Emil Cioran și puterea ideilor: „Faptul că viața nu are niciun sens este un motiv pentru a trăi, poate că singurul”

 

Cronica unei prietenii –

Epistolă despre Cioran, de Alina Diaconu

 

 

 

Prietenia este o întâmplare tot mai rară în vremurile din urmă. Cultul prieteniei înseamnă mult pentru o persoană, pentru această epocă a concurenței acerbe. Alina Diaconu revine în spațiul literar românesc după mai mulți ani de călătorii. Ea ne prezintă cronica prieteniei cu Emil Cioran, personalitate complexă a secolului al XX-lea, cu implicații în spiritualitatea românească. Cartea Dragă Cioran (Cronica unei prietenii), apărută ca semnal editorial, traducerea din limba spaniolă de Grabriela Banu, coordonator editorial Anca Sîrghie, ne prezintă o epocă, un stil de gândire, o relație profundă dintre o scriitoare pasionată și un gânditor de excepție: Emil Cioran. Scriitoarea pune pasiune în textul încredințat tiparului și spațiului public, reușește să unească eternitatea cu prezentul, plecând de la o prietenie specială. Maria Codama (partenera de viață a lui J.L. Borges) are câteva cuvinte de început, un Prolog de suflet, ea notează: „Îmi amintesc când Borges și cu mine, fiind la Paris, l-am vizitat pe Cioran. A fost o experiență de neuitat să ascult părerile despre diferiți autori, unii dintre ei îndrăgiți de amândoi, alții nu, și totdeauna în discuție apăreau toate argumentele pentru a sprijini o alegere sau o a justifica o respingere” (Prolog, p. 5). Prieteniile, iată, se stabilesc fie prin alegeri, fie prin respingeri, spațiul nu are un rol esențial, importantă este empatia.

Cu o demnitate elegantă și necesară, Alina Diaconu se prezintă cititorului român în Autogeografie. Era nevoie de o reluare a relației cu lumea culturală din România. Din anul 1959 autoarea a părăsit țară datorită situației politice din vremurile acelea, când sferele de influență din lume s-au stabilit pe căi politice, generate de ultimul mare război mondial.

Alina Diaconu a trăit o viață complexă și complicată, marcată de evenimente importante, evenimente care au curs spre mintea ei cu accente tragice sau cu bucurii spirituale intense.

-      A trăit în trei centre de geografie emoțională: România, Franța, Argentina – o aventură care a conturat liniile geografice după puncte de tensiune greu de anticipat la început.

-      A trăit aventura limbii spaniole, exilul a forțat-o să preia din esența unei alte culturi noi puncte de referință.

-      Scrisul i-a oferit evadarea de care avea nevoie, universul ei s-a extins în limite nebănuite, pe noi coordonate, într-o lume destul de liberă.

-      Experiența exilului i-a permis să înțeleagă că pierderile afectează conștiința, credințele, scopurile, a pierdut ființe dragi, casa cu tot ce înseamnă vatra românească, iubirile și posibilele iubiri, peisajele, limba română.

-      Identitatea scriitoarei s-a consolidat treptat, într-o lume complicată, străină și apropiată în același timp.

-      Recunoaște cu sinceritate că Eugen Ionesco și Cioran i-au influențat viața într-o mare parte, aceștia i-au schimbat perspectivele și paradigmele.

-      A cunoscut două dictaturi: dictatura proletariatului din România (perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej, pionul lui Stalin în această zonă a Europei) și dictatura militară argentiniană sub diferitele forme și proceduri politice specifice în America de Sud.

-      A cultivat prieteniile cu diferiți scriitori, precum cu poetul Alberto Girri sau cu Borges, ori alți scriitori cunoscuți pe plan mondial.

-      A practicat o literatură a rupturilor, a provocărilor pe care lumea modernă o determina, a analizat substanța complexă a omului, mergând pe linia de limită: cărți bune – cărți ratate.

-      A practicat „exaltarea uimirii”, bazată pe imaginația fără frontiere, atingând lucrurile minunate și înspăimântătoare în același timp, oniricul, fantasticul…Călătoriile spirituale au un loc aparte în construcția literară. Titlurile cărților sale dau o deschidere spre o lume a realității fantastice: Îndrăgostită de un zid; Sfâșiații; Penultima călătorie; O femeie misterioasă; Pat de îngeri…

La final, Alina Diaconu recunoaște cu o deschidere tulburătoare și esențială: „În încheiere o să spun, ca și alți scriitori, că nu știu din ce pricină scriu, nici pentru cine, nici de ce” (p. 15).

Autoarea ne prezintă în carte câteva tablouri specifice privindu-l pe Emil Cioran: o biografie, o realitate brutală și concretă, întâlnirile cu marele gânditor, interviurile vii și percutante, convorbirile telefonice, articolele scrise despre acesta.

Cartea schițează o personalitate complexă: scriitor, partener de dialog în cosmosul pipăibil, absențele și prezențele scriitorului, iubirile secrete ale acestuia, face un portret al Simonei, partenera de călătorii spirituale și în geografia imediată, reia atmosfera scrisorilor lui Cioran sau a viselor cu acesta, declarațiile sale, descoperirile pe care le-a făcut în urma lecturilor din opera marelui om; traducerile, întâlnirile sale cu personalități de excepție: Mircea Eliade, Borges, Ionesco etc.

Notele din jurnalele de călătorie susținute de Alina Diaconu sunt exacte, se pot reține clipele cadru ale vieții lui Cioran, locurile unde a trăit, timpul miraculos întâmplat, preocupările sale simple sau preocupările privind viața comunităților. Se pot decela angoasele, revelațiile, viziunile, bucuriile simple și tragedia unei lumi uzate, aflate la apogeu, fără o ieșire de siguranță în istorie.

Un capitol aparte este Cioran și Ionesco – Spiritul secolului nostru. Un reportaj imaginar, ideile și temele provin din diferite surse: note, scrisori, cărți, conversații, întâmplări cu voie și fără de cenzură.

Reținem câteva idei despre viziunea lui Cioran asupra lumii:

-      Omul este afectat de păcatul originar, este atins de la început de cădere.

-      Omul va rezista prin nevoia de absolut, toate vor dispare la final.

-      Forța va câștiga continentele, nu puterea convingerilor, lumea se va clădi cu spada.

-      Utopia este otrăvită de apocalipsă.

-      „Cu cât se dezumanizează mai mult un imperiu, cu atât se dezvoltă mai mult contradicțiile de care va pieri” (p. 85) – un citat necesar, real de dureros, pertinent.

-      În lumea modernă omul este captiv, subjugat până la hărțuire.

-      Bomba nucleară este o consecință a dramei umane: omul se autodistruge de la Creație, un rezultat logic al destinului omenesc.

-      Cu durere a sufletului, Cioran explică pe larg ce înseamnă „porcăriile istoriei”, capcanele și eșecul civilizației.

-      Iubirile secrete ale gânditorului definesc omul: a avut ca parteneră de viață pe Simone Boué, o femeie cu un destin discret și miraculos, ea a transcris la mașina de scris, cu un devotament mistic, opera lui Cioran. De remarcat și pasiunea pentru Frierdgard Thoma (30 de ani, cu un fiu) o nemțoaică, profesoară de filozofie, la apusul vieții (70 de ani), între ei declanșându-se o relație intensă. Simona a fost partenera luminoasă de viață pentru Cioran, cu un final dramatic. Thoma a fost momentul dramatic, insuportabil al iubirii care sfâșie.

-      Cioran a dorit și a rămas un apatrid, un om legat de timpul său, de Dumnezeul pe care l-a omis (negat după unii comentatori) de cele mai multe ori, dar bazându-se pe ideile profunde ale creștinismului. A fost un demers complicat pentru a evita trădarea și pentru a nu fi obligat să accepte un destin impus de regulile lumii moderne care galopa spre un globalism complex și dureros. A trăit din surse modeste, a scris liber de orice constrângeri, s-a pus în brațele unui timp carnivor, a vizitat Franța pe bicicletă, modest iubitor de miracole, misionar al absolutului greu de atins.

Cartea mai reține multe aspecte din viața marelui personaj care a trezit societatea românească și care a marcat cultura europeană prin faptul că a acceptat să trăiască simplu și modest la Paris, scriind în limba franceză, gândind ca un mare vizionar, capabil să accepte epoca la limita dintre prezent și autodistrugere.

Traducând din aforismele prietenului și filozofului, Alina Diaconu punctează unele idei, remarcabile pentru gândirea acestuia:

„Poți să fii mândru de ce ai făcut, dar ar trebui să fii cu mult mai mândru pentru ce n-ai făcut. Orgoliul acesta trebuie să fie inventat” (p.139).

„Cu cât detești mai mult oamenii, cu atât mai copt ești pentru Dumnezeu, pentru un dialog cu nimeni” (p. 142).

„Faptul că viața nu are niciun sens este un motiv pentru a trăi, poate că singurul” (p. 144).

Scriind despre întâlnirile cu Cioran, pregătindu-se pentru dialog și interviuri, Alina Diaconu notează cu o emoție profundă și mistică: „Nu știu dacă are ochi pe deplin albaștri. Mi-i amintesc limpezi, dar nu țin minte nuanța exactă de azuriu sau verzui. În schimb, îmi amintesc vesta de lână gri, jerseul de culoarea drojdiei de vin și pot să-i descriu pantofii. Dar tonalitatea exactă a ochilor…” (p. 35).

Cioran mărturisea, răspunzând la întrebările puse:

„Sunt apatrid, acesta este visul meu de-o viață: să nu fiu nimic. E un sentiment de libertate extraordinar. Sunt un cetățean care trăiește în Franța, dar nu sunt francez. Administrativ sunt <<apatrid>> și-mi place pentru că este în consens cu ideile mele. Francezii mă consideră francez fiindcă scriu în franceză și ei sunt foarte mândri când un scriitor străin scrie în franceză. Pentru francezi, patria esențială este franceza, și de asta îmi place Franța. Au cultul limbii, iar asta nu există nicăieri altundeva” (p.38).

De reținut sentimentul fericirii, mai rar la Cioran, sentiment legat, iată, de România: „Copilăria a fost singura epocă fericită din viața mea, pentru că stăteam la munte. M-am născut în Transilvania, chiar între Carpați, la 12 km de un oraș important, Sibiul. Și Sibiul a jucat un rol foarte important, dar sătucul acesta, Rășinari, mi-a lăsat amintiri de neșters” (p. 35).

Despre personalitatea lui Emil Cioran se mai pot reține multe taine și căderi, plus tragedia de a fi legat doar de existența pură, pentru că el experia (trăia valorile curate) datul faptelor ca un miracol, în sensul profund, religios, până la limite. Despre scrisul pe care îl practică un om, care are ceva de spus, el reținea: „Sunt unele afirmații pe care le faci în singurătate, ca și cum ai fi Dumnezeu. Scrisul este un act de megalomanie. Îl faci ca și cum ți-ai scrie testamentul. Și atunci, evident că într-un sens absolut, este tot atât de absurd ca și a respira. Când scrii te afli singur cu tine însuți, nu gândești la consecințe, nici la ceilalți. Ca și cum ai sta singur în fața Neantului. Astfel de afirmații pe care le face cineva pot părea absurde celorlalți, dar sunt adevărate pentru sine, mai ales în momentul când le scrie. Când cineva e singur, este un Dumnezeu. Și de aceea scrisul este ceva extraordinar, pentru că te întreci cu Dumnezeu” (p. 39).

Această cronică, geomonografie a unei prietenii, are înserate fotografii, anexe, autoarea face numeroase trimiteri la publicațiile în care au apărut unele texte, are bibliografia necesară lămuririi în timp și spațiu a evenimentelor, trimiterile de subsol lămuresc contextul, care de multe ori este mult mai complex decât o simplă expunere a narațiunii.

Titlurile cărților scrise de Cioran este revelatoriu și explică tot contextul istoric și cultural, în sens absolut: Ispita de a exista; Căderea în timp; Despre neajunsul de a te fi născut; Exerciții de admirație; Acest afurisit eu…

Cioran, după părerea mea (subiectivă, evident), ținând cont de teologia sec. al XIX-lea și teologia sec. al XX-lea (americană și germană), este și un mare teolog existențialist, nu numai un mare scriitor și om de cultură, având în vedere și principiile din teologia sistematică, o știință bine conturată în ultimele secole în vest. A fost solidar cu cei care au acceptat „demitizarea” sau „cultura” ca parte integrantă a lumii religioase, ori chiar „istoria” ca modul în care se relevă Demiurgul în lume. Pe linia Conciliul Vatican II (anii 60) care a acceptat în sfera catolicismului (și nu numai) faptul că sunt persoane care cred în Dumnezeu fără să  fie dedicați unui cult cu tot ce înseamnă acest lucru...

Este cunoscută teoria cu „Dumnezeu a murit”, atât de populară în anii 60-70 în occident, corect este să vedem lucrurile în această perspectivă: „trăim ca și cum Dumnezeu a murit” - și Cioran asta exprimă. Fractura dintre generații o dovedește și, din acest motiv, este acceptat de tineri. Ei redescoperă o lume pierdută prin modul în care a scris Cioran, legând în stilul culturii moderne valorile și generațiile. Scrisul său este proaspăt și pătrunde în inima omului dispus să accepte trendul istoriei. Din acest motiv el este actual și are o viziune corectă și atrage prin modul în care exprimă ideile. Se adresează acelui „afurisit eu”…

 

 

Constantin Stancu

 

 

 

 

O plimbare prin parlament... Dumitru Hurubă și știința de a conduce

 Sursa: Dumitru Hurubă, Iubind-o pe Amalasunda... Ed. Limes, 2020

Louse Glück - Premiul Nobel pentru Literatură pentru anul 2020

Conform anunţului făcut public de Academia Suedeză din Stockholm, poetei americane Louise Glück i s-a acordat joi, 8 octombrie 2020, Premiul Nobel pentru Literatură pentru anul 2020.

Poeta s-a născut la 22 aprilie 1943 și este poetă și eseistă americană. A câștigat numeroase premii literare majore în Statele Unite, inclusiv Medalia Națională de Științe Umane , Premiul Pulitzer , Premiul Național al Cărții , Premiul Cercului Național al Criticilor de Carte și Premiul Bollingen , printre altele. 

După colaborarea cu facultatea din Yale, Glück a publicat poezie. Cărțile publicate în această perioadă includ: Averno (2006), A Village Life (2009) și Faithful and Virtuous Night (2014). În 2012, a apărut o colecții din poezii ale sale în timp de o jumătate de secol, cu titlul Poezii: 1962-2012 . Apariția a fost numită „un eveniment literar”. O altă colecție de eseuri, intitulată Originalitatea americană , a apărut în anul 2017.  

În opera sa, Glück s-a concentrat pe aspectele luminoase ale traumei, dorinței și naturii. În explorarea acestor teme largi, poezia ei a devenit cunoscută pentru expresiile sale sincere, de tristețe și izolare. Savanții s-au concentrat, de asemenea, pe construcția ei de personaje poetice și relația, în poeziile sale, între autobiografie și mitul clasic.

În prezent, Glück este profesor adjunct și scriitor Rosenkranz în rezidență la Universitatea Yale . Locuiește în Cambridge, Massachusetts. 

Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Louise_Gl%C3%BCck

 

Veronica Pavel Lerner - O carte despre N. Steinhardt... Editura Vatra veche și recuperarea memoriei

 Veronica Pavel Lerner constată un fapt cutremurător: Valorile culturale actuale se deosebesc de cele ale generației sale. Lumea s-a schimbat cutremurător și oamenii sunt ușor manipulabili, acceptă compromisuri pe care nu le-au impus nimeni, în numele unei iluzii, bazate pe nebunia digitală.

Pe de altă parte, doamna Lerner remarcă ipostaza, omul în fața istoriei, omul răstignit pe trupul său fragil: „Închisoarea i-a fragilizat trupul şi mai mult, ştiu asta pentru că l-am văzut după ce a fost eliberat. Pentru el însă, importantă era tăria sufletească şi intelectuală, pe care şi le hrănea cu lecturi, muzică, artă plastică. Toată viaţa a dovedit curaj şi demnitate. A dovedit-o cu prisosinţă în timpul anchetelor Securităţii în procesul intentat lotului Noica din anii '60” (p. 90)

Revista „Discobolul”, nr. 271-272-273 (iul.-aug.- sept.)/ 2020. Semnal, sumar, redacția, teme și pretexte... Poezie, proză, eseu, cronici de întâmpinare, studii, PIAȚA CĂRȚILOR... O revistă de cultură, apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România

 

Ionunț Caragea - INFECTAT CU IUBIRE: În locul lamentărilor despre pandemie, despre restricții și despre izolare, Ionuț Caragea trimite un mesaj prin care încearcă să-și înalțe cititorii spre Câmpiile Elizee, acolo unde domnește spiritul absolut și unde nu există „nici durere, nici întristare, nici suspin”

La editura FIDES din Iaşi, a apărut al 53-lea volum semnat de Ionuș Caragea, intitulat "Infectat cu iubire". Volumul are 180 de pagini şi conţine 69 de poeme şi 142 de citate şi aforisme (în vreme de pandemie). 

Detalii despre volum:

Prefaţa: criticul literar A.I.Brumaru. Postfaţa: Elena Papadopol.

Cuvântul de pe coperta a patra: Acad. Prof. Univ. Dr. Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române.

Le mulţumesc frumos domnilor A.I.Brumaru, Ioan-Aurel Pop şi doamnei Elena Papadopol pentru susţinere!

Ediția în limba franceză a acestui volum a fost publicată în Franţa, la editura Stellamaris din Brest, având titlul "Infecté par l'amour" (https://editionsstellamaris.blogspot.com/2020/09/infecte-par-lamour.html)

Tehnoredactor și director al editurii Fides: Dumitru Scorțanu.

Coperta - Bogdan Calciu.

Extrasele critice de pe copertă:

Un volum compozit (poeme, citate, aforisme), intitulat Infectat cu iubire, semnează astăzi (în epoca microbului roşu de la Wuhan), deja cunoscutul, prodigiosul, aş spune, vârf al promoţiei 2000, Ionuţ Caragea… Multe dintre aforismele din carte ale lui Ionuţ Caragea, făcând trecerea  (deşi nu sunt în linia întâi) spre poemele cuprinzătoare şi fabuloase ale volumului, au înfăţişarea unor fermecătoare haiku-uri… Ca să glosăm pe marginea acestei spuse, lapidarele poeme de ceremonial sunt aidoma unor crestături efemere pe lumina de lună, bucle uşoare şi mătăsoase ce se înfăşoară pe o emoţie, pe câte un frison tandru şi despovărat, precum fluturele ieşit, încă nesbicit, din roua dimineţii… Existenţa cotidiană – ca să revenim – care la optzecişti, de pildă, e potenţată frecvent în locul comun al mizofiliei (vezi Budila-Express), în aspectele stăruitor mecanice e, la poetul nostru, scoasă deîndată din clişeu; ponciful e reciclat, i se redeschide cursul, distanţele, absenţa, se îmblânzesc, se hominizează; limbajul sublimat personalizat – ideatizat, aş spune, la tot pasul – oferind poemului (oricăruia din cuprinsul cărţii) originalitate,  autenticitate. (A.I.Brumaru)

În locul lamentărilor despre pandemie, despre restricții și despre izolare, Ionuț Caragea trimite un mesaj prin care încearcă să-și înalțe cititorii spre Câmpiile Elizee, acolo unde domnește spiritul absolut și unde nu există „nici durere, nici întristare, nici suspin”. Poeziile acestea – care sunt și aforisme, și proză, și teatru, și eseu, adică un dialog total cu universul – ne dezvăluie un autor profund atașat de oameni, netemător de singurătate, care știe cum să „reaprindem singuri lumânarea”, cum să ne ridicăm din suferință în credință și cum să-l redescoperim și să-l preaslăvim pe Dumnezeu. Este reconfortant să vedem aceste mostre de înțelepciune, rostite armonios și sfios, ca o lacrimă ce se prelinge cătinel nu ca să stingă, ci ca să reaprindă valorile și virtuțile, aureolate de făclia speranței. Este bine să citim aceste versuri cu sufletul, ca să putem – cum ar vrea autorul – să pătrundem „frumusețea mânăstirilor din adâncuri”. Urmând îndemnul acesta nu vom deveni, probabil, peste noapte mai înțelepți, dar am putea fi mai buni.  (Ioan-Aurel Pop).

Sursa: Ionuț Caragea

 

FRĂȚIA LUPILOR - ISTORIA ȘI LITERATURA

 

FRĂȚIA LUPILOR LA DACII LIBERI

 

Dacii au fost războinici neînfricați, aveau un adevărat cult pentru apărarea teritoriului lor. O atitudine specifică vremii în care au trăi. Pentru a realiza victorii, cu mijloacele de luptă din acea vreme, era nevoie și de factorul psihologic: îngrozirea adversarului.

Dacă privim în istorie, constatăm că majoritatea popoarelor antice, precum grecii sau romani, credeau în existenta unui animal totemic, din care își avea rădăcinile. Alte popoare barbare, printre care celții, ilirii, tracii sau germanii, aveau grupuri de războinici care credeau ca pot împrumuta din ferocitatea animalului totemic, precum ursul, lupul sau mistrețul și alte asemenea. Tradiția ne relatează că aceștia se puteau  metamorfoza în animalul mitic și dădeau dovada de o ferocitate ieșita din comun pe câmpul de lupta, potențând vitejia lor.  De remarcat că lupul era animalul totemic al războinicilor geto-daci, ei purtând numele de „daos“, adică lupi. Hadrian Daicoviciu, important istoric român, consideră că numele putea proveni și la „daca”, sabia de luptă a vechilor daci liberi.

Războinicii daci au venerat lupul și au format o  „frăție” secreta de luptători. Aceștia practicau ritualuri pentru a se „transforma” în lupi, devenind luptători neînfricați, asemeni animalelor feroce, pe câmpul de lupta. Acționau fără teama, cruzi, dorind să sperie  adversarul în mod decisiv. Membrii frăției erau tatuați cu însemne magice, atinși de frenezie ritualica, ei intrau în lupta fără scut sau orice alte mijloace de protecție, erau îmbrăcați în piei de animale și mânuind falx-uri care retezau mâini, picioare sau secerau capetele adversarilor. Făceau o impresie puternică pe câmpul de luptă și au rămas în amintirea adversarilor, vechi mărturii arătau că aceștia era viteji și drepți.

Istoricii au transmis ideea că membrii frăției erau acceptați după o inițiere îndelungata prin care tânărul luptător dac, aspirant la acest contingent războinic special, considerat de elită, era obligat sa rătăcească prin locuri pustii, departe de satele locuite, asemenea unei fiare sălbatice. Ei trebuiau să trăiască din ceea ce prădau, din ceea ce vânau cu mijloace rudimentare. Daca acesta supraviețuia, urma un ritual secret magico-religios de transformarea acelui tânăr războinic, care devenea luptător și trebuia să dovedească calități deosebite, precum animalul totemic, se metamorfoza în fiară capabilă să accepte orice bătălie, în orice condiții. Ritualul era bine gestionat, păstrat secret și făcea impresie printre ceilalți membrii ai colectivității. Cine intra în frăția lupilor își schimba chipul, prezența, avea glas aspru, chip sălbatic și era cea mai adecvată întruchipare a zeului războiului,  Marte. Se presupune că parul si barba lor n-au fost atinse niciodată.  Stindardul dacilor avea cap de lup și corp de șarpe (balaur), el apare ca simbol pe Columna lui Traian, mărturie a vremurilor vechi.

Despre Frăția Lupilor au scris mai multe personalități ale antichității: Herodot, istoricul, poetul Ovidiu, cronicile bătăliilor lui Traian la Dunăre, textele rămase de la Strabon etc. Evenimentele sunt remarcate pe Columna lui Traian, pe diferite vestigii care au rămas ca amintire de-a lungul vremurilor. Menționăm: statueta de la Cârlomănești care reprezenta un lup, apoi un pocal din mormântul princiar de la Agighiol, lupul a fost redat și pe falera descoperită la Surcea; de reținut și fibula având drept ornament un cap de lup, scoasa la lumină la Cândești sau pe plăcutele de la Letnița etc.

De fenomen s-a preocupat Mircea Eliade, marele intelectual român, în cartea sa De la Zalmoxis la Ghenghis Han. Și istoricul Ioan Horațiu Crișan tratează mitul în lucrarea sa Spiritualitatea geto-dacilor.

De asemenea, Vasile Pârvan, marele istoric, ajungea la concluzia că lupul a fost un animal sacru la geto-daci, un animal simbolic al locuitorilor din zona Munților Carpați și din jur, încă din epoca  Hallstatt. 

Romancierul Gligor Hașa prezintă numeroase fapte și evenimente în care ar fi fost implicată Frăția Lupilor în bătăliile care au avut loc pe aceste teritorii, menționând prezența lor în Țara Hațegului, cu tradiții îndelungate, după ce a prelucrat literar în detaliu mitul acesta (romanul Vadul barbarilor, Deva: Ed. „Gligor Hașa”, 2016). 

De asemenea, Raul Constantinescu în cartea sa despre folclorul literar, Străvechi tradiții și creații populare din Țara Hațegului, (culegere monografică, 512 pagini, București: Editura Saeculum I.O., 2017, Colecția Mythos) subliniază importanța acestui mit, reflectat în textele culese și consolidate despre viața spirituală din această zonă.     

 

Despre Țara Hațegului mai scriem că istoricul a reținut vitejia dacilor la Ponorici, o localitate aproape de Hațeg, aflată într-o zonă de excepție. Acolo se află vestigiile unui sistem de apărare în formă de pieptene, conceput în așa fel încât luptătorii daci să lupte sau să piară, fără putință de retragere sau de scăpare. Dacii au fost educați, prin modul lor de viață, să-și apere teritoriul și să fie învingători.

 

Cer de iarbă la Ponorici

 

 

Am urcat spre un cer de iarbă,

visele pământului pulsau în noi,

ne atingeau părul, îl făceau cărunt,

aveam două mii de ani, am fi putut

începe acolo o altă istorie.

 

Pământul sub tălpi era roşu, nu de sânge, nu de apusuri,

era roşu ca o amintire de adolescent

plecat la război, înainte de venirea ploii.

 

În toamna aceasta fiecare dac mort acolo

se va ridica, va gusta dulceaţa porumbelor,

în altă parte un soldat roman

îşi va lega sandalele de pulpele pline de pământ roşu,

va veni spre noi ducând un syllabus vechi.

 

Seara este o armură pentru noi,

intrăm în aceeaşi eroare,

cu toate însemnele bucuriei şi victoriei.

Cuvinte dace precum greierii sar prin iarbă,

spală-ţi faţă de edictele aerului...

 

 

 

 Constantin Stancu

*Foto: Sarmisegetusa, cetatea

 

Dumitru Augustin Doman: Nimic deosebit în timpul vieții mele, am mai murit puțin…

 

 

Tema abruptă a morții este incitantă pentru un scriitor. Îl provoacă la mărturii, la ziceri cu profunzime. Dumitru Augustin Doman înfruntă provocarea cu mult curaj, se lasă dus de val și scrie o carte cu un titlu profund: Moartea de după moarte…* Cartea a apărut la Iași: Editura Junimea, 2019. Scriitorul are la începutul textului o „introducere în epilog”, un poem despre perspectiva morții: moartea ca un eșec, despre ridicolul morții, despre sfidarea mondială a fenomenului, despre lipsa simbolului în acest proces care toacă timp și suflete. Este o desfășurare de idei, de stări, de disperări, de culmi ale neputinței: „Vrei să afli ce e moartea în timp ce trăiești./ Și pentru că nu poți afla, dai frâu liber imaginației,/ ba cauți și roadele imaginației altora./ Încerci s-o afli în toate religiile,/ dar rezultatele sunt mereu aproximative și contradictorii./ Dar continui să trăiești și implicit să lupți împotriva morții - / conștient sau mai curând din instinct -/ încercând să acumulezi, ca pentru sute de ani,/ bani, putere, notorietate, glorie” (p. 9). Sinceritatea autorului este debordantă, nu-i pasă de efectele fenomenului, nu acceptă limitele. Bazându-se pe cuvintele tocite de mii de oameni care au murit înaintea sa, el sfidează aparențele, neputințele, miracolul și frica. La Doman frica se disimulează în beția vieții trăite pe o plajă, la munte, în piața centrală, citind din alți scriitori, acceptând marile ziceri ale bătrânilor care au privit moartea în față. Există un epilog? Dacă există un început, trebuie să existe și finalul, unul glorios, din care viața va trage toate consecințele.

Moartea este, pentru Dumitru Augustin Doman, și un joc, el se vrea stăpânul absolut, pune la bătaie detenta sa de scriitor, de om simplu, pregătit să lupte până la ultima moarte din moarte. Se întrezărește un nor de fluturi albi, îngeri care vin dintr-o eternitate refuzată, au aripi albastre. Te poți apropia de moarte mergând liniștit ca pe un drum spre casa ultimului și primului domiciliu, ai doar busola lui Dumnezeu. Te bazezi pe democrația stingerii generale, treci prin Arcul de Triumf al Nimicului spre sfera cu enigmă, într-o zi de joi când ești liniștit și fericit… Ca o floare netăiată de vântul serii. 

Scriitorul ne propune poeme în proză pe o temă dată, scurte întâmplări cu oameni obișnuiți, obișnuiți să moară la ora stabilită, textele preluate din scrierile altor scriitori, din operele unor filozofi, din știrile care curg pe fereastră zilnic… Și noi privim apusul. Pasiunea lecturii la Doman este o profesie din care nu poate evada, cuvintele îl asaltează vesele și vestesc moartea prin vocale, prin imprecații.

Cartea are un fir narativ liric, cititorul poate să urmărească telenovela morții până ajunge la finalul în care este inclus cu generozitate.  Cartea se citește pentru că dorești să afli ce se află în moartea de după moarte, ce pregătește autorul, ce pregătește Dumnezeu, ce-ți rezervă fantezia vie a celui ca speră că eternitatea este după colț.

Doman scrie: „Cioran: <<Dacă Noe ar fi avut darul de a prevedea viitorul, e neîndoios că și-ar fi scufundat corabia cu mâna lui>>. Ei, dar mai toate personajele din Vechiul Testament ar fi făcut gesturi asemănătoare, adică sinucigașe, dacă știau ce s-ar întâmpla de pildă în Romania anului 2014…” (p. 80).

Autorul citează din Cioran cu lăcomie, se regăsește în cuvintele acestuia. Preferă poeții care înfruntă moartea, citează din versurile lor. Poemele intră în corpul cărții ca pumnale care eliberează veninul morții: „Poziția creștină a lui Aurel Pantea față de moarte: <<Moartea pentru Tine, Doamne Isuse Hristoase,/ e o chestiune clasată, face parte din inventarul problemelor/ rezolvate. Înainte de a cunoaște febrele ei, sudoarea de sânge,/ pe care Tu ai cunoscut-o, eu Te iubesc, Doamne,/ și cu partea din mine care va muri, cu stratul gros de umanitate,/ cu omul din mine care se va sfârși…>>” (p.94).

Doman numără zilele fără Internet pe o plajă la Marea Neagră și se întâlnește cu apa flămândă de cer și cu nisipul fierbinte. O moarte modernă, spiritul este eliberat de viața mortală din mediul virtual. Temă de poem sărat, din care picură lacrimile scriitorilor care au trecut pe acea plajă.

Eliberat de angoasa povestirii în sine, autorul reține: „Să murim frumos. Noi murim în fiecare zi, odată cu privirea și cu mintea unui prieten, unui cunoscut, unuia care te-a reținut pe retină pentru zece secunde. În fiecare zi moare unul din aceștia. Să fim așadar buni, pentru a muri frumos în privirea și în mintea tuturor celor cu care ne-am intersectat pentru o sută de ani, cincizeci, zece, șapte zile, trei, cinci secunde, una…” (p.111).

Din când în când, Doman redescoperă textul biblic și reține cuvinte care explodează în mintea cititorului: „Într-o jumătate de verset, toată tristețea din poezia lumii: <<Nu vom muri și vom fi ca apa vărsată pe pământ, care nu se mai poate aduna>>” (II Regi: 14:14; p 116).

Brusc, Dumitru Augustin Doman descoperă că moartea nu există: „Citesc un articol intitulat S-a dovedit științific: moartea nu există, articol care începe astfel: <<Robert Lanza, cercetător la Advance Cell Technology, a dovedit prin fizica cuantică faptul că moartea nu există. Când trupul își termină <<bateriile>>, mai rămân 20 de wați de <<energie informațională>>… Hm! Viața veșnică de 20 de wați!>>”.

În postfață, Adrian Alui Gheorghe se lasă provocat de autor și ne prezintă fața nevăzută a morții printr-un poem dedicat faptul cotidian, banal până la capodoperă: omul simplu moare ca un erou în fața plutonului de execuție nevăzut, pus acolo, prin legături primejdioase, de soartă. Unii au parte de o moarte ușoară, alții sunt afectați de bolile vremii, alții se sinucid, alții fug de realitate… „eu cred că au și o înțelegere secretă/ se retrag unul câte unul/ ca să pună ceva la cale/ trebuie să fim un pic mai vigilenți/ că ne trezim una, două/ că au ocupat toată eternitatea/ și nouă nu ne mai rămâne/ decât să tragem mâța de coadă”… (p. 131).

 Cartea are câteva referințe critice privitoare la tema abordată de Augustin Doman, referitoare la moartea noastră cea de toate zilele, susținute de  Gheorghe Grigurcu, Viorica Răduță, Gheorghe Mocuța, Nicolae Coande, Nicolae Turtureanu, Nicolae Jinga, Radu Cange, Gheorghe Truță, Mihai Murariu, Virgil Diaconu, Tudor Cicu, Victor Zorin.

Virgil Diaconu sublinia: „Într-un sens, Moartea noastră cea de toate zilele este un fel de tratat de îmblânzirea morții. Cam aceasta ar fi dogma despre moarte a lui Doman” (p.138).

Scriitorul a făcut o călătorie prin ostroavele morții, ne-a prezentat vedeniile sale într-un stil bref, alert, atins de picăturile traiului de fiecare zi, în timpul vieții lui Dumitru Augustin Doman…

 

 

Constantin Stancu

Decembrie 2019

 

*Dumitru Augustin Doman, Moartea de după moarte, 140 pagini; Colecția: Manuscriptum/ Mousaion; Iași: Editura Junimea, 2019.

Purtăm Chipul... Prin aspre toamne

 

Chipul

 

 

In noi e Chipul, Doamne,

Cu dragoste ne-ai dat totul,

Trec veacuri, trec toamne,

Încet-încet creşte şi omul...

 

Cu Tine aflăm Împărăţia,

Știm ce-nseamnă lucrarea,

De la Tine primim tăria,

Ce-îmblânzeşte şi marea...

 

Purtăm Chipul Tău din slavă,

Ducem în noi atâta lumină!

Nu avem timp de atâta grabă,

Ne vei zidi în lumea Ta deplină...

 

Aşa ne-ai făcut, Doamne,

Blânzi şi cu puterea cât doi,

Trecem prin aspre toamne,

Iar speranța cântă cu noi...

 

In noi e taina din vechime,

In noi e lumina Ta curată,

Fiinţa privește spre-nălțime -

Fiii cei buni au veşnic un Tată...

 

Avem ochii vii, să Te vedem,

Avem buze calde, să vorbim,

Cu Tine ne căutăm, nu scădem,

Prin Cuvântul Tău ne și zidim...

C Stancu

* Foto: Alba Iulia - În așteptarea lui Godot

 

La spital: aurul și bebelușii în concurență. Proza în pandemie

 Fragment din romanul Migranți fără bagaje 

Brusc, ușa biroul se deschise, apăru în cadrul ei Gigi Zugravu, parlamentarul din zonă. Era agitat, transpirat și părea că nu-și găsea locul.

-          Omule, începu parlamentarul, fă ceva, ai cunoștințe pe la ziare, ai lucrat în domeniu, suntem sub asediu. Problema cu pruncii care s-au dus ne-a luat pe nepregătite… Jurnalele ne toacă!

-          Luați un loc, nu stați în picioare! Uite, scaunul este acolo! O cafea? Un ceai?

-          Mersi, bătrâne, nu e cazul, nu mai am liniște. Tot scandalul va afecta partidul! Înțelegi? Cum a apărut boala asta, din ce cauză?

-          Să nu dramatizăm, zău! S-a mai întâmplat și prin Moldova, prin Prahova, nu este ceva…

-          Lasă, acolo e altceva, aici suntem mai aproape de occident și nu trebuie să… Mă rog, eu zic să intervii pe la oamenii tăi să o lase mai moale cu știrea. Așa se face, oricum opoziția va da buzna peste noi. Va fi măcel. Ce mă înnebunește cu adevărat, sunt cauzele care nu s-au stabilit. Sunt fantome. Cum apar astfel de chestii, așa, din aer?

-          Am să fac tot ce pot, domnule Zugravu! Am lăsat-o mai moale cu jurnalistica. Am să iau legătura telefonică, știrea va fi așa, printre altele, nu prea și nici foarte-foarte. Asta merge. În rest, oricum vor apărea știri pe rețelele de socializare, glume pe seama doctorilor, care, să fim serioși, se gândesc la alte posturi prin străinătate, că e o foame de medici…

-          Bun, eu deja am transmis mesajele mele, am intervenit pe la colegii din țară… De ce aici? Asta este întrebarea. Nu m-au lămurit nici poliția, nici cei de la sănătate, nici sanepidul, nimic. Dacă ei…, izbucni parlamentarul.

-          Liniștiți-vă, e momentul să abordăm o altă știre trăsnet, așa se scoate tămbălăul de pe capetele noastre! Aveți ceva șoc? Mereu există ceva care merită atenția oamenilor, a televiziunilor, a ziarelor de scandal… Nu aveți în tolba de la partid ceva care să schimbe perspectiva? Ioan Jude era insistent, îl privea pe omul din fața sa în ochi, încerca să-l liniștească. O cafea, merge!

-          Am băut la poliție, au și ei o cafea bună, cu stele… La primar am fost, la spital nu m-am dus, sar oamenii pe mine, că noi nu facem nimic, că…

-          Bun, am să temperez lucrurile, dar ceva măsuri trebuie luate. Eu am o știre destul de bună, un bătrânel de la noi tot mă bate la cap, are o descoperire cu probleme de istorie, un castru roman, sub el o localitate veche, alta și mai veche, nu se știe de când, e sub toate o comoară pusă la păstrare de cei din vechime… S-au găsit ceva cosoni în zonă…

-          Cum, aur?

-          Sigur, poliția a început ceva cercetări. Lucrurile s-au mai temperat, așa că…

-          Să-i dăm cu această comoară, cu istoria veche, cu ceva spectaculos. Cheamă-l pe bătrân, e vremea lui, bebelușii să mai aștepte, strică lucrurile la sănătate și nu e de bine!

Ioan Jude l-a telefonat pe Radu Costin, a vorbit cu el, l-a invitat la birou și i-a promis că va trimite un autoturism după el, dar să aibă dosarele cu problema castrului roman și cu toate descoperirile de la locul acela. E așteptat de domnul Gigi Zugravu, parlamentar, interesat de noutățile istorice, de istoria locului. Radu Costin a sosit, era bucuros că putea să-și expună teoriile. Cei doi, Jude și parlamentarul, au ascultat cu atenție, apoi au început să se plictisească, era prea complicat pentru ei. Istoria avea și ea marile ei taine, probleme nerezolvate, cutume greu de rupt.

-          Bun, interveni Gigi Zugravu, e tare. Dar fă un material cu toate problemele comorii, cu starea cosonilor, dacă e cazul bagă ceva cu poliția, și atrage atenția că marile descoperiri riscă să dispară din lipsa fondurilor, a preocupărilor… Înțelegi, ceva șoc! Comorile nasc interese și declanșează energii, aurul pune în mișcare lumea…

C Stancu