Adrian Botez: DIN SACII CU MORȚI – SUNĂ - -NTR-UNA – MEREU ! – CELULARE

 

DIN SACII CU MORȚI – SUNĂ - -NTR-UNA – MEREU ! – CELULARE 

 

 

 

din SACII CU MORȚI – sună - -ntr-una – MEREU ! – CELULARE :

probabil că MORȚII-au uitat : DUMNEZEU – LUMI CA ASTA – MAI ARE !

…din SACII CU MORȚI – AMENINȚĂTOR – tot sunau CELULARE :

”NE  VOM  ÎNTOARCE – VIILOR ! - și va fi – atunci – VAI DE MAMA ABSURDĂ – CARE VĂ ARE !”

 

…în SACII CU MORȚI – AU TĂCUT CELULARE  - PE RÂND :

PE RÂND – se crapă toți SACII - -ntr-o VOINȚĂ și-un GÂND :

NESFÂRȘIT DE ÎNALȚI – MORȚI SE RIDICĂ – deodat' – HORCĂIND :

 

OCHII LOR DE JĂRATEC – MISTUITORI – ne aprind – SFÂRÂIND :

…SCRUM – cu toții – ÎN IMENSE GRĂMEZI – TOȚI VIII VOM FI !

…SACI nu se mai fac – de-o vreme – pentru CENUȘA- DE-ZI…

***

 

Prof. Dr. Adrian Botez

Foto: Ierusalim, măslini vechi

Drumul spre Tenerife... O călătorie spirituală cu Eugen Dorcescu

 

Eugen Dorcescu, eremit şi scrib în timpul vieţii sale pe care o prinde şi care îi alunecă printre degete în acelaşi timp, ne propune o călătorie interesantă, o călătorie spirituală iniţiatică prin volumul de versuri Drumul spre Tenerife – Editura  „eubeea„ – Timişoara, 2009. 

Cartea este o carte a misterelor şi una a tainelor şi vine dintr-o viziune cristică, o viziune a celui care ştie şi care doreşte bucuria apropierii de Dumnezeu ca şansă de a exista real şi imaginar în acelaşi timp, de a exista pur şi simplu în modul în care am fost creaţi, dincolo de limitele noastre impuse de carne (sarx) şi păcat . 

Călătoria pe care ne-o propune este şi ea una reală şi imaginară în acelaşi timp, limitele nu par a exista între cele două, doar cititorul neatent ar putea găsi limite, întrepătrunderea dintre cele două lumi este secretul volumului şi cheia pentru cititor şi pentru autor de a se elibera de zgura din fiinţă pentru a accepta desăvârşirea la care am fost chemaţi ca oameni creaţi prin har. 

Drumul este necesar şi este autoimpus şi liber în aceeaşi măsură pentru că Dumnezeu ne-a lăsat liberul arbitru, dar tocmai prin acest lucru am devenit dependenţi de El. Autorul cunoaşte bine spiritul biblic al devenirii, duhul special care izvorăşte din textul biblic, spiritul cristic caremarchează omul, istoria, universul. Operele anterioare ale lui Eugen Dorcescu, versificare unor cărţi ale Scripturii au fost un exerciţiu de cunoaştere şi autocunoaştere care i-au permis să înţeleagă şi să exprime taina vieţii, care este una spirituală copleşitoare.

Epilogul volumului defineşte această lucrare spre desăvârşire a fiinţei umane: „tenerife/ pumnul lui Dumnezeu/ strângând laolaltă/ ţinând împreună / infernul şi/ paradisul”.

Poemele din volum au încărcătura spirituală specifică textului biblic, acolo unde scribul etalează mijloacele prin care ne putem apropia de Dumnezeu şi,  din acest punct de vedere, nimic nu este gratuit, poezia adevărată este una necesară sufletului:  „poezie de artă e/ să afirmi şi să crezi că poezia/ şi arta sunt gratuite”.  Brusc, descoperim nevoia de a ne hrăni sufletul mai mult decât nevoia de hrană fizică, călătorind spre Tenerife ...

Eugen Dorcescu insistă pe ideea că fiecare are un drum al său: „drumul spre emaus/ drumul spre damasc/ drumul spre tenerife/ vai mie/ bătrân şi uscat/ eremit/ ce mic/ ce lumesc/ ce nevrednic/ ce unic/ ce neînsemnat/ ce trupesc/ ce departe/ ce zadarnic/ ce tragic/ ce singur/ sunt Doamne/ nenorocitul de mine/ fericitul de mine”.   Acest drum trebuie să-l străbată fiecare, este drumul propriu al individului prin  infinit şi eternitate sub Ochiul atent a lui Dumnezeu.

Cititorul va înţelege că povestirea, simplă în esenţă, atrage lucruri profunde, scrisul poemelorare ceva din stilul Bibliei în care lucruri aparent simple, obişnuite indică spre lucruri neobişnuite din zona nevăzutului, a spiritului pur, atins de adevăr, acel adevăr care ne face mai liberi şi care ne purifică, ne sfinţeşte la modul necesar pentru a nu ne abate nici la stânga, nici la dreapta de la drum: „drumul este atât de/ cuprinzător de/ prezent încât copleşeşte/ conştiinţa/ iar noi vom afla ce este/ el cu adevărat/ abia atunci/ când nu va mai/ trebui să-l străbatem”. 

Pe acest drum fiecare este singur, umil şi expus destinului, după un plan în care reperele duc spre viaţă sau spre moarte: „vechea mea traistă de / drumeţie / plină cu frunze din pomul / vieţii / plină cu viaţă / plină cu moarte/ plină cu ierburi/ amare”. Este drumul de esenţă apostolică, unul care vine din însărcinarea pe care Dumnezeu a dat-o omului, aceea de a duce mesajul şi de a fi martor. 

Chiar dacă poemele au repere reale, descriu o cină sau un loc, o plantă sau soarele, întâlnirea dintre bărbat şi femeie sau întâlnirea cu natura, chiar dacă avionul care poartă călătorul spre cer este clar definit şi treapta pe scara spre avion are însemnătate, chiar dacă versurile sunt în limba română, în limba engleză sau spaniolă, călătoria cea mai palpitantă este cea spirituală, irezistibilă, imponderabilă şi care la capătul ei omul este altul: „încearcă să fii ceea ce vei deveni/ iată Eu Cel ce sunt Eu singurul/ care sunt/ îţi ofer acum/ şi pentru totdeauna şansa/ aceasta”. 

Călătoria este una personală şi se petrece în singurătate, Eugen Dorcescu insistă pe această singurătate: „spre insularitatea/ la isla*/ din mine însumi”.   E călătoria care a început cu primul om şi continuă cu fiecare dintre noi, una pregătită de la creaţie, de care nu scăpăm: „aidoma primului om aidoma/ omului primordial/ căutând în sens invers/ paradisul”. În această călătorie viziunea este una copleşitoare, nu aparţine omului, ci este viziunea lui Dumnezeu pentru om: „orizontul/ dincolo de tot dincolo de/ nimic/ dincolo de toate/ nimicul”.  

Taina acestei călătorii este una a odihnei, omul credincios poate intra în odihna Domnului, este pacea dintre om şi Divinitate, una care aduce binecuvântare pentru om, un termen teologic ( profund ) şi care scapă omului modern, răzvrătit şi incapabil să ducă călătoria până la capăt, incapabil să înţeleagă legea drumului, a căii: „drumul include/ în uriaşa-i structură/ mulţimea tuturor/ drumurilor reale/ mulţimea tuturor drumurilor/ posibile/ ba chiar/ mulţimea fără număr a/ tuturor drumurilor/ imposibile/ de fapt acesta e/ drumul/ de la trup către/ suflet/ de la suflet spre/ duh / şi de la duh/ către Duhul”. 

Poemele formează poemul volumului, toate curg, e un râu care curge prin autor, prin cititor, prin lume, e râul vieţii,  are o ţintă precisă: Tenerife, dar care presupune o geografie spirituală profundă, e călătoria spre Ierusalimul Ceresc, fără prea multe semne de ortografie, fără stil special, doar curgere, după modelul manuscriselor vechi. Deşi Eugen Dorcescu nu o spune explicit, implicit se poate înţelege că Iisus este Calea, Adevărul şi Viaţa, aceasta este exerciţiul, pentru că numai în felul acesta ne întoarcem, ajungem la Dumnezeu. 

Dacă am căuta un termen de comparaţie a drumului spre Tenerife,  un model preexistent, Apostolul Pavel, face unul asemănător, descris în cartea Faptele Apostolilor din Noul Testament, când, în lanţuri, ca prizonier, urcă pe corabie, însoţit de sutaşul roman şi comandantul corăbiei şi datorită furtunii de pe mare, ajunge de fapt cel care conduce corabia, cel care vede drumul prin furtună şi salvarea la care am fost predestinaţi. E drumul apostolului… e modelul de la care a plecat autorul volumului, un model înalt şi etalon pentru om. 

Deşi poetul nu este teolog, trebuie să reţinem elementele profunde de teologie din poemul - râu, confirmându-se astfel susţinerile Sfântului Augustin care insista pe contribuţia creştinilor la susţinerea valorilor evanghelice în lume, dincolo de structurile eclesiastice specifice, prin menirea fiecărui om de a fi purtător de adevăr aşa cum l-a primit.  

Eugen Dorcescu a înţeles misterul, dar, modest, rămâne eremitul, scribul… care descrie călătoria spre cer… ca artist, ca poet, ca om ce simte eternitatea ca pe un dar de la Dumnezeu, cu insula de frumuseţe în ochiul său de artist… 

 

C Stancu ©

 

Lumina de jos spre lumina nevăzută... Poem de Aurelian Sârbu. Pridvorul iernii - La Nojag

 

HERALDICĂ

 

 

mă ispitesc încrengături bătrâne -

         rădăcinile cuvintelor

         zvonuri de spovedanie

         clocotind în adâncul meu -

                lumina de jos

                spre lumina nevăzută

 

 

vocea-mi pare că sună tot mai stins

          mă aud surd

                vorbindu-mi

m-aș lua de-un drum

          în brațele tale

crezând în numărul tău magic

                  în doi

cine m-ar însoți departe

           într-o goană incertă ? -

                  îndoiala

                  căderea

 

 

Aurelian Sârbu 

Foto. Bis. Densuș

Revista „Semne”, nr. 1-4/2021. Paulina Popa și frumusețea literaturii...

 

Ion Pachia-Tatomirescu, scriitorul și opera, texte sub lupă. O istorie cu texte după texte. Sumarul ca argument

 

Dumitru Hurubă, SEMNAL - cronici literare (1978-2004)... Cărțile și tranziția, un tsunami literar

 Dumitru Hurubă ne prezintă cronici, recenzii, note literare, texte despre texte, motive pentru metafora operei scrise, argumente pentru a rezista în tsunami, în vremuri grele în care lumea pare a nu fi interesată de lectură, dar în care tot mai mulţi scriu şi tot mai puţini citesc, aparent... Cronicar din pasiune, el ne invită într-un timp al lecturilor, a regăsirilor, a cercetărilor spirituale, a mirării la tema propusă de scriitor.

Dumitru Hurubă ne prezintă cronici, recenzii, note literare, texte despre texte, motive pentru metafora operei scrise, argumente pentru a rezista în tsunami, în vremuri grele în care lumea pare a nu fi interesată de lectură, dar în care tot mai mulţi scriu şi tot mai puţini citesc, aparent... Cronicar din pasiune, el ne invită într-un timp al lecturilor, a regăsirilor, a cercetărilor spirituale, a mirării la tema propusă de scriitor.

Lecturile sale sunt ţipete în pustie, iluziile sunt mirajele de tot felul, cititorul pare a fi cititorul de contor, un contor al pulsului ce vibrează în această epocă a informaţiei. Când totul devine posibil, lectura este imposibila realitate a iluziilor care ne ţin în picioare. Ne sprijină pe trecerea de pietoni sau pe stadion, ori în faţa televizorului.

Desigur, cei care scriu sunt interesaţi de o părere, de un gând despre opera lor. Dumitru Hurubă este preocupat de iluzia care pune în mişcare un univers complicat, adică universul cărţii. O carte este mai mult decât o sursă de informaţii, este o stare… virtuală…

Pentru autorul cronicilor lectura este o incitare la o nouă descoperire, la o nouă revelaţie, ea poate fi negativă sau pozitivă, dar cronicarului îi pasă de cartea pe care a citit-o. Până la urmă, această carte este un fel de jurnal de bord pentru Dumitru Hurubă, el scrie despre aventurile sale literare, despre opere care acoperă domenii variate: istorie, filozofie, sociologie, literatură, cultura ca formă de evadare din cotidian, jurnalul. Trece de la poezie, la proză, la umor, la mărturie. Lumea pare prinsă în menghina dorinţei de a spune, nimeni nu ascultă, toate operele sunt sunete în marele ţipăt de la miezul nopţii, timpul este, iată, ceva copleşitor, cartea ceva concret, ea care rezistă, o cărămidă de pământ ars, din vechime…

C stancu

Dumitru Hurubă, 77 DE POEME. Semne lirice, umorul în vremea tranziției

 

Revista Portal-MĂIASTRA, NR. 3-4/2021. Anotimpuri literare... Semnal

 Sursa: Zenovie Cârlugea/ Lecturi pe sit-ul revistei

Sevele urcă spre cer... Poemele toamnei...

 

Sevele urcă spre cer

 

 

În locul acesta a fost un arbore,

aerul mai vibrează,

simți cum urca spre cer sevele,

parca o frunza cade-n flacăra parului tău, se preface-n uitare...

Rădăcinile țipă, urlă

 

Toamna preface umbrele-n aur,

rădăcinile țipă între viață si moarte,

între neant și veșnicie,

rădăcinile țipă, țipă, urlă,

în lumina zilei arhetipurile își arata carnea imponderabila...

C Stancu ©

 

Iubirea - puțin umor, puțină nebunie... Dumitru Hurubă, Iubind-o pe Amalasunda… Poezii, altfel, volum apărut la Editura Limes în anul 2020, o sinteză a temelor care l-au bântuit pe… poet.

 

Poezia altfel…

 

 

Umorul este domeniul în care Dumitru Hurubă ne-a oferit numeroase cărți, semne prin istoria actuală. Umorul migrează și în poezia sa. În răstimpul dintre romanele sale sau eseurile pe care le-a scris, scriitorul se lansează și în zona delicată, a poeziei cu mesaj. Bazându-se pe forma clasică a poeziei, folosind rima și ritmul interior, autorul ne propune un volum altfel, așa cum precizează. Un volum în care redescoperim stilul retro de bun simț și morală: Iubind-o pe Amalasunda… Poezii, altfel, volum apărut la Editura Limes în anul 2020, o sinteză a temelor care l-au bântuit pe… poet.

Din titlu descoperim că iubirea este motorul iluziilor noastre, iubirea care afectează sistemul nervos, reumatismul și călătoriile în lumea aceasta. De la început, poetul ține să ne avertizeze: stilul este afectat de… topîrcenism, stil la modă în orice vreme. Dar versurile, ideile și temele sunt, totuși, actualizate, apar elemente noi, unele care s-au consolidat în ultimele decenii, bazate pe feisbuk, Internet la liber, indexări normale într-o lume anormală, moda care pune accentul pe look, adică pe imaginea care să facă vitrinele să fisureze când trece ea prin oraș… Lumea de azi este văzută prin ochii poetului de ieri, temele suportă riscurile de rigoare, chiar dacă umbrele mai străbat culoarele literaturii.

Amalasunda este un joc de sunete inventat de poet după reguli proprii, având un cod interior specific. Ele specifică la începutul cărții: „Dacă nu ar fi apărut ea, respectând dorința mea și vrerea lui Dumnezeu, viața mea ar fi fost o cenușie înșiruire de situații, întâmplări și momente scurgându-se  într-un abstract la rândul lui neverosimil” (În loc de prefață, p. 5). În spatele cortinei este o femeie reală, una care a dinamizat versurile printr-un sărut. Este curajul, riscul și biruința poetului în vremuri de tranziție. Chiar prima poezie ne arată: Sunt robul zâmbetelor tale… „Mai hoinăresc prin Parc adese,/ Prin peisaj-caricatură,/ Și toate-mi par neînțelese:/ Precum în minte, și-n natură!” (p.7).

Tablourile pe care se desfășoară povestea lirică sunt câteva: Parcul Dendrologic (Simeria, locul unde trăiește Dumitru Hurubă), natura cu pădurea ei fascinantă, Sovata, litoralul ca o deschidere spre un alt tărâm, pădurea toamna. Parcul este raiul din care au fost alungați cei doi îndrăgostiți, un rai actualizat de preferințele oamenilor, totuși păstrând farmecul unui tărâm care dă naștere la idei, pasiuni, retrăiri, iubiri fatale… Toamna este anotimpul preferat, anotimp al iubirii intense și al trădărilor necesare…, dar nu singurul.

De-mi vei veni, ca un fugar,/Din lumea-ți proprie, imunda,/ Te-aș săruta, Amalasunda,/ Ca pe-o Icoană de Altar!//Desigur, te-aș diviniza,/ Te-aș legăna, să-mi dormi pe brațe,/Și-aș înciuda mulțimi de țațe,/ Că numai tu poți fi a mea!...” (p.12). Un dor nebun îl îndeamnă pe el să plece în Tenerife cu ea, un cadou de ziua ei: „Să plecăm în Tenerife,/Ca să fi și noi deștepți,/ Deși noile tarife/ Ne pocnesc în plex și piepți;” (De ziua ta, Amalasunda, p. 21). Primăvara aduce un vânt care resetează mintea omului, iubirea potențează ideile și aventura modernă: „Bate vânt de Primăvară - /Vremea-i ca o matracucă…/Din pădurea, milenară,/ A rămas doar o… prelucă!// Bate vânt dinspre UE,/ Către țarinile goale;/ Mulți coboară, puțini suie,/ În rest, toți își dau la gioale!” (Noul vânt de Primăvară, p. 25).

Politica zguduie relația celor doi, intevine cu dinamismul ei opac: „Bine, fie-„anticipate”, / Chiar de zece ori pe an/ Dar să fie cu dreptate/ Și sub formă de … ciolan” (Cronică de februarie, p. 32). Politica declanșează marile drame care afectează lumea: „Ay, ce lume, vai de lume!/ Unii sferă-n direct/ Încât fac la gură spume,/ Deși-i doare fix în rect;” (p.32).

Atmosfera în care se derulează povestea de iubire este descrisă cu umor de poet, el simte anotimpul și starea: „Bate vânt de circumstanță,/ De mai mișcă frunza-n fagi,/ Un măgar cu importanță,/ Cară-n spate trei desagi.// …Și coboară toți la Vale/ Oi, băcița, baci, măgar,/ Iar în urma lor, a jale,/Șuieră brădetul rar…// Doar o cioară, în reprize,/ Zice unui corb, brutal:/ - De nu făceai vocalize,/ Aveam astăzi cașcaval!” (Pastorală, p. 88).

Hâtru și sincer, Dumitru Hurubă își face autobiografia în poezia De ziua mea (p.98-100), un portret în care recunoaștem destinul în ipostaze diferite, de la tristețe la umor, de la dramă la iubire, o dinamică ușor ironică, dar cuvintele au greutatea omului împăcat cu sine: o minte… cam zvârlugă, banii au venit cu pipeta, iubirea cu generozitate, dar când totul era frumos și înnodat cu sentimente, fata s-a măritat etc.: „…Pe scurt: am adunat de toate,/ Deși cu Soarta-avui doar certuri…/ Dar o jignesc de nu se poate/ Că, dintr-un secol, am trei sferturi” (p.100).

Imaginea aleii revine în versurile lui Hurubă, a fost/ este în Parc, în Raiul de împrumut: „Aveam, în Parc, aleea noastră -/ Era, de fapt, doar o cărare,/ Un luminiș cu frunze rare,/ Ce ne-aminteau de samulastră…/ Veneau și două veverițe,/ Pe când ne îmbrățișa amurgul/ Și rămânea în urmă burgul/ Cu încurcatele lui ițe…” (Aleea noastră, p. 138). Pe această alee simplă, anonimă, uitată într-un colț de țară, Amalasunda era stăpâna lumii…

Țipătul de fond al poeziei este nunul care invocă trecutele iubiri: Și nu mai știm să fim romantici! Vremurile s-au schimbat brutal: „Nu mai citim, nu mai știm carte,/ Ne-ndrăgostim prin semeseuri,/ Cultura e tot mai departe/Și, din zona Mării Moarte,/ Mai dă semnale prin puseuri…” (Nu mai știm, p. 125).

Din când în când, Dumitru Hurubă îl trădează pe Topârceanu cu …Eminescu, actualizând circumstanțele și faptele celor care cad în iubire: „Ne plimbam pe văi și dealuri, iar ca câte o escală,/ Ne așezam pe iarba moale și-i ședeam cu capu-n poală…/ Apoi, devenind romantici, în virtutea vechii praxe,/ Discutam cu-nflăcărare de impozite și taxe…” (Pseudoidilă, p.59).

În fond, scriitorul este un moralist, sub umbrela iubirii ne prezintă dramele de astăzi, aducând în prim plan, cu toate fațetele umorului, faptele îndrăgostiților romantici din vremea Internetului fără frontiere.

Este un joc, o fantezie, o ieșire din absurdul vieții, a eludare a realității? Amalasunda, cu sărutul acela, ca o pecete și o garanție, anonima care bântuie clipele poetului, plimbându-se pe aleile sentimentelor curate, cerșind puțin romantism, a fost motivul și impusul care a declanșat această carte. Un motiv clasic și necesar, tristețile și haosul se depășesc cu zâmbetul pe buze.

Până la urmă, declară poetul, este în joc modul cum interpretăm lumea.

 

Constantin Stancu

 

*(Dumitru Hurubă, Iubind-o pe Amalasunda…, Poezii, altfel, 160 pagini, Florești-Cluj: Editura Limes, 2020)

 

Blestem basarabean... Voicu Lăzăruț și memoria cea de toate zilele... „Cartea nu este o carte de aventuri, este o monografie a unor familii, este cartea care ne prezintă lumea prin ochii celor care au trăit-o în perioade de criză și-n perioade de liniște, sub arcadele credinței creștine”

 

Jurnalul din jurnalul unor migranți

 

Voicu Lăzăruț este pasionat de istoria contemporană văzută prin ochii unor oameni care au suferit de pe urma evenimentelor destul de cunoscute. El își asumă o viziune subiectivă cu pasiune. Suferința înnobilează ființa umană, dar deschide și noi perspective sociale și spirituale. Cu narațiunea BLESTEM BASARABEAN (Deva: Tipografia Guttenberg, 2019), o monografie a unei familii extinse, o saga reală și pătrunzătoare despre românii de lângă noi, autorul continuă această dramă extinsă a vremurilor noi și vechi. Curajul său este evident, ne prezintă lucruri știute și neștiute despre familiile unor basarabeni care fost obligați să migreze în România și în alte zone ale lumii, împinși de forțele unor sisteme sociale diferite, aflate la limita dintre occident și orient, la granița unei țări afectate de comunism, de fascism, de capitalism, globalism economic etc. Povestea se derulează în mai mulți ani, începe din vremea celui de al Doilea Război Mondial și continuă până în epoca actuală, marcată de regulile globalismului economic, cu multe digresiuni și cu un remember care se impune mereu. Sunt fapte dure, contradictorii, de la agonie la extaz lumea se modelează prin eroii din carte, sub ochii lor, pe spinarea lor de oameni obișnuiți.

Cartea este în fapt o repovestire a evenimentelor consemnate de rudele sau de Margareta Morar, un fost bun specialist în domeniul programelor complexe de calculator, om de bază cândva la Centrala Minereurilor Deva. Autorul a cunoscut-o, femeia i-a fost șefă și a lucrat în colectivul coordonat de ea. Ea a lăsat mărturie un blog pe care a postat multe narațiuni din lumea basarabeană. Viața Margaretei Morar a fost cumplită, a avut și mari satisfacții profesionale în perioada comunistă, lucru mai rar, dar specialiștii aveau un loc a lor în sistem. Jurnalele mamei sale, doamna Fenea, au stat la baza narațiunii lui Voicu Lăzăruț, de asemenea, el a empatizat cu basarabenii și a înțeles drama lor, plus blogul doamnei Margareta Morar. Atenția acordată de autor întregii povestiri este meritorie, el reînvie vremuri care au fost și pe care generația actuală nu le cunoaște sau le cunoaște puțin. Ruptura dintre generații și stilul de viață trăit a dus la acest decalaj spiritual în viața românilor. Faptele basarabenilor fac parte din istoria recentă care a ars pe pământul românesc.  

Cartea ne prezintă jurnalul domnișoarei Fenea Fecla Movilă, ținut de prin anul 1926, o  proză intimă, cu multe detalii despre Kilia-Nouă, despre comunitatea de români basarabeni din zonă. Domnișoara scria cândva: „Simt și acum plăcerea de atunci, când în acea seară m-am refugiat la malul Dunării, unde am călcat cu plăcere pe nisipul fin și fierbinte de la malul Grindului nostru sau pe scândura bărcii de la vârful lotcii noastre pescărești, care ardea și mirosea urât, de la soarele la care era expusă vechea noastră barcă pescărească aflată acolo de mulți ani” (p. 17). Localitatea avea un miraj aparte, Dunărea o înnobila, activitatea intensă a oamenilor făcea istoria mai agreabilă, fluviu curgea prin localitate și prin inimile lor. Era un loc unde se ciocneau civilizațiile mânate de interese comerciale, de destin, de credințe. Jurnalul reține: „Dunărea ne-a dat bogăție, distracție, griji, pericole, o prosperitate generală, dar EA își lua jertfele de marinari, locuitori, agricultori, pescari, într-o natură luxuriantă, lină sau periculoasă, iar în apropierea Deltei se făcea ca această apă să fie o binecuvântare  pentru viața tuturor românilor de pe cele două maluri ale Dunării. O minunăție a naturii, o prosperitate dată de Dumnezeu pentru viața concitadinilor mei de sute de ani” (p. 34).

Ultimul război mondial a adus ruptura în istoria, în geografia, în comunitatea de basarabeni din zonă. Suferințele au năvălit peste oameni, boli, bombardamente, jafuri, nedreptăți, destine frânte, oameni în mișcare spre o Românie dominată de marile puteri sau spre gulagul sovietic. Suferințele au marcat viața familiilor, au fost boli crunte, violuri, oameni morți, oameni alungați, oameni în căutarea destinului. Unii au rezistat impactului, alții s-au prăbușit și împreună cu ei au căzut averi, afaceri, rude apropiate, tradiții… Au fost, cum scrie Lăzăruț, dorințe, blesteme, suferințe, moarte și speranțe…

Mâna lui Dumnezeu la lucru în viața basarabenilor, darurile lor naturale, meseriile acceptate de nevoie, puterea de a rezista, i-a dus la liman, și-au construit o viață departe de Kilia, aproape de români. Unii au reușit să se afirme și în străinătate, în Canada sau în occident, mânați de vântul istoriei care i-a împins la margine de imperii. Au fost „migranții de acasă”, cei care au făcut din pământul românesc o Basarabie spirituală, una care să-i țină în picioare. Ei au trăit cu senzația că rușii au decis soarta Basarabiei pentru mulți ani, imperiu era/ este aproape de zona de trece dintre o lume și alta.

Monografia familiilor de basarabeni este presărată cu portretele unor bărbați atipici, rezistenți, capabili să învingă capcanele istoriei, credincioși, atenți la glasul sorții. Căpitanul de marină Ioan Plămădeală este acel erou din umbră, care a învins sistemul comunist, a reușit să evadeze din zona dictaturii în occident împreună cu familia, a cunoscut tristețea, aventura, eșecul, a biruit. Inteligența lui l-a ajutat în momente de cumpănă și i-a oferit șansa de a cunoaște lumea și a se implica în afaceri de tot felul. Personajul merită un roman special, povestea lui spectaculoasă este una tipică pentru regimul dictatorial care s-a instalat în România în perioada 1945-1989.

Simatoc, un mare fotbalist basarabean, a reușit într-o lume ciudată, în lumea sportului. S-a impus prin talent, printr-o nebunie frumoasă, a jucat la mari echipe de fotbal din Europa, inclusiv la Barcelona, înaintea lui Gheorghe Hagi sau Gică Popescu, vedete ale generației de aur (1986-2003) în fotbalul românesc . A fost un personaj remarcabil, cu plusuri și minusuri, a iubit intens și a avut succes acolo unde puțini au reușit. Portretul lui iese din normalul de fiecare zi, este personajul care a trecut prin zidul dintre Est și Vest într-o perioadă cruntă.

Un alt personaj ciudat, aflat sub aura puterii strămoșilor, este un inginer basarabean care a avut curajul să-l semneze pe Lenin pentru a salva militarii basarabeni aflați pe frontul în care au fost implicată Armata Bolșevicilor în anii 1917, într-o perioadă de confuzie suprareală. 

Într-o stare de revoltă, sentiment care i-a marcat mereu pe basarabeni, este prezentat în carte portretul lui Wiston Churchill, personalitatea care influențat istoria din Estul Europei, inclusiv pe cea a românilor din Basarabia. Revolta este dusă până la limita adevărului istoric, alături de Stalin și Roosevelt, la Yalta, când marile puteri și-au impus voința, imediat după finalul ultimului război mondial. Așa a rămas România în sfera de influență sovietică…

În cuprinsul cărții se face o analiză personală a evenimentelor istorice, inclusiv a Revoluției din Octombrie, plus alte alegații. Intrând în această zonă, autorul riscă unele concluzii care nu au întotdeauna fundament socio-istoric, dar este un autor incomod care îi place mult să intre în meandrele istoriei, să pluseze. Nu o face numai în această carte. A făcut-o și în alte scrieri precum Viața după dosar (2015) sau În umbra fricii (2016), pentru a aminti doar de câteva scrieri. Memoria este materia primă a cărților lui Voicu Lăzăruț, de aici și o doză de subiectivism dar și de curaj literar mai greu de pipăit în zilele noastre.

Evenimentele din cărțile sale se petrec pe fondul războaielor mondiale, ale Marii Uniri, ale Revoluției, pe fundalul marilor tragedii și pe fondul marilor trădări. Fiecare are dosarul său în arhivele istoriei, pare să afirme autorul.   

Și, totuși, iubirea aduce echilibru în viața oamenilor, ea îi adună la masa istoriei sub forme și-n locuri pe care personajele nu le-au bănuit.  

Fraza curge simplu, avântat și scriitorul face trimiteri la starea personajelor, la epoca pe care ele au trăit-o. Lăzăruț are plăcerea de a povesti, de a explica vremurile în stilul său, se vede mereu la Terasă, undeva în orașul istoriei, are pe tăblia mesei dosarele eroilor, stă la până să apară eroina care pune punct și o ia de la capăt. Pe alocuri este simplist și un aer de ziar de succes străbate tablourile prezentate. Personajele au curajul de a spune adevărul așa cum îl văd ele, la limita dintre literatură, jurnalistică, politică, eseu, epistolă și dramă.  

Cartea nu este o carte de aventuri, este o monografie a unor familii, este cartea care ne prezintă lumea prin ochii celor care au trăit-o în perioade de criză și-n perioade de liniște, sub arcadele credinței creștine.

Voicu Lăzăruț scrie în cartea sa: „Personajele din acest volum vor purta, ca o cruce, destin, talisman, un blestem de existență, provocat de fugă sau de migrație. (…) Și migrația nu s-a oprit nici până în ziua de azi și nici nu s-a limitat la România, că generațiile aceste de „blestemați și dezmoșteniți” își vor lua viața în piept și cu… minte se vor transforma, dar, încă vor supraviețui pe alte plaiuri, după durerea, puterea lor și blestemele suferite, pentru a arăta Lumii un triumf apoteotic a vieții românilor” (p.14).

Un jurnal în jurnal la care Voicu Lăzăruț ia parte, alături de personajele sale pe care le-a admirat pentru o perioadă, sub umbra fricii de uitare.

 

Constantin Stancu

„COROLA” DE SUB LUPA CRITICII DESPRE OPERA LUI ION PACHIA-TATOMORESCU. Antologie întocmită de Marin Breiu și Gabriela Pachia. Editura Waldpress, 2021. Colecția ANTOLOGII CRITICE, 628 pagini. Semnal, semn, repere în literatură. 75 de ani sub harul și povara cuvintelor...

 

„Oameni care fug în toate direcțiile deodată...”. Vadul ars, Migranți fără bagaje, Judecătorul și jurnalul ars, câteva note de Lőrinczi Francisc-Mihai

             Romanul  Judecătorul și jurnalul ars cuprinde un panopticum larg asupra social-politicului, asupra economiei de piață, a lumii afacerilor privite din prisma experienței juridice, care trimit spre țesături autobiografice. Experiența profesională a scriitorului în domeniul dreptului oferă credit de realism unor situații pe care le creează, imaginează, ori le derulează din experiența trăită, așa cum o explică la începutul romanului Vadu Ars: narațiunea se bazează pe fapte trăite de unii, citite din ziare, aflate și intuite de alții, povestite, răstălmăcite, devenite legende. Mituri. Acei oameni au devenit oamenii tranziției. 

Constantin Stancu urmărește megatendințele din lume, marile schimbări din sfera evoluției tehnologice, noul care înnebunește și controlează într-un fel nemaiîntâlnit oamenii, neofilia, oamenii au devenit marii absenți ai oceanului de știri. Ideile filon care dinamizează narațiunea sunt despre mediul de afaceri, putere și influență politică, manipulare, abuz, tehnologie nouă, domeniu virtual, injustiție, apoi religie, libertate, singurătate, bătrânețe, timp, suferință, drame, nostalgie, toate prinse în pasta narațiunii unui roman viu, abil construit, care polarizează un spațiu vast, dinspre o localitate de provincie, Vadu Ars și până în Capitală, un gulag în care oamenii fug în toate direcțiile deodată; lumea este fascinată de putere, asta schimbă perspectiva.

Lőrinczi Francisc-Mihai

Un carnaval terestru cu Adrian Botez

 

RUBAIYATUL ”CARNAVALULUI”  TERESTRU

 

cu AUR – TOAMNA – FRUNZE-A-MPODOBIT !

…la ”CARNAVALUL” OMENIRII – NIMENI n-a sosit :

s-au SUFOCAT de-atâtea MĂȘTI  VICLENE !

…și-acum – să mai trăiască – li-e cam…LENE !

***

 

GENERAȚIE

apăsați de SEX – pân' la COCOAȘĂ – ei VIAȚA nu o văd 

cu tot DUMNEZEIESCUL EI FRUMOS – CU-AL EI UTIL PRĂPĂD…

…EGOIST MOD  -  ȘI STRÂMB !  - DE-A SE FERI  - DIN CALEA MINUNII - MISIUNII  -  ȘI A CRUCII :

căci toți ORBESC ! : în FAȚA-EXTATICULUI  CER – stau ca NĂUCII !

***

                                                                                                                     Prof. dr. Adrian Botez

 

Revista „Actualitatea literară”, nr. 113/2021. Semnal, lecturi pe sit-ul revistei. Literatura și legătura dintre om și om, legăturile dintre om și Dumnezeu, legătura cu actualitatea din cuvinte. Nicolae Silade și cărțile de azi