pierdut ţelul, se
refugiază în credinţă, renunţă la marile teme ale artei pentru a picta îngeri. Îşi
ascunde opera pentru a o ferit de distrugere, dar icoanele sale sunt împuşcate
simbolic de oamenii vremii, biserica rezistă la nivelul cuvântului rostit,
semnele creştine sunt omorâte de noii ucenici ai comunismului, ai
Anticristului.
Teroarea este şi
ea menţinută de tancuri şi armată, de abordarea brutală a individului de civili
fără de identitate care fac propagandă. Rezistenţa umană e la nivel de zvonuri,
percheziţia este iminentă la serviciu, acasă, la vecin, viața este la nivel de
bileţele, la nivel de fasole cu ciolan servită la restaurantul partidului,
totul făcând parte din ritual.
O prezenţă
copleşitoare în acţiunea romanului sunt papagalii,
singurii care mai pot duce un dialog, cât de cât normal cu personajul
principal. Mimează libertatea de gândire,
dar, brusc, totul cade, papagalii
preiau lozincile utilizate de Bestie, „învaţă”
repede noua ideologie pe care o strigă cu fervoare indiferent de
personaj. Prezenţa papagalilor în filmul acţiunii este una necesară şi lasă
deschisă povestea.
Evadarea eroului
din real în jurnalul pe care îl ţine este singura posibilitate de a rezista
vremii.
Autorul scrie: „Dar ciudăţenia cea mai mare era că un pictor
de avangardă cum era Mavros renunţase instantaneu la viziunile sale moderniste
şi începuse să picteze dumnezei, sfinţi şi îngeri”.
Iar în alt loc
scrie: „A coborât agale scara. Curând, în
faţa mea am văzut alt Mavros decât cel din urmă cu câţiva ani, un bătrân numai
piele şi os, cu barba albă şi faţa tristă de sfânt, de parcă atunci ar fi
coborât de pe perete”.
Romanul se
termină optimist: castanii de pe alee înfloresc a doua doară în acea toamnă de
după retragerea „Bestiei”..., acolo pe strada Speranţei nr. 13 bis…
Cărțile:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu