Țiganiada astăzi... Ion Budai-Deleanu și oglinzile istoriei

 

ŢIGANIADA ASTĂZI

 

Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu este o operă literară de referinţă în cultura română, iar scrierile despre astfel de opere sunt mereu actuale pentru că aduc argumente care ne arată că limba română este un bun vehicul spre civilizaţie.

Dumitru Hurubă, Doina Bălţat şi Călina Gherga-Ciochină se încumetă să aducă noi puncte de vedere, noi idei şi noi gânduri în cartea scrisă cu inima şi cu luciditate, care poartă un titlu simplu  şi relevant: ŢIGANIADA – NOI PUNCTE DE VEDERE – Editura eubeea, Timişoara, 2008, consilier editorial Nina Ceranu şi lector Ilie Chelariu.

Cartea este într-un fel necesară pentru că ne obligă să ne întoarcem la literatura română părăsind maneaua, pentru că Ţiganiada este actuală şi obligă cititorul serios, pentru că opera are în spate scrieri clasice de prestigiu, pentru că orice aventură spusă în limba română capătă valoare dacă se referă la istoria noastră posibilă şi imposibilă, văzută şi nevăzută. Cartea este dedicată de autori memoriei profesorului Petru Gherga şi preotului ortodox Ion Filip care au lăsat posterităţii puncte de vedere originale asupra Ţiganiadei, preocupaţi de fenomenul literar în conştiinţa românilor şi de ideea, puţin cam tristă, că unele lucruri ar putea să se repete în istoria noastră. Recuperarea memoriei este, desigur, un argument serios care merită luat în considerare, iar autorii lucrării au meritul de a privi spre trecut, încredinţaţi că viitorul nostru depinde de modul cum vom putea veghea pentru ca lucrurile bune să rămână, iar cele care dau umbre peste lumea noastră să le trecem cu zâmbetul pe buze.

Autorii fac numeroase trimiteri la critici serioşi precum Tudor Vianu sau George Călinescu, ori alte personalităţi care s-au aplecat cu seriozitate asupra acestei opere şi care au ţinut să marcheze importanţa ei în economia literaturii române, ca punct de plecare şi ca încercare de depăşire a condiţiei culturii noastre într-o Europă preocupată de miturile şi povestirile ei occidentale, care au format nucleul unei civilizaţii aparte în cultura universală, dar care, uneori, pe noi ne-a ocolit, preocupaţi de ideea de eliberare de noi înşine şi de stăpânirile de tot care au venit, au luat şi au plecat.

Ţiganiada se alătură acestui demers cu iz occidental prin faptul că a fost scrisă, publicată şi receptată pozitiv, pentru că la vremea ei a făcut legătura dintre cultura română şi cea europeană şi continuă să ne lege de ceea ce este durabil.

Cartea aceasta, a noilor puncte de vedere, este o cronică posibilă ulterioară, istorie literară, portret de autor, geografie spirituală şi aventură a cunoaşterii de sine a românilor cât şi o sinteză serioasă în acelaşi timp, punând în lumină influenţa clasicismului antic în  epopeea Ţiganiadei, faptul că Ion Budai- Deleanu a receptat esenţa operelor antice greco-latine în viaţa culturală din Transilvania, la vremea sa, că a existat un adevărat cult al intelectualilor români din Transilvania pentru scriitorii clasici antici în anii 1760 – 1820, ani în care a trăit autorul Ţiganiadei, dovedeşte că scriitorul român din orice vreme, poate fi contemporan cu marii clasici ai literaturii universale. Aspectul este unul îmbucurător şi exemplu de urmat pentru că vine de la un reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene din acea perioadă, vine de la un erudit, cunoscător al filozofiei, a teologiei, a dreptului, a culturii vremii sale, a spiritului epocii, ceea ce ne indică faptul că Ion Budai-Deleanu este o personalitate de primă mărime a culturii autohtone.

Punctele noi de vedere ale celor trei autori subliniază un lucru esenţial: Ţiganiada este un poem alegoric, cu cheie, cu trimiteri subtile sau brutale la esenţa vieţii la români. Merită să înţelegem că dincolo de povestire se află o lume care îşi caută destinul, apelând la dovezi serioase. Trecerea de la lumea reală la lumea imaginară este necesară pentru a pune în lumină taina vieţii, evenimentele şi personajele capătă valoare, sunt dinamice în faptele vremii care au caracter istoric şi naţional. Există o povestire comică şi una eroică în epopee, Vlad Ţepeş îi organizează pe ţigani într-o armată de obşte pentru a preveni trădarea acestora, ţiganii nu creează acţiunea dar o suportă, iar situaţiile limită dau dinamică unei opere care marchează faptele eroice la români, fiind prezentat destinul unui popor şi condiţia lui umană, pe un fundal istoric relevant.

Eroii trec din planul real în cel imaginar cu uşurinţă, existând o viziune magică asupra existenţei în care orice lucru devine posibil, basmul dă sens acţiunii şi scrisului în sine ca operă literară.

Cartea celor trei ne arată că pe plan european au existat încercări similare, unele nereuşite, dar că Ion Budai-Deleanu a finalizat în Ţiganiada acel transfer al miracolului antic prin mitologia populară românească, armonizând faptele din Ţara Românească din timpul lui Vlad Ţepeş cu schema de valori a clasicismului. Epopeea este adaptată la mijloacele reale existente făcând scrierea să curgă spre operă literară serioasă. Chiar dacă există o doză de imitaţie la Ion Budai-Deleanu, prin invocarea muzelor, a sfinţilor şi a povestirii clasice, prin faptul că autorul se întoarce la Homer şi apoi la Vergiliu, Horaţiu sau Ovidiu, acestea toate salvează opera pentru că Ţiganiada este o operă de sine stătătoare solidă, reper în literatură.

Cei trei autorii insistă pe o analiză a  limbajului utilizat de Ion Budai-Deleanu în Ţiganiada, iar unele asemănări cu realitatea de astăzi ne duc la concluzia că Ţiganiada este posibilă chiar la nivel real în anii aceştia din urmă, că asemănările dintre opera literară şi realitatea zilnică a unei Românii europene sunt puncte de reper pentru cel care doreşte să vadă dincolo de întâmplările de fiecare zi, să descopere alegoria vremii şi cheia vremurilor, dar şi tristeţea celui care îşi doreşte o altă viaţă, ancorată în civilizaţie. Dumitru Hurubă nu ezită să sublinieze acest lucru în cronica sa şi o face în stilul său de umorist preocupat de morala vremii.

Putem concluziona că aceste noi puncte de vedere ne arată că Ion Budai-Deleanu a depăşit sistemele literare, că opera sa este una solidă, că apropierea de farmecul naturii şi localizarea personajelor sale în povestire, limbajul expresiv şi concret,  cu imagini puternice care se imprimă în conştiinţa cititorului, cu fapte care curg mai accentuat, ca într-o epopee clasică, cu dorinţa de a pune în lumină adevărul vremurilor şi pasiunea pentru scris, fac din Ţiganiada o operă realistă durabilă care dă consistenţă literaturii române, iar faptul că autorul clasic a apelat la marile modele arată că avem de a face cu o persoană înţeleaptă care cunoaşte destinul unui popor şi este profund preocupat de el. Menţionăm că cei trei autori au lăsat să se înţeleagă că parodia pune o tuşă corectă asupra întregii povestiri a Ţiganiadei.

Dumitru Hurubă şi echipa sa cu punctele ei de vedere, au adus suficiente dovezi că libertatea în artă poate  da sens înalt unui destin tragic atât la nivel de individ cât şi la nivel de naţiune.

Concluzionând, Dumitru Hurubă, Doina Bălţat şi Călina  Gherga- Ciochină au recuperat sensul uitat al destinului nostru, printr-o scriere sinceră, bogat documentată şi cu dorinţa de a pune în lumină actualitatea autorului şi a operei sale la intersecţia marilor imperii cu faptele oamenilor simpli.

 

 

Constantin Stancu

 

Mai 2009.             

Îmi pare rău, dar prezentul nu există! Viitorul este mai comod... În trecut povestea era mai frumoasă...

 

Prezentul nu există

 

 

Prezentul acesta nu există, n-a existat, nu va exista,

vor exista o patrie, un mit, o umbră, un cuvânt, o păpădie...

 

Fiinţa se dizolvă-n focul lichid de la marginea oraşului,

în zona în care ard resturile unui prezent trecut şi viitor în acelaşi timp. 

 

 

Cineva trece dincolo de autostradă,

merge pe apele care înconjoară oraşul,

pe apele acelea plutesc mănăstiri şi zgârie-nori

făcuţi din cea mai rezistentă sticlă,

în care se reflectă cerul şi Ziua de Apoi.

 

Prezentul miroase a mort sau a carne putredă,

este impur ca iedul fiert în laptele mamei sale,

 

din acest motiv preferăm trecutul, povestea este mai frumoasă,

timpul trece prin noi fără durere, atunci suntem învingători,

ne-am învins pe noi înşine...

 

Viitorul este mai comod decât acest prezent corupt de toţi oamenii deodată...

 

Din umerii profetului aurul se evaporă, pare o aripă ori umbra cuiva...

 

C Stancu

 

 

Dumitru Hurubă despre Camil Petrescu... (Fragment)

 

Doar

             APROPO DE CAMIL PETRESCU

 

Poate greşesc, dar am obsesia că şi în cazul lui Camil Petrescu se instaurează tot mai ferm pericolul uitării, sau cel puţin o formă a reevaluării operei, dacă nu cumva şi a Omului/scriitorului. Noua clasă de teoreticieni, critici şi istorici literari, cu unele excepţii, par(?) prinşi într-un proces profund de schimbare, de aducere a creaţiei la numitorul comun în care literaturii autohtone să i se impună un fel de modus vivendi adaptat şi adoptat cu respectarea normelor din afara ţării. Ca să fim în rând cu lumea, dar „călcând totul în picioare”, inclusiv, sau mai ales, acel tot reprezentativ ca tradiţie. Astfel, aşa mai pe tăcute, Camil Petrescu şi a lui creaţie, au cam devenit în istoria literară mai recentă un fel de zonă tabu pentru unii comentatori şi, sper, nu diriguitori ai literaturii şi culturii naţionale. În orice caz, cert este că autorul unor opere precum Danton, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Patul lui Procust, Act veneţian, Jocul ielelor…, începe să devină o necunoscută pentru tinerii actualelor generaţii, în timp ce învăţământul online completează cu succes tot mai deficitara pregătire a elevilor. Pe de altă parte, cu toată cutezanţa, invit pe oricine la recunoaşterea unui adevăr care, prinzând viteză, proiectează nivelul de cultură generală spre mediocru, dacă nu cumva chiar spre… sinistru. Şi nu mă feresc aici să aduc în prim-plan un argument-detaliu al unei situaţii circumstanţiale: dacă admitem, ca mic derapaj de la idee, că şi Camil Petrescu, aşa cum se întâmplă la oricare scriitor, s-a adresat prin scrierile sale unei anume categorii de cititori, respectiv celor care au fost în stare să-l priceapă. Ceilalţi? Simplu: aceşti ceilalţi sunt înaintaşii celor de azi, celor care, în gândirea lor îngustă şi cultură submediocră, se organizează din… mers pentru a lămuri o dată pentru totdeauna că tradiţiile trebuie distruse, în timp ce lumea literară de valoare ineptă să ocupe locul primordial, aşa cum bine… merită. În această ordine de idei, trebuie să se ţină seama că atât tradiţiile cât şi clasicii trebuie băgaţi la index, fiindcă romantismul, sămănătorismul, poporanismul  şi alte „chestii” de astea, nu au cum să treacă de ’89! Începem o eră nouă – gata! 

Păşim vitejeşte alături de lumea bună a scrisului contemporan naţional şi universal şi vom da cititorilor din întreaga lume opere cu adevărat valoroase. Este de la sine înţeles că ne vom elibera încet de tarele unui anume soi de naţionalism care a contribuit substanţial la marginalizarea creaţiei noastre literare de până la noi, adică un provincialism din ghearele căruia nu prea am evadat, cu toate zbaterile câtorva generaţii. Dar, în sfârşit, avem cum şi cu ce să demonstrăm că suntem în posesia capacităţii de a ne circumscrie în contextul general care, la rândul său, este parte al sistemului atotcuprinzător de globalizare, atât de dorit şi adulat. 

 

Un suprarealism problematic însoţit colegial de un postmodernism cam plin de ifose, plus alte apucături destul de paralele cu literatura de valoare, sunt unite într-o formaţie puternic-vocală cântând prohodul unei literaturi plină de entuziasm şi de patos lansată într-un spectacol ieftin cu actori lipsiţi, în multe cazuri, de individualitate. Dintr-un amestec de poeme ale unor autori diferiţi, alegerea unei creaţii-poem, fie prin tragere la sorţi, pentru a ghici autorul, va fi în cele mai multe cazuri, un eşec, fiindcă oricare poem poate fi al oricărui autor…  

În aceste condiţii, Camil Petrescu, cu opera sa, apare ca un intrus într-o literatură modernă-modernistă, fiind considerat un autor care nu numai că nu face trecerea de la romanul tradiţional la literatura actuală, ci constituie o stridenţă care distruge fără drept de apel armonia dintre creaţiile literare actuale…

Aşadar, Camil Petrescu, în contextul actualei noastre literaturi, este un autor total depăşit…             

                             Dumitru Hurubă

(va urma)

 

 

*Foto: Camil Petrescu (Sursa MNLR)

Dumitru Hurubă

 

 

Constantin Stancu - Toate drumurile încep de la Ierusalim

Ion Scorobete: un poem din vremea pandemiei... Bagaj de mână cu sau fără izoletă (11)

Ion Scorobete
 

Po(e)mul... Frate ne ești, simbol și prezență

 

Pomul

 

 

Tu, pom puternic, înalt,

Cu vârful ramurilor atingi

Cerul albastru, cu adevărat,

Pomule, tu ştii să plângi?

 

Lumina e la tine-n ramuri,

Mierla poate cuibul să-şi facă,

Eşti semn pentru neamuri,

O, greierii nu vor să tacă...

 

Pomule, tu ne eşti simbol,

Pomule, chiar frate ne eşti,

Te-ai născut, în ger, viu şi gol

Cum se nasc și cele cereşti!...

 

Pomule, tu trebuie să ştii,

Iată, o secure ai în rădăcini,

E semnul aspru a celor vii,

Învăluit în, triste, albe minuni...

 

Fără roadă vei îmbrăţişa

Focul precum un anotimp,

Moartea, da, se va-înfăţişa,

Nu vei avea iubire, timp...

 

Ar trebui să ai o roadă bună,

O naştere în Duhul Sfânt,

Cineva o să-ţi și spună -

Luminat eşti prin Cuvânt...

 

Omule, tu eşti acel pom

Şi Patria este aproape,

Omule, tu ai un Domn -

Iisus venind pe timp şi ape...

C Stancu

Foto: I. Badiu - Imagine din Retezat

Voicu Lăzăruț, Viața după dosar... - Este o analiză între luciditate şi revoltă. Dacă există o artă a vieţii, există şi o artă a superficialităţii şi a minciunii. Cu ironie, Voicu Lăzăruţ reţine un citat din J.W. Lec: „Abia, când am ajuns în beznă, mi s-a luminat capul!”

 

Arta de a trăi

 

(Voicu Lăzăruţ, Viaţa după dosar, Deva:Editura Gligor Haşa, 2015)

 

Viaţa după dosar, o viaţă complicată, o viaţă irepetabilă. Voicu Lăzăruţ, curajos şi frenetic, îşi prezintă viaţa prin prisma celui aflat sub lupa fostelor organe ale securităţii. Una era varianta „oficială” pusă de prieteni şi apropiaţi în fişierele organelor de informaţii, alta e varianta trăită, durută şi lăcrimată. Revoltat pe sportul „dosariada”, la modă după anul 1989, revoltat pe caracterul unor oameni pe care i-a considerat prieteni, scriitorul se aruncă în lanul de fapte. Faptele cetăţeanului în vremea vieţii sale.

Plecând de la imaginea liniştită din zonele publice ale oraşului, cu pensionari amabili şi binevoitori, cu pensii babane şi trecut armonios după regula comunismului bine asezonat cu duplicitari, autorul îşi prezintă viaţa cu simplitate, mânie şi, chiar, furie.

Dosar? Vreţi dosarul, iată, e aici, la dispoziţia dumneavoastră!

Viaţa: Arta de a trăi şi a îmbătrâni! Cei sensibili înnebunesc, dragostea îi copleşeşte, vin regrete, boli, neantul cu ritual şi reţete compensate. Neputinţele cele de toate zilele. Toţi vom ajunge în acest punct, irepetabil şi brutal. Rămân amintirile, singurătate, fuga în virtual, iubirile care te ajung din urmă, pasiunile care au adus timpuri de foc. Fotbal, jocuri de societate, vremuri cu mituri şi istorii care au făcut... istorie. România este a noastră, miturile ne aparţin, boala poate fi ocolită prin fantezie.

Surprinzător, autorul ne prezintă şi o bibliografie, cărţile care au modelat textele, cărţile care i-au inundat viaţa, de la Inteligenţa materiei la Candidaţi la fericire, de la Idiotul la celebrele legi ale lui Murphy, de la Ghidul birocratului la Regele manelelor. Şocul „dosariadei”, şocul morţii şi al efemerului în pânza de păianjen a eternităţii.

Argumentele autorului: „De ce mai vreau Dosarul CNSAS? Pentru simplu fapt că vreau să văd cine şi ce a scris în caracterizări şi turnătorii despre mine şi familia mea, noi trei, membrii de nădejde şi de conducere ai P.C.R. Vreau să-mi elucidez propriul trecut, pe etape. Vreau să se deconspire structurile şi acţiunile securităţii, cu efecte asupra întregii mele generaţii. Vreau să-i ghicesc şi să-i recunosc clar pe cei ce făceau această mizeră activitate” (p.6).

Arta de a trăi, este arta dezamăgirii: Oameni în care cetăţeanul de rând şi-a pus nădejdea. Vin minciuni, interesul care acoperă caractere, cultură, educaţie, agresivitatea celor care fug după avere, avere, avere...  O revoltă împotriva sistemului. „Societatea noastră de acum miroase a lene, a minciună, superficialitate politică, făcută de incapabili. Peste tot sunt judecăţi fără minte şi caracter, aproape toţi mimează munca şi gândirea, deşi, peste tot miroase a creier ars sau mâinile bătătorite” (p.24). Este o analiză între luciditate şi revoltă. Dacă există o artă a vieţii, există şi o artă a superficialităţii şi a minciunii. Cu ironie, Voicu Lăzăruţ reţine un citat din J.W. Lec: „Abia, când am ajuns în beznă, mi s-a luminat capul!”.

Interesante sunt pasajele în care autorul abordează fotbalul ca fenomen social complex, o lume a bărbaţilor care apar eroi, vedete, rataţi, mizerie şi glorie. Memorialistul reţine cu plăcere acest spectacol social oferit de fotbal, fără documentare, fără analize pe statistici, doar bucurie plină. El reţine un citat din S. Heginbotham: „Oricine a inventat fotbalul, ar trebui să fie venerat, ca un Zeu!”. Apoi, plonjează în viaţa unor fotbalişti care au activat în provincie. O face cu atenţie, redând dramele, erorile, greşeala. Oameni care s-au ratat. Viciile i-au răpus, zeii de o zi au căzut în noroi. De ce? Voicu Lăzăruţ are răbdarea de a nara, povestea este una tragică, povestea unor gladiatori care au murit fără să ştie de ce. Vremuri şi oameni în iarbă...

Iarba acoperă toate...

Interesant este capitolul dedicat cartoforilor, jucătorilor de jocuri de noroc, otrava societăţii, microbul care distruge suflete. Analiza făcută este una devastatoare, e analiza unei societăţi în cădere, redă în microcosmos marile valuri din macrocosmos. „Este flagelul moral şi vital al contemporaneităţii! Este speranţa, ce veşnic nu moare! Jocul în sine, jocul de cărţi este de fapt, jocul de numere sau figuri. Este în prezent amplificat astăzi, dar în genetica omenirii există de mii de ani” (p.197). Ne sunt prezentate destine şi fapte de „gambler”.

Despre istoria care ne-a afectat viaţa, memorialistul reţine o definiţie luată din emisiunile de televiziune: Petru Groza = Don Quijote / Romulus Zăroni = Sancho Panza. Politica a ridicat oameni pe piedestal, i-a coborât pe unii, rămân miturile, bancurile, clipele pline de umor şi zădărnicie. „Petru Groza nu a fost un filozof al istoriei, ci un iscusit al vieţii, care a trăit mereu în contradicţie, când cu burghezia, când cu dictatura proletariatului”. Acestui erou de film, personalitate controversată, un tânăr istoric, Dorin Liviu Birfoi, i-a dedicat o carte importantă: Petru Groza, ultimul burghez. Voicu Lăzăruţ remarcă faptul că istoricul s-a documentat asiduu, a creat un personaj şi mai complex decât a fost în realitate. Analiza făcută în Viaţa după dosar este una ludică, fiecare om a avut şi va avea un dosar undeva.

Despre iubirile cu tâlc, putem reţine că există un tumult al hormonilor adormiţi, o veşnică alergare spre plăceri care nu consolidează. Autorul povesteşte cu plăcere aventuri care s-au sfârşit în „cutia cu amintiri”. Sunt evenimente care au făcut deliciul bărbatului tânăr, amintiri care acum sapă la baza viselor.   

„Erau minţi ale unor femei mai tinere, la care n-am umblat deloc, le-am iubit în stare brută. Căci îmi plăceau femeile, cu un corp şi o curăţenie perfectă şi să fie puţin curve. Au existat pentru câteva ore sau zile, în viaţa mea şi femei „ghips” sau marmoreene, care erau bune de soţii, poate, doar, după 60 de ani sau de murături, poate într-o altă viaţă, femei amorfe, pe care le-am evitat, cât am putut, în viaţa amoroasă” (p.250).

Tristeţe şi luciditate în prejma morţii, pentru unii oameni care s-au dus în cimitirul necesar, a fost o oportunitate orizontală. Autorul abordează fenomenul cu o energie specifică bărbatului care priveşte în mai multe direcţii, convins că viitorul stă pe stânca trecutului, iar prezentul merită puţină atenţie. „În cimitirul dragilor noştri înaintaşi îngropăm vieţi, care au avut tot timpul frica de moarte. La unii a fost mai mare frica de sărăcie, accidente, boli, singurătate, când erau în viaţă, până au trecut în altă lume. Nu pentru că eu mă dau „Doctor în Frică”, dar frica este boală universală” (p.95).

Pentru Voicu Lăzăruţ dosarul este ocazia perfectă să retrăiască momente fierbinţi ale vieţii. Temele în carte, aparent fără legătură, se leagă prin timpul mărturisirii. Totul pare a fi venit foarte repede. Sociologia, psihologia, sportul, literatura, iubirile, greşelile sunt prinse în filmul propriu, după un scenariu care se doreşte veridic. Taina aparţine celui care scrie, celui care uneşte părţile pentru a forma întregul.

Există în această carte teme pentru mai multe cărţi. Cu timpul, scrisul lui Voicu Lăzăruţ va căpăta mai multă consistenţă. Naraţiunea se va fixa pe teme majore bine coagulate în viaţa reală. Interesul său pentru lumea în care a trăit, trăieşte şi speră să creadă, este autentic. Revolta se transformă treptat în jurnal, foamea de adevăr îl presează, sensurile scapă multelor personaje care se mişcă în planul poveştii. Remarcabil faptul că fiecare dintre capitole are unul sau două citate din scriitori sau personalităţi importante. El leagă viaţa după dosar de marile evenimente culturale care au zguduit lumea. Conştiinţele au fost marcate de vorbe celebre. Generaţiilor care vin după cele petrecute, nu vor înţelege misterul care a ţinut în priză alte generaţii, în ciuda tensiunilor sociale. Cu alte cuvinte, este o artă modul în care trăim acest dar.

Povestea începe banal: „...viaţa de pensionar îţi oferă o pensie mică, dar o libertate mare de acţiune, o independenţă şi o libertate de invidiat, m-am hotărât într-o frumoasă zi de iarnă, să fac o cerere de acces la dosar...”(p.5).

Finalul este încrâncenat: „Categorisim oamenii, cântărim creiere şi caractere, de pe poziţia noastră, de pe un piedestal temporal. Ne erijăm în legiuitori, judecători, profeţi şi, în general, schimbăm destine umane, cu un aer dictatorial şi de intoleranţă” (p. 308).

 

Constantin Stancu

Feb, 2016

 

 

 

Mirela-Ioana Dorcescu, Celesta... Un roman al întâlnirilor... „Arina își povestește experiențele în această carte, se rupe din căsătoria ei anterioară, devine liberă și deschisă unei noi relații, una visată, dorită, una ideală. Teodoru o inițiază în această călătorie unică, inedită, la o vârstă complicată, când oamenii s-au așezat în matca unor relații consolidate, fără riscuri sociale, spirituale, existențiale. Acceptă provocarea, are simțul eternității, energia necesară de a continua. Viața celor doi se reface din cenușă, din zgura unor fapte arse. Iubirea este motorul care pune în mișcare lumea”

 

Constantin Stancu

 

Edenul de lângă noi

 

 

 

Celesta este un roman dens și incitant, plin de surprize și căutând certitudini, scris cu pasiune de Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu și publicat la Timișoara: Editura Mirton, 2018*. Subiectul textului îl constituie experiențele unei femei mature, Arina, în relația sa cu Teodoru, personalitate puternică, înzestrată cu energia unui destin de excepție.

Ambii, ajunși la vârsta deplinei cunoașteri a vieții, au ocazia să intre într-o zonă a descoperirilor, printr-o iubire înnobilată de curiozitatea depășirii limitelor convenționale.

Teodoru, poet, cult, cu operă consolidată, capabil de creații valoroase, participant la viața culturală a orașului, se află după un mariaj încheiat cu pierderea soției, desemnată, în carte, prin pronumele EA, convertit în substantiv propriu. Aceasta este Celesta, cu alte cuvinte, femeia care a trecut dincolo, în lumea exclusiv spirituală. Cei doi au format un cuplu întemeiat pe iubire, au avut o relație strânsă, până la contopire. Două suflete într-un trup… O parte s-a dus, a rămas sufletul, atins de eternitatea clipei de iubire. Teodoru simte pierderea ca pe o rană, caută să depășească drama prin munca sa de scriitor și de recuperator al operei celei care i-a fost parte din ființă. Caută să se autodefinească. Omul, însă, nu este destinat să trăiască singur, ducând în suflet tot timpul și nontimpul primit în anii anteriori. Teodoru se desprinde cu greu de trecut, de miracole.

Arina apare, însă, în economia divină și schimbă perspectivele. Profesor universitar, preocupată de viața literară, de opera lui Teodoru ca mărturie în epocă, în stare să pună în valoare maximă creația poetului, intervine, prin destin și predestinare, în viața lui Teodoru.

Arina își povestește experiențele în această carte, se rupe din căsătoria ei anterioară, devine liberă și deschisă unei noi relații, una visată, dorită, una ideală. Teodoru o inițiază în această călătorie unică, inedită, la o vârstă complicată, când oamenii s-au așezat în matca unor relații consolidate, fără riscuri sociale, spirituale, existențiale. Acceptă provocarea, are simțul eternității, energia necesară de a continua. Viața celor doi se reface din cenușă, din zgura unor fapte arse. Iubirea este motorul care pune în mișcare lumea. În această călătorie de inițiere, Arina se confruntă cu EA, fosta soție a bărbatului iubit: o umbră permanentă, greu de explicat. Teodoru mai păstrează în biroul lui urna cu cenușa fostei soții, ca o prezență bizară pentru restul oamenilor. Femeia nu poate înțelege, la început,  această legătură a lui Teodoru cu EA. Există, la prima impresie, ceva inacceptabil și de netrăit.     

El, cunoscător al tainelor feminine, om cu o cultură profundă, adept al valorilor creștine, o duce în labirint, îi prezintă oglinzile necesare, o reînvăță lumea pierdută a cuplului EL și EA (Ish / Isha), așa cum a stabilit-o Creatorul.

Fosta soție (EA) este o prezență spirituală, una care nu piere, e la fel de vie în mintea bărbatului, în lumea subtilă a universului, precum orice altă entitate. Așa va fi și Arina. El este responsabil, din acest punct de vedere, pentru femeile din viața sa, în mod egal, cum s-a rânduit la Geneză.

Întrebările pe care și le pune Arina, frământările zilnice, copleșitoare, și luminile iubirii îi desăvârșesc identitatea. Devine femeia care-și urmează bărbatul, dispusă mereu să învețe, să înțeleagă. O inițiere destul de lentă, valorile culturale, dialogul, capacitatea de adaptare, dorința de împlinire deplină o duc într-o zonă a certitudinilor spirituale. În toate se simte Mâna lui Dumnezeu, pentru că ei se pun la dispoziția energiilor divine care pot schimba oamenii.

Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu reușește performanța de a scrie un roman al tensiunii dintre bărbat și femeia sa, de a povesti noua experiență, într-un limbaj deschis, sincer și curat.

Teodoru are capacitatea de a duce această relație în zone greu de bănuit la început, se recuperează timpul risipit în fapte simbol. El este bărbatul-preot, se îmbracă elegant, folosește un parfum rafinat, este atent la gesturi, ca într-un ritual, cuvintele sale au forța de a influența mintea iubitei (metanoia) și de a o duce în zone tainice. Este arhetipul, recuperează amprentele divine. În fața iubirii, dispar, la ambii protagoniști, orgoliile, mândria, experiența de viață asimilată prin uzanțele normale, apărând, în schimb, bucuria, curiozitatea, puterea de a învăța.

Evoluțiile din cuplu sunt analizate deschis, uneori, cu multă duritate, se pătrunde în mintea personajelor ca într-o sală cu oglinzi. Sinceritatea și capacitatea de a vedea peste limite rezolvă echilibrul dintre cei doi. Restul personajelor dau consistență povestirii, sunt apariții fugare, colegi, admiratori și copii, maturi și ei. Personajele conferă dinamism povestirii, pun în evidență frumusețea relației dintre el (Teodoru) și ea (Arina).

Este o poveste de dragoste? Așa intenționa autoarea. La final, descoperim o poveste a inițierii în lumea spirituală, lumea care pune în mișcare carnea, materia, sângele. Principiile biblice luminează narațiunea, o limpezesc, simbolurile se încheagă, universul se reface în mintea celor doi pe alte coordonate.

Povestea demonstrează că oamenii se caută pe sine, iubirea este o relație ce durează în eternitate, dincolo de aparențe. Raiul este lângă noi, poate fi atins cu inima, se deschide un alt orizont după faptele de fiecare zi.

Sunt câteva etape simbol: În Piața Libertății din cetatea lor (Timișoara), o țigăncușă vindea brândușe. Teodoru i-a cumpărat un buchet Arinei. Țigăncușa are o remarcă pentru cei doi: „Frumoasă doamnă ai!” (p. 47). Vânzătoarea de flori are  vocație divinatorie, ca în marile mituri antice.

Urmează căsătoria, oficiată direct, în parc, de cei doi, în fața lui Dumnezeu, fără intermediari, ca un jurământ pur, de nerefuzat. Teodoru citează din Biblie un text (cititorul va afla conținutul), este bărbatul-preot care își duce femeia în fața Cerului. Ulterior, cei doi apelează la ritualul civil și bisericesc al căsătoriei, la tradiția din lume, care  consolidează și aduce siguranță.

Călătoria celor doi la Carani, satul natal al Arinei, este o călătorie de inițiere inversă pentru Teodoru, el acceptă universul femeii sale ca pe un dat favorabil.

În final, urna cu cenușa EI (a fostei soții) este îngropată conform ritualului bisericesc, realitatea văzută devine (măcar temporar) o certitudine. Umbrele se topesc în pasta timpului brut.    

Livius Petru Bercea notează, pe coperta interioară a cărții: „Celesta este un Bildungsroman modern, cu deschideri metafizice, în care Teodoru (poet de succes, bun cunoscător al Bibliei, el însuși în căutarea unui echilibru interior, deci având nevoie de <<sprijin>>) își va asuma rolul de Pygmalion, în raport cu Arina (a cărei realizare profesională nu poate contrabalansa neîmplinirea afectivă)”.

Iată cum redă Arina clipa trăită, experiența unică de a fi iubită de Teodoru: „Trăiam clipa. Lunga mea clipă de fericire. Istovitoare. Sclipitoare. Uitasem cu desăvârșire toate întrebările de până acum. În sufletul meu era pace. Mă odihneam, în sfârșit. În armonie. Trăiam dragostea fără nicio umbră de îndoială. Din copilărie, de când mă iubeau bunicii, n-am avut parte de o asemenea dragoste” (p. 72).

Frământările femeii, prinsă între relații sociale dure, general acceptate, și iubirea care deschidea noi orizonturi, sunt descrise cu emoție: „Ceea ce oamenii legii amânau sine die, a împlinit Dumnezeu repede și tranșant. Nimeni nu a avut de suferit. Fiecare a primit ce merita. S-a limpezit situația, s-a netezit calea pentru mine. Următorii pași i-am făcut singură. Motivată de sentința definitivă de divorț. De vârsta mea. De sprijinul necondiționat al familiei mele. De brațul protector al lui Teodoru. De convingerea că Dumnezeu mi-a dat un semn clar că exist pentru El și că merit ajutorul Lui. Cel Drept mă eliberase” (p. 103).

Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu povestește simplu, sincer, fraza ei are un fior care străbate mesajul real, ea se armonizează cu dramele pe care le descrie. Le înțelege și le pune sub lumina Providenței. În spatele narațiunii, sunt personaje concrete, care au suferit pentru a se pune pe linia desăvârșirii.

Istoria literară va reține episodul povestit, ca pe o bază serioasă de analiză a vremii în care s-au scris cărți importante. Cine a citit cărțile lui Eugen Dorcescu va înțelege mai mult din povestea de dragoste prezentată de Arina. Unele lucruri merită a se păstra în tăcere și cu sfială. Altele se pot expune deschis, există modele prin care lumea devine mai frumoasă. Depinde și de valorile spirituale pe care ni le asumăm. Arina, de exemplu, află întreaga poveste a Bibliei de la Teodoru, cunoaște astfel, mai profund, cum a modelat Dumnezeu Adevărul dat oamenilor, ca o eliberare de țărâna trecătoare din care am fost făcuți. Povestea Bibliei devine povestea lor, povestea omului care iubește sub stele grele de lumini, ce i-au devenit străine prin uitare (p.p. 156-158). Iată cum explică Teodoru textul sacru: „Aceste Cărți sacre și povestea lor reprezintă Minunea Minunilor! Frumusețea Frumuseților! Sunt inspirate de Duhul Sfânt. Se simte. Când citești oricare verset din Textul canonic, resimți un suflu teribil, o energie copleșitoare” (p.p. 157-158).

Arina recunoaște, în povestea aceasta, că personajele cărților sale sunt cele care o ajută să se caute și să se regăsească. Prin faptele, prin vorbele lor, prin dramele care sparg eternitatea secretă și permeabilă, câteodată.

 

 

C Stancu

______________

*Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, Celesta (O poveste de dragoste), roman, 207 pagini, Timișoara: Editura Mirton, 2018.

       Foto: Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu