A scrie / a nu scrie… Critica literară și povestea cărților în epoci
suprapuse
Uneori avem nevoie să ne oprim din marșul spre un viitor
mereu altfel, din goana pentru schimbări care să ne atragă. Critica, prin forța
ei de analiză, poate oferi o bază de discuție referitor la marile valori care
au punctat epocile. Există reguli prin care o operă literară poate fi
analizată, întoarsă pe toate părțile pentru a vedea în ce măsură este validă
de-a lungul timpului. Intră în joc cultura, energiile individuale, locul în
schema de putere în raport cu adevărul, contextul în care s-a realizat opera
raportat la contextul în care este receptată și reconsiderată. Mihai Petre,
adept al valorilor clasice din literatură, ne oferă prin cartea sa Recitiri și rescrieri, una de critică
literară, apărută la Dej: Editura Neuma, în anul 2025. Un fragment din
literatura română prin Grigore Ureche, I.L. Caragiale, Liviu Rebreanu și Gib I.
Mihăescu, ca agenți ai tainelor literare. Este un demers necesar pentru elevi,
profesori, scriitori, cititori, istorici literari, bibliotecari, mediul
cultural de la noi. Amprenta românească se poate percepe prin aceste analize.
Ele vizează opera literară, scriitorul implicat în transmiterea mesajului
încărcat de valori, istoria în care au apărut cărțile lor. Apoi, libertățile
artistului și cenzurile de toate felurile, unele venite din afara lumii
literare, altele din parte criticii, ori de la confrații care au operele lor de
referință sau preferință. Mihai Petre consolidează imaginea de ansamblu și
adaugă multe considerații personale legate de scriitorii analizați și operele
lor. O face amănunțit, cu pasiune, cu detașarea pe care, iată, i-o oferă timpul.
Pornind de la construcții de importanță pentru fiecare
autor, analiza critică are în vedere unele dintre aceste: „zic să fie zis” –
Grigore Ureche; comunicarea între personaje și ritualurile sociale ale vremii
în familie și societate - I.L. Caragiale; a fi și a avea în contextul vremii,
până la obsesie – Liviu Rebreanu; destinul unui personaj în contextul relației
dintre acesta și autorul romanului – Gib I. Mihăescu. Sunt expresii definitorii
pentru fiecare carte sau scriitor.
La Grigore Ureche, Letopisețul
Țării Moldovei… depășește nivelul letopisețului și migrează spre arta
literară, artă descriptivă, narativă, istorică, portrete, date pertinente
despre liderii vremii: boieri, domnitori, evenimente care i-au însoțit și care
au generat istoria Evului Mediu la noi.
La I.L. Caragiale sunt puse în evidență funcții și
relații de comunicare complexe, bazate pe transmițător, destinatar, context,
mesaj, contact, cod, cu semne specifice emotive sau de cunoaștere. Sunt
analizate tabuurile universului creat de marele dramaturg, unele având o natură
aproape religioasă, care țin de contextul social al vremii. Sunt scoase în
evidență personajele reale ale vremii, măștile sociale, totul pe o scenă în
care moralitatea este mimată, dar trebuie respectată pentru că sunt cetățeni onorabili, preocupați de interesul țării…
În ce privește pe Liviu Rebreanu, Mihai Petre face o
analiză profundă, pe esențe, scoțând în evidență mecanismele sociale, psihologice,
etnologice ale personajelor. Mai ales prin Ion,
prins între a fi și a avea până la
disoluție. El trebuie să aleagă ce dorește a fi pentru sine și ceilalți, dar și
presiunea de a avea cât mai mult pământ, pentru a dobândi un loc în schema
comunității, la nivelul acceptat de valorile sociale. Focalizarea pe a avea dinamizează acțiunea, drama se
instaurează când se naște ideea de a fi
cu adevărat ceea ce ar trebui să fie. Este analizată narațiunea în dinamica ei,
cu personajele din Ardeal. Se pune accentul pe folosirea verbelor, Rebreanu
dorind să fie un scriitor realist, scrisul la persoana a III-a îi permite să
realizeze romanul ca unul de referință, obiectiv și pertinent. Timpul se dilată
și mesajul intră în zona istorică, o îmbinare a timpului real peste cel fictiv
și simbolic.
Analiza se extinde asupra simbolurilor literare. Ele
străbat textul romanului, narațiunea și oferă tabloul de ansamblu al poveștii
care rămân: pământul, drumul ca un bulevard istoric, o cale
regală, un drum împărătesc conform mitologiei universale. Drum interior, desen
de viață. Familia, comunitate prin
care se construiește lumea pornind din interiorul ei spre noi orizonturi. Apoi grădina, tablouri simbolice,
descriptive, cu imagini vizuale, olfactive sau auditive – locul de unde se
naște drama. Nucul cel bătrân și mărul, elemente ale dreptății divine sau
axis mundi, Raiul pierdut și refăcut prin narațiunea prezentă. De asemenea, ochii sunt simboluri puternice,
deschiderea spre orizonturi exterioare sau interioare la personajele romanului.
Privirea antrenează acțiunea, punctează momentele, stările, dramele… Rebreanu
folosește edificiile publice ca
simboluri ale universului în care se mișcă personajele într-un timp precis
stabilit: biserica, școala, cârciuma, locuri unde oamenii se mai pot întâlni,
se pot uni sub umbrela instituțională. Animalele
sau insectele devin simboluri, până la limita în care omul se simte ca un câine. De asemenea, utilajele sau
uneltele folosite de personaje au rolul lor. Este codul de la viață la moarte,
modul cum se modelează viața în comunitate și în familie…
Crucea este prezentă la începutul și la
sfârșitul romanului, drumul de la viață la moarte, brăzdat de suferințe,
speranțe, deziluzii.
La Gib I. Mihăescu se punctează liniile directoare ale
operei sale: sursa de inspirație, subiectul operei, relația autor personaj.
Plecat de timpuriu din această lume, la 41 de ani, scriitorul nu a reușit să-și
ducă viziunea literară mai departe, dar forța sa se poate afla din cărțile
publicate sau din interviurile care au mai ajuns până la noi. Aceasta rezultă din
„povestea războiului”, din tensiunea sufletească a personajelor, din viața
localităților de provincie, cu personaje emblemă: comercianți, funcționari
mărunți, politicieni, moșieri, oameni pitorești… Viața în sine constituie
contextul, cu fenomenele psihologice generate de evenimentele personale sau
colective. Oameni, fapte, întâmplări conflictuale sau liniștite… Se simte
influența în opera sa a unor scriitori importanți pentru literatura universală
sau națională: Dostoievski, Tolstoi, Maxim Gorki, Cehov, Turgheniev, Proust,
Sadoveanu, Camil Petrescu, Caragiale, Gogol, Hortensia Papadat-Bengescu etc.
Se analizează nuvelele, apoi romanul Rusoaica. Avem eroul dar și un roman-destin, fiind reprezentativ
pentru Gib I. Mihăescu. Romanul a cunoscut mai multe ediții, a fost premiat de
Societatea Scriitorilor Români pentru proză. Este apreciat de critica literară
a vremii, pentru mister, aventură, noutate, situații fundamentale în viața
oamenilor, pentru punctarea idealului feminin, personaj de vis, ficțiune și realitate
transfigurată. O carte europeană prin analiză și autoanaliză, după cum au
apreciat unii critici literari. Mihai Petre face o prezentare pertinentă a
romanului din mai multe puncte de vedere, povestea romanului pentru cititori,
critica literară, importanța socială a narațiunii, sistemul educațional. De la
un roman apreciat, la un roman pus la index după anul 1948, când structura
socială din România a suferit modificări abrupte, cu efecte negative în ce
privește literatura și cultura. Meritul criticului este de a puncta situația
politico-socială a vremii și destinul unor cărți sau scriitori, plecând de la
date istorice valide, confirmate și de știința istoriei. O face prin trimiteri
la istorici validați, critici literari cunoscuți precum Laurențiu Ulici,
Nicolae Manolescu, Aurel Martin, Al. Andriescu, Mihai Diaconescu, Ov. S.
Crohmălniceanu, George Călinescu etc. Cenzura comunistă a avut un rol activ
de-a lungul perioadei, inclusiv în ce privește viața familiei și a imobilului
rămas după acest scriitor de referință. Ca o ironie a destinului, familia avea
să-și cumpere de la stat propria casă în anul 1974, deși îi aparținuse de
drept. Abia în anul 1990 apare reeditat romanul Rusoaica, revenirea scriitorului în lista literară fiind o
realitate, de la contestări puternice la aprecieri optimiste și favorabile.
Cu această carte Mihai Petre ne recitește literatura în codurile ei solide, rescrie cronica literară după coordonate proprii, fără a abandona
liniile tradiționale ale criticii literare. Fraza sa este clară, explicită, cu
trimiteri pertinente, cu note de subsol bine articulate, lămuritoare pentru cei
care iubesc literatura. O face responsabil și având ca scop revitalizarea
pentru bucuria lecturilor necesare, într-o lume afectată de crize suprapuse…
Este și o lecție pentru cei care doresc să scrie, un avertisment pentru că
succesul literar nu este o problemă de opțiune, ci una de profunzime, destin și
energii care se impun a se declanșa în coridorul social actual. Și ne întoarcem
la începutul cărții, la Grigore Ureche, la problema de bază: a scrie/ a nu scrie. El punctează în
prefață: „Sperăm ca selectarea textelor să corespundă nevoilor unui cititor
interesat de fenomenul particularizat printr-un scriitor aparținând epocii
vechi, clasice ori moderne a literaturii române” (p. 6).
Constantin Stancu
* Text publicat în rev. „Discobolul”, nr. 343-344-345/2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu