Apogeul derutei, afaceri pentru bogați - afaceri pentru săraci. „Proprietatea imobiliară se clatină pentru că e pe datorie şi asta creează instabilitate, garanţia acesteia este o iluzie, nimic nu mai aparţine cu adevărat cuiva, atraşi în paradis de importul necesar al modelului străin la modă”

APOGEUL DERUTEI

Cărturarul Artur Silvestri are capacitatea de a prinde viaţa vizibilă şi curcubeul în cuvinte puţine, face sinteza vederii complexe, peste limitele legal impuse, iar cartea sa  APOGEUL DERUTEI  sau zece eseuri despre „Vremea ne-aşezată”,  o carte apărută la Editura „Carpathia Press”  – 2005, este o carte episod despre fenomenul imobiliar, mărturie a vremii care se mişcă şi a fotografiei care sângerează.

Autorul priveşte, cu responsabilitate, către România de lângă noi din perspectiva imobiliară, refuzând prognoza şi mergând spre sunetul inefabil al mişcării lucrurilor   într-un sens derutant. Mişcarea „browniană” pare să fie regula. Poate, lichidul vremii ne redă mişcarea lumii în moduri derutante…

Ceea ce ne transmite Artur Silvestri este faptul că a venit timpul marilor risipiri,  le vedem, le percepem cu toate simţurile, dar sensul scapă ochiului, pentru că ochiul este deja murdar.

Iluzia unui paradis artificial şi o fericire programată de niciunde, viclenia omului căzut şi rănit, cu viitorul pierdut în insula derutei, mergând spre sclavie cu optimism de parcă acesta ne este destinul, de fapt efectul păcatului, a erorii, a fugii de adevăr, a pierderii cetăţii.

Este o doză de tristeţe în carte, ceva neliniştitor la umbra valurilor provocate de furtunile financiare care bat fără de ţară, cu spectrul „sud – americanizării” sau pericolul  „istanbulizării” Bucureştiului, semn că ne depărtăm de lumea în care Dumnezeu merge pe jos pe marile bulevarde, nevăzut, dar prezent prin lumină.

Proprietatea imobiliară se clatină pentru că e pe datorie şi asta creează instabilitate, garanţia acesteia este o iluzie, nimic nu mai aparţine cu adevărat cuiva, atraşi în paradis de importul necesar al modelului străin la modă.

Soluţiile în domeniu sunt rodul întâmplării pentru că fenomenul a scăpat de sub control, piaţa imobiliară este sub efectul unor stări mult mai complexe, cu bătaie, paradoxal, în viaţa directă de fiecare zi, în chiar inima omului, pentru că şi gândul care roade cetăţeanul îţi topeşte oasele într-o lume previzibilă prin imprevizibil.

Dar ceea ce face jocul pe piaţa imobiliară în mod riscant, este iluzia investiţiei când planurile se mişcă şi valoarea terenului are o parte mult mai mare din valoarea totală a investiţiei şi acolo unde terenurile nu mai ştii cui aparţin, de fapt, în final. Coeficientul de risc în imobiliar în România, este unul mult prea instabil, iar cel care ar fi dispus să facă afaceri e atent la această parte „sigură”  – riscul prezent, ca mod de a fi, ceea ce creează o altă realitate, pentru că, susţine autorul, banii sunt imaginari, în spatele lor sunt investiţii virtuale, iar realitatea doare.

Pe piaţa imobiliară banii vin tot mai puţin şi sunt tot mai puţine instrumente care să urmărească fenomenul, creşterile de preţuri în timp scurt sunt exagerate şi asta indică faptul că ceva nu este în regulă, că „terenul” ne fuge de sub picioare şi de sub destin, căutăm cetatea de adăpost, iar legile proprietăţii aduc haosul şi sunt tot mai caduce, pierd viteză în necesarul imediat, dar şi în ochii oamenilor care se chinuie şi nu mai pot prinde firul. Etapa amânării provizorii ne dă iluzia că lucrurile ar mai merge, dar viitorul fuge, este o imagine a deşertului pe deasupra unor nisipuri străine…

Integrarea României în comunitatea europeană creează paradoxuri, iluzia este întreţinută, credem că „ei „vin spre noi”, dar nu este aşa, nimeni nu va investi în apartamente la bloc sau în case vechi nesigure, toate învăluite într-o poveste care curge şi nu ştim de ce, doar pentru a produce iluzii, bani imaginari, o falsă concurenţă, afaceri care nu pot aduce nimic în viaţa reală.

Sunt mode în imobiliar, ca moda marilor magazine, sau a investiţiilor care se suspendă între necesar şi posibil, între ieri şi astăzi, acolo unde legendele circulă şi proiectele mor sau nu vor să ducă undeva…

Concluzia expertului, pentru că în mod sigur profesorul Artur Silvestri este unul serios şi credibil, ne aduce la viaţă:

„Căci, de fapt, România este o piaţă atipică şi poate chiar un experiment economic, unde, ca şi la alţii, integrarea produce şoc înainte de integrare”…

Ideea de experiment economic nu este una de trecut cu vederea pentru că în mod real confuzia ne macină viaţa… Este, apoi, existenţa celor două Românii, a unora extrem de bogaţi şi a altora extrem să săraci, o prăpastie socială care va crea drame, iar sensul de înaintare este menţinerea cursului, ceea ce va genera decizii dureroase şi corecţii urbane imprevizibile, normalul se depărtează de noi pentru că nu există ideea  „casei accesibile”, o idee necesară pentru familia ca familie, bogătaşii de ocazie vor dispare şi extravaganţele lor care au făcut moda, se vor topi, cândva … Dar necesitatea unor decizii importante în cetate se vede clar. Vor veni decizii dureroase, poate chiar sângeroase, cu familii care se vor risipi…

Există două pieţe în imobiliar, una populară şi una de lux, două lumi diferite şi instabile, imagini care  vor dispare în durate scurte între aceste planuri paralele, fără legătură…

Dar durerea lui Artur Silvestri se menţine, Bucureştiul este bolnavul Europei, pentru că administraţia pare că nu are direcţie, pentru că planurile sunt amestecate, pentru că lumea pare în derivă şi pentru că nesiguranţa în marele oraş nu este una de trafic, ci una structurală, care necesită corecţii, nu există imaginea clară a viitorului, elementele glisează, de parcă am trăi cutremurul permanent şi cetatea pare abandonată şi supusă masacrului. E vremea derutei, poate chiar apogeul, iar elementul istoric se pierde în satul Băneasa, sau satul Pipera, pe când zona metropolitană este un joc financiar menit să atragă banii, să facă bani şi iluzii, fără civilizaţie, într-o comunitate care vrea să fie minţită frumos, ba chiar iubeşte asta, scrie cu durere autorul…

Cartea merită citită, textele sunt esenţiale şi permisibile, eseurile fac parte dintr-un raport de prognoză de piaţă imobiliară destinate iniţial pentru SGA România la sfârşitul anului 2005, dar care sunt un document istoric pătrunzător pentru că mişcă fiinţele, le trezeşte la viaţă în mod brutal, pentru că, iată, marele spectacol al derutei este aici, dar poate cititorul va înţelege unde urmează să trăiască: „într-un paradis artificial şi sub un efect de fericire indus”…

Autorul este lucid, eseurile par mai mult decât a fi simple studii de piaţă, sunt studii de viaţă şi de dor de noi cei care ne topim şi am vrea să plângem, dar nu mai putem. Scenariul este perfect, dar mai este speranţa, cetatea spirituală spre  care năzuim, pentru că într-un areal creştin, speranţa nu dispare, marile derute cheamă marie provocării şi firul de iarbă învinge betonul în fiecare primăvară …

Constantin Stancu

17 – 18 martie 2006.                  

Afacerile imobiliare într-un deceniu straniu. Proprietarii fără proprietăți

ACOLO UNDE CÂINELE ÎŞI CAUTĂ SĂPÂNUL POTRIVIT

Citind această carte, DECENIU STRANIU, apărută la Editura „Carpathia Press-2003”, semnată de Artur Silvestri (decedat), un filozof al oraşului variabil, fără limite între limitele lăsate de Cel de Sus, un profund tălmăcitor al miturilor imobiliare în România de lângă noi, afli adevărul despre sfânta proprietate imobiliară: se apucă, nu se edifică. Deşi scrisă în anul 2001 propriu-zis pentru revista „CASA LUX” şi realizată în această carte în mod unitar în anul 2003, este actuală pentru că deschide fereastra spre sufletul uman aflat în contact direct cu proprietatea imobiliară. Descoperind, de fapt, o boală adâncă a omului nou, mereu şi perpetuu nou, indiferent de sistemul social. Proprietatea este văzută de acest om nou ca o bursă de bani/ ca un corn al abundenței pe gratis, îngropată în pământ şi scoasă la suprafaţă, dar nu la lumină, de un sistem corupt și coruptibil.

Omul nou, omul fără Dumnezeu, nu realizează boala sa, este mândru de talentul de afacerist născut după colţ, chiar la boutique, el nu cunoaşte „suferinţe definitive”, el vrea un loc în rândul burgheziei noi creole, de import din niciunde.

În domeniul imobiliar, scrie autorul, s-au născut „meseriaşi”, profesionişti fără profesie care jefuiesc neştiutorul om de afaceri cu tehnici mimate şi un ton mieros. S-a creat în jurul valului imobiliar de suprafaţă un strat al acoliţilor, mânuitorii unei firme originale fără fond.

Artur Silvestri are un ochi destul de critic pentru consultantul imobiliar, apărut şi el pe scenă cu stil de „propagandă” după moda veche, etalându-şi culpa cu eleganţă nemţească, îmbrăcat într-un aer slugarnic, cu ideea fix pe beneficiarul neglijent, uitând de fapt în ce timp trăieşte – în timpul real sau unul paralel.

De văzut în acest aspect tratat de autor o bună oportunitate pentru administrarea proprietăţii imobiliare cu eficienţă, dar din păcate, în România, cel fără credinţă şi când strânge, de fapt risipeşte în numele unei profesii noi – „Managementul urban”.

Problema de fond este dacă o decizie impulsivă este viabilă şi pentru viitor pentru toate părţile, proprietar şi consultant, dar ceea ce pare regula este că „lentoarea şi indecizia sunt boli mortale în investiţii”.

Artur Silvestri abordează şi domeniul publicităţii imobiliare descoperind aici un lucru greu de înţeles, publicitatea care ascunde informaţii esenţiale, iar justificarea acestei boli de lux apare imediat: „În imobiliar, totul se verifică aproape matematic şi nu lasă loc liber pentru opinii şi puncte de vedere, este, deci, nevoie de rigoare şi disciplină spirituală pentru a trece de proba verităţii”.

Există, putem afirma, impulsul de a spune ceea ce nu este, de a face publicitate marelui nimic, dar acest lucru este reflexul golului spiritual, a trupului fără suflet, sau ţinând de „natura psihologiei abisale”.

Privind cu profesionalism la tranzacţiile imobiliare, Artur Silvestri constată că acesta „este un act pur şi simplu comercial”, când voinţa părţilor implicate în fenomen se întâlneşte şi se finalizează. Aceasta ar fi regula; dar, din păcate, apare ignorantul bolnav care nu mai are răbdare şi care şi-a pierdut autocontrolul. El „vede” un preţ bun dacă vinde, unul de piaţă imobiliară internaţională, chiar şi acolo unde de fapt valoarea nu se justifică, sunt, de asemenea, iluzii la modă în „zonele defavorizate”, iluzii create de lege, de oameni, de erori, sunt, iată, şi „halucinaţii obţinute fără opiu”.

Preţul este stabilit după o metodă inatacabilă, „metoda metafizică” şi actorii   nu-şi dau seama. Ceea ce este cu adevărat important în zona miturilor imobiliare, şi autorul ne relevă acest aspect, sunt exemplele concrete, exemplele de fiecare zi şi în plină mişcare în arealul patologiei imobiliare.

Luciditatea dar şi regretul sunt marcate de autor prin simplul gest al sumei rostite în şoaptă, un gest ce trădează secretul fără secret, boala spirituală a celor care vând şi care cumpără fără să observe că sunt proprietarii fără proprietăţi, că le scapă mereu ceva şi parcă altcineva are controlul. În societate valsează adică un proprietar închipuit ori viclean ce crede că se poate îmbogăţi repede.

S-a născut şi persistă un fals instinct al proprietăţii, un individualism stupid, fără baze sociale solide. Proprietatea pentru aceşti „ciocoi de viţă nouă” se termină la uşa apartamentului, semn că s-a pierdut perspectiva şi cel de lângă tine nu se mai vede, ei privesc de la fereastra apartamentului şi nu văd nimic, au ochi dar nu văd mizeria din jur, nepăsarea, ruina ierbii şi a parcului necesar. E boala proprietarului făcut şi nu unul adevărat, un proprietar afectat de „sindromul” cutiei de chibrit.

Artur Silvestri pune accentul pe „sufletul” casei, scriind despre o lume fără talent, totodată încercând să ne arate un lucru simplu, dar parcă atât de greu de văzut uneori, „casa de câine”, casă în mişcare, cea care ar trebui să dea sens vieţii, demonstrând că o casă merită să fie şi locuită, nu numai obiect de vânzare, de cumpărare, de trădare, o mașină de făcut bani.

Poate că reîntoarcerea la sat, lângă izvor, ar merita privită ca o soluţie , fără a fi nevoie să se cultive într-o anumită zonă „o atitudine abisală de neisprăvit”.

Ideea de bază care scapă într-un deceniu straniu care durează cu mult mai mult, este aceasta: proprietarul este acela care îşi poate permite să fie proprietar, cu drepturi şi obligaţii, conştient că totul vine de la Dumnezeu, că nimic nu se poate apuca la nesfârşit, ci totul este rodul unei vieţi normale într-o ţară creştină, unde casa are stăpân, câine, peisaj cu viitor şi este, de fapt, de locuit. Un eveniment atât de banal încât se par că unii  l-au uitat.

Exemplul dat de ţările atinse de civilizaţie este că oamenii pot lucra la oraş dar trăiesc în „sanctuar”, în afara lui, mergând prin aerul unui deceniu normal. Artur Silvestri atrăgându-ne atenţia „oraşului de lângă oraş” ca o soluţie posibilă şi pentru români. Mai aproape de Dumnezeu, adică.

„Cei harnici şi idealişti, ce au răzbit cu muncă, imaginaţie şi opinteală supraumană, vor arăta populaţiei dezrădăcinate CĂ SE POATE şi îi vor arăta şi căile de a înainta cu putere proprie” – concluzia unui epilog, adică.

Vara, 2005

Scriitorii și istoria literară de la cetate. „Atente și prietenoase, ele au dat cititorului un fragment de istorie literară, plus bucuria lecturii, atât de rară în aceste vremuri complexe și tumultoase. Maria-Daniela Pănăzan reținând câteva note despre revista „Discobolul”, citează din poetul Pablo Neruda câteva versuri, ele sunt simbolice, transmit esența relației dintre oameni: „Și gândește-te, dragostea mea,/ că eu te aștept/ și că împreună suntem/ cea mai mare bogăție/ strânsă vreodată pe fața pământului” (Discobolul -20, p. 223)”

Filigrane caroline, 10 ani de literatură

Un eveniment de suflet pentru scriitorii din județele  Alba și Hunedoara a fost apariția cărții Filigrane caroline – Antologie aniversară – Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România - 10 ani -[1] . Cartea a fost prezentată la adunarea generală a filialei în data de 17 decembrie 2016 și a stârnit interesul scriitorilor prezenți.

Autoarele Monica Grosu și Maria-Daniela Pănăzan au adunat textele dedicate colegilor[2]  în această falie de timp. Căldura, prietenie, bucuria întâlnirii cu operele originale ale scriitorilor răzbat din paginile antologiei. Timpurile nu au afectat prospețimea textelor. Din contră, cititorul poate să redescopere universuri interesante, să descopere mesaje profunde, galaxii lirice, poeme rupte din continentele de metafore. Sunt atinse neliniștile creatoare, valorile literaturii în general și valorile specifice poeziei creștine, antologii dinamice, călătorii spirituale pe drumuri complexe, iubirea etc. Autoarele au privit atent și au subliniat martori speciali, gustul libertății, incursiunile în spațiile românești, poezia ca joc și poezia ca revelație. Notele literare, cronicile și semnele lăsate de scriitori formează un tot unitar, literatura este bogată, scriitorii pasionați. Sub semnele nopților de argint, la Masa Cuvintelor, în plin anotimp literar, cu presiunea paradoxului, cărțile au punctat identitatea românilor, foamea lor după frumos. Sunt analizate romane cu mesaj puternic, piese de teatru, cărți de poezie care au intrat în istoria literaturii, sunt creionate portrete de scriitori, cuvintele lor despre viață, literatură, răni și lacrimi. Cititorul va înțelege misterul provinciei, poezia pendulând între logos și imago, lentila timpului care ne pune sub ochi drame și destine. 

Poetul Aurel Pantea, președintele filialei și apropiat al scriitorilor, începe povestea cărților prezentate cu un elegant cuvânt înainte. Domnia sa subliniază devoțiunea celor două autoare, exigența și judecățile de valoare, spiritul critic autentic de care au dat dovadă. Reținem și următorul mesaj lansat de Aurel Pantea: „Sunt de admirat solidaritatea, eleganța critică, potențialul exegetic și nu în ultimă instanță, duhul amical ce se străvede în paginile acestei cărți” (p.6). 

Monica Grosu notează despre poezia lui Nicolae Crepcia: „În acest sens se compun poemele (fără titlu), ca niște cetăți textuale asaltate de amenințarea singurătății și gânduri încovoiate în semne de întrebare. Ruptura de lume, distanțarea de propriul sine creează neliniști și accentuează precaritatea ființei” (Poezia lui Nicolae Crepcia. Câteva considerații, p.39).

Tot Monica Grosu reține, analizând romanul Ritualul bestiei, autor Cornel Nistea: „De la simple însemnări despre existența cotidiană se ajunge la fine incursiuni meditative pe tema morții sau ample reflecții despre război, tortură fizică și morală, frică, lașitate, mai precis o analiză adâncă având ca nucleu tematic omul, privit în visceralitatea sa biologică și spirituală” (Cornel Nistea: Lumea sub asaltul bestiei, p. 119).

Cele două autoare se concentrează și pe fenomene mai largi care au marcat viața scriitorilor analizați din filială, am remarca Sacrul în poezia românească. Studii și articole (coordonator Aurel Pantea), semnat de Maria-Daniela Pănăzan (p. 126). Ea notează: „Invit cititorii să lectureze studiul despre poezia sacră a lui Lucian Blaga, studiu semnat de binecunoscutul Profesor clujean Ion Pop. Este foarte interesant să descoperi că „tristețea metafizică” blagiană are în ea nuanțe creștine și că interiorizarea meditativ-elegiacă ascunde, de fapt, conștientizarea sacralizării întregului cosmos…” (p. 126-127).

Sunt evocate momentele „Discobolul”, revistă solidă și serioasă de literatură și cultură. Tot Maria-Daniela Pănăzan remarcă numerele 166-167-168, oct.-nov.-dec. 2011 când a fost sărbătorit criticul Alexandru Cistelecan.

Monica Grosu analizează cartea lui Ieronim Muntean, Romanul feminin românesc, scriind: „Comentariile critice ale lui Ieronim Muntean se caracterizează prin amplitudine, reliefând numeroase aspecte ce țin de laboratorul creației, de structura compozițională a romanelor discutate, fără a neglija nici manifestările epicului analitic sau diversitatea caracterologică a personajelor” (p.105). Un întreg fenomen literar este astfel oglindit în această cronică, teme și personaje, sufletul feminin în acțiune, umbrind timpul crud și narațiunea care brodează epoci, evenimente, stări.

La finalul cărții aniversare, Filigrane caroline, avem datele necesare despre Monica Grosu și Maria-Daniela Pănăzan, două scriitoare cu personalitate, dedicate vieții literare din Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România.

Nu scapă atenției autoarelor momentele importante din viața unui scriitor. Este analizată opera lui Aurel Pantea, poet premiat la nivel național de U.S.R., poet care a lăsat semne puternice despre epoca literară actuală cu volumele Nimicitorul sau Negru pe negru.

De remarcat în antologia aniversară selecția versetelor aparținând scriitorilor analizați, textele citate, trimiterile făcute.  Cele două autoare au o sensibilitate aparte, rețin versete sau texte profunde, cu semnificații și viziune.

Mircea Stâncel: „este ultima moarte în odăile proprietarilor interbelici;/ și nimeni nu se întristează,/ dar tu începi să te schimbi la față;// el a închis secolul XX și a luat cheia;/ probabil cerul este în sfârșit atent/ și i-a făcut patul…” (un trup îngropat care vorbește, p. 188, citat de Monica Grosu).

Virgil Todeasă: „în liniștea satului/ se aude cum târâie moartea,// nebuna vine călare pe bicicleta făcută/ din spinii uscați de seceta verii” (Imagine, vara, p. 198, citat de Monica Grosu).

Atente și prietenoase, ele au dat cititorului un fragment de istorie literară, plus bucuria lecturii, atât de rară în aceste vremuri complexe și tumultoase. Maria-Daniela Pănăzan reținând câteva note despre revista „Discobolul”, citează din poetul Pablo Neruda câteva versuri, ele sunt simbolice, transmit esența relației dintre oameni: „Și gândește-te, dragostea mea,/ că eu te aștept/ și că împreună suntem/ cea mai mare bogăție/ strânsă vreodată pe fața pământului” (Discobolul -20, p. 223).

Constantin Stancu

---

[1] Monica Grosu / Maria-Daniela Pănăzan; pref.: Aurel Pantea, Filigrane caroline. Antologie aniversară – Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România – 10 ani -, Sibiu: Editura CronoLogia, 2016

[2] Scriitori prezenți în antologie: Lucian Bâgiu, Ion Brad, Ion Buzași, Nicolae Crepcia, Gheorghe Dăncilă, Ștefan Dinică, Sonia Elvireanu, Daniela Ghigeanu, Monica Grosu, Gheroghe Jurcă, Radu Igna, Gligor Hașa, Ion Mărgineanu, Ironim Muntean, Cornel Nistea, Aurel Pantea, Mihai Pascaru, Maria-Daniela Pănăzan, Ioan Popa, Constantin Stancu, Mircea Stâncel, Virgil Todeasă, Igor Ursenco, Ovidiu Vasilescu… 

Codul genetic și muntele absenței

EXISTENŢĂ

Să ne strigăm pe nume, cu glas tare,

poate va răspunde cineva în locul nostru din muntele absenței,

şi ne va convinge că suntem reali şi imponderabili…

Doresc un punct de sprijin, un semn, o vorbă,

dar toate tac, închise în codul genetic al zilei.

Sub mine mineralele se fac flori

şi lumina se deschide ca mâna ciclopului dimineața…

Constantin Stancu