luni, 28 martie 2022
ADRIAN BOTEZ: RUBAIYAT ÎN ARMONII REBELE... TĂRÂMURI...
MISIUNEA DUHULUI MEU (rubaiyat)
eu am pândit – în Bune – ca și-n Rele
și Parte Dreaptă le-am făcut – din Stele
:
am chibzuit Răzbateri – cu Largi Vele
și Scufundarea Tuturor – în Miezul
dintre ele...
***
SĂ NU TE-NVERȘUNEZI ÎN VREUN CUVÂNT
(rubaiyat)
să nu te-nverșunezi în vreun cuvânt
căci n-ai – cu unul singur – Jurământ :
tu acordezi – în Armonii Rebèle
Cuvântul de deasupra de Vântrèle !
***
RUBAIYATUL LĂUTEI TRUVERULUI
numai Acum și Așa am ieșit deasupra de
Lume
când nimic din Furtunile Clipei nu
m-atinge – pe Strune :
Singur Sunet – pogorât din
Durerile-Uitate
întruchìpă – sfințește – o Eternă Cetate
!
***
PRECUM SPRE CRIST (rubaiyat)
să nu te-mpotrivești – să nu te zbați –
ca-n Coșmar
când vin Truveri spre tine - -nvolburați
Zadar :
tu ești Visata lor Cetate –
durată-Nțelepciune
și vin – precum spre Crist : cu Strune
Rele -
Bune...
***
Prof. dr. Adrian Botez
joi, 24 martie 2022
COCOȘUL CÂNTĂ ÎN DEPOZITUL NOPȚII
Depozitul nopții
Vorbește despre dreptate în noaptea
în care Dumnezeu este judecat cu hărnicie și Petru a
trădat,
dar nu observă privirea lui Iisus,
cocoșul care cântă în depozitul nopții,
oamenii care se încălzesc la focul moale și
timpul lichid care curge pe zidurile de piatră ale
cetății.
C Stancu ©
Poezia română în limba italiană și franceză - SONIA ELVIREANU, ENSOLEILLEMENTS AU COEUR DU SILENCE/ SCINTILLII NEL CUORE DEL SILENZIO. Semnal, câteva note, semne, poezia fără hotare
Nella raccolta di Sonia Elvireanu la contemplazione della natura si nutre di profonda riflessione secondo due diverse modalità: una poetica e una esistenziale. Il titolo Scintillii nel cuore del silenzio ci indirizza nella lettura: il primo termine ribadisce la vocazione della poetessa a procedere mediante “illuminazioni” o “fulgurazioni”, momenti di grazia in cui la visione poetica viene fermata sulla carta, senza alcun obbligo di trovare tra di essi nessi, consequenzialità, coerenza, sviluppo. Ma questa è la vita che procede in modo desultorio e contraddittorio; è il nostro modo di rapportarci con il reale, modo sempre esposto a una quantità di moti interiori in cui presente, passato e futuro si uniscono e discordano, in cui ricordi e speranze rivivono nella dimensione conscia e inconscia e creano quel magma che nessun tipo di analisi riesce a razionalizzare completamente.
Dans le recueil de poèmes de Sonia Elvireanu, la contemplation de la nature se nourrit d'une réflexion profonde selon deux modalités différentes : poétique et existentielle. Le titre Ensoleillements au cœur du silence nous guide dans notre lecture : le premier terme réitère la vocation du poète à procéder par “ illuminations “, moments de grâce où la vision poétique s'arrête sur le papier, sans obligation de trouver entre eux des connexions, des conséquences, des cohérences, des développements. Mais c'est la vie, qui se déroule de façon désordonnée et contradictoire ; c'est notre façon de nous rapporter à la réalité, une façon qui est toujours exposée à une quantité de mouvements intérieurs dans lesquels le présent, le passé et le futur s'unissent et discordent, dans lesquels les souvenirs et les espoirs revivent dans la dimension consciente et inconsciente et créent ce magma qu'aucun type d'analyse ne parvient à rationaliser complètement.
Sonia Elvireanu è poetessa, romanziere, critico letterario, saggista, traduttore, membro dell’Unione degli Scrittori della Romania. Ha conseguito il dottorato in Filologia, è professoressa; membro del Centro di ricerca sull’immaginario e del Centro di ricerca filologica per il dialogo multiculturale dell’Università “1 dicembre 1918”, Alba Iulia; è membro della Federazione internazionale degli insegnanti francesi (FIPF), vicepresidente e coordinatore culturale dell’Associazione franco-rumena AMI.
Con la casa editrice Giuliano Ladolfi ha pubblicato la raccolta di poesie Il canto del mare all’ombra dell’airone cinerino (2021).
În opera Soniei
Elvireanu contemplarea naturii este hrănită de reflecția profundă în două
moduri diferite: unul poetic și unul existențial. Titlul Strălucește în inima tăcerii ne îndrumă spre lectură: primul termen
reafirmă vocația poetului de a proceda prin „iluminări” sau „fulgurații”,
momente de grație în care viziunea poetică este oprită pe hârtie, fără nicio
obligație de a găsi între ele conexiuni, consecință, coerență, dezvoltare. Dar
aceasta este viața care se desfășoară într-un mod dezordonat și contradictoriu;
este modul nostru de a ne raporta la realitate, un mod care este mereu expus
unui număr de mișcări interioare în care prezentul, trecutul și viitorul se
unesc și se află în discordie, în care amintirile și speranțele se actualizează
în dimensiunea conștientă și inconștientă și creează acea magmă pe care analiza
nu reușește să o raționalizeze complet.
În recueil de poèmes de
Sonia Elvireanu, contemplation de la nature se nourrit d'une réflexion profonde
selon deux modalités différentes: poétique et existentielle. Le titre
Însoleillements au cœur du silence, ne ghidăm în cursul nostru: le premier
terme réitère la vocation du poète à procéder par "illuminations",
moments de grâce où la vision poétique s'arrête sur le papier, sans obligation
de find entre eux des connections , des conséquences, des cohérences, des
développements. Mais c'est la vie, qui se déroule de façon désordonnée et
contradictoire; c'est our façon de nous raporter à la réalité, une façon qui
est toujours exposée à une quantity de mouvements intérieurs dans le présent,
le passé et le futur s'unissent et discordent, dans which les souvenirs et les
espoirs revivent dans la dimension conscious et unconscious et créent ce magma
qu'aucun type d'analyse ne parvient à rationaliser complet.
Sonia Elvireanu este poetă, romancieră, critic literar, eseist, traducător, membră a Uniunii Scriitorilor din România. Este doctor în filologie, este profesor; membru al Centrului de Cercetări asupra Imaginarului și al Centrului de Cercetări Filologice pentru Dialog Multicultural al Universității „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia; este membru al Federației Internaționale a Profesorilor Francezi (FIPF), vicepreședinte și coordonator cultural al Asociației Franco-Române AMI. La editura Giuliano Ladolfi a publicat culegerea de poezii Cântecul mării la umbra stârcului cenușiu (2021).
luni, 21 martie 2022
Despre poezia lui Constantin Stancu, un text de Eugen Dorcescu
Eugen Dorcescu
Poezia lui Constantin Stancu sau despre trans-imanenţă
Poezia lui Constantin Stancu, bine reprezentată, în întregul ei, de volumul antologic Pomul cu scribi, Editura Eubeea, Timişoara, 2006, are, drept strat semnificativ şi generativ bazal, transfigurarea, în accepţiunea biblică, nou-testamentară, a termenului. Lumea, în întregul ei, de la minerale la fiinţele vii, de la un orizont la celălalt şi de la cer la pământ, este, pentru ochiul inimii, pentru ochiul poetului (şi devine, pentru cititor, la contactul atent cu textul) altfel decât pare a fi, la prima vedere, continuând să fie, pentru simţuri, afect şi raţiune, ceea ce este ea în aparenţă. Această uimitoare şi minunată schimbare la faţă se petrece, desigur, sub puterea şi lucrarea tainică a harului, care, în fond, dezvăluie profunzimile existentului, transformând ceea ce este imediat perceptibil (lumea fizică) în semnificant al marelui şi misteriosului semnificat metafizic :
Legănătoare placentă între două lumi,
una care există, reală şi dureroasă,
legănătoare placentă care-mi primeşte fiinţa,
pot atinge viitorul cu tălpile,
primitoare cu trupul ce mi s-a dat,
unde mă obişnuiesc cu flacăra lui,
cu uitarea, cu fragilitatea lui, cu adevărul lui,
cu moartea lui în timp ce aflu acest adevăr...
Universul, viaţa se preschimbă, astfel, într-un metafizic semn, într-un infinit plin de substanţa divinului, a Divinităţii, infinit pe care eul cunoscător, iniţiat, trezit la Realitate (căci, aşa cum ni se spune în Exodul 3, 14, există o singură Realitate : « Eu sunt Cel ce sunt » sau : « Eu sunt Cel ce este » - versiunea Anania), începe, treptat, a-l contempla, a-l citi, al rosti, a-l tăcea, a-l scrie, a-l trăi :
Ai ales pentru mine ceea ce nu este de parcă ar fi,
mă ajuţi să văd clar cu trupul
ceea ce prin vederea cu ochiul nu se poate vedea,
mi-ai atins obrazul cu nevăzutul aer mişcător,
strig apoi şoptesc şi nevăzutul îmi răspunde
şi tu zâmbeşti, îmi atingi umerii
şi încep să merg între aceste două stări:
una văzută şi alta nevăzută...
Locul unde se află eul liric, acest areal interferent, această concomitenţă ontologică aici-acolo, acest teritoriu ce se găseşte între profan şi sacru, dar, de fapt, palpită în miezul lucrurilor (lucrurile, asemenea oamenilor, sunt transparente, 10, 18, 30 etc.) şi în intimitatea sinelui, poate fi numit, cred, trans-imanenţă:
...dar noi ne vedeam de-ale noastre, vorbeam într-o
limbă neştiută la serbarea poetului, schimbam
imperii pe o boabă de piper,
nici nu observam cum îngerul prefăcea apa din
paharele de sărbătoare în vin,
nici nu observam,
totul se-ntâmpla
dincolo...
Ori:
Ninge peste câmpia română,
sângele tânăr saltă spre cer,
ninge cu furie, totul devine alb,
e un fel de împăcare cu bunul Dumnezeu,
anotimpul îngheaţă în guşa păsării...
Sub aripa ei albă infinitul ca o posibilitate finită...(subl. n., E.D.)
Aici, în acest “infinit ca o posibilitate finită” (sintagmă memorabilă, ce dă măsura adâncimii, şi altitudinii, la care se situează meditaţia estetică a poetului), stăpânesc lumina, albul imaculat al zăpezii (ce transfigurează totul), tăcerea (formă privilegiată de comunicare, de supra-comunicare, cu sacrul, cu “cele ce sunt”, după spusa iubitului meu prieten, mutat la Domnul, Mircea Ciobanu):
Nevoia de a sta zilnic de vorbă cu Dumnezeu,
dincolo de hărmălaia lumii,
oameni care se salută dar care nu se mai pot
cunoaşte,
vezi, din farurile autovehicului radiază
în acelaşi timp lumina şi întunericul...
Dincolo, oamenii vorbesc,
dincolo, El tace...
sau:
Se strigă unii pe alţii,
de dincolo de viaţă, de dincolo de moarte...
Din stratul germinativ al transfigurării şi din arhitema trans-imanenţei, se desprind, ca într-o inflorescenţă mistică, o seamă de teme şi motive, pe care , aici şi acum, le menţionez doar, alăturându-le câteva succinte comentarii. Mai întâi, vom observa că, în poezia lui Constantin Stancu, străvechea, statornica luptă dintre carne şi spirit (consubstanţială omului duhovnicesc) pare a fi dispărut, ori, măcar, pare a fi fost depăşită, fiind înlocuită chiar – fapt remarcabil, dar ne-explicit – cu pacea dintre carne şi duh. Niciunde în text nu se poate găsi ecoul limpede al unei asemenea confruntări, cu tensiunea ei subiacentă. Poate doar în aceste trei stihuri, intitulate Potopul, care evocă, indiferent de pretext, o dedublare tragică:
Plouă, plouă, apa intră în gândurile statuilor,
refuzul tău face din mine un sunet magic,
refuzul tău face din mine două fiinţe care se urăsc...
În genere, însă, sufletul (psyhe) (sinonim, poate, în viziunea autorului, cu duhul) rămâne într-o stare de blândă şi grea iluminare, într-un extaz al neîntreruptei aşteptări:
E târziu, prea târziu,
lucrurile dorm, se visează bărbaţi,
poate copii sau fecioare,
sufletul mă părăseşte ca un fruct copt prematur,
se aşează pe cheia de la intrare,
lângă mâna ta pregătită să bată la uşă...(Iisus)
Trebuie reţinută, apoi, recuperarea (reabilitarea) metafizică a trupului (passim), care, teologic vorbind, cum bine se ştie, nici nu e tot una cu carnea:
...mă ajuţi să văd clar cu trupul
ceea ce prin vederea cu ochiul nu se poate vedea...
Trupul (soma) este forma organizată a cărnii (sarx) (ca materie) şi sediu (cort, templu) al duhului (pneuma). Iar duhul este partea cea mai fină a sufletului (ceea ce justifică posibila sinonimie suflet – duh, pomenită mai sus).
O dihotomie există, totuşi, însă nu antagonică – anume cea dintre trup şi gând (nous, adică zona superioară a lui pneuma, care, la rându-i, cum spuneam, este partea cea mai epurată a lui psyhe):
Poate a fost cineva după arborii aceia,
sau poate eşti tu în partea nevăzută a lucrurilor,
acolo unde nu putrezeşte carnea şi
unde nu se pun margini între lumi,
iar dincolo
cauţi izvorul de început,
cauţi un răspuns deşi nu ştii întrebările,
priveşti peştele, piatra, apa,
strigi şi deodată ţi se răspunde:
“Gândul nu putrezeşte în creierul tău
aşa cum creierul putrezeşte
în timp ce gândeşti totul…” (Totul)
S-ar putea continua (şi ar trebui să se continue, şi, sunt sigur, se va continua, mai devreme sau mai târziu) explorarea acestei lumi artistice originale, bine articulate, armonios clădite. Deocamdată, eu am încercat să schiţez numai câţiva din pilonii ei, numai punctele de sprijin şi, eventual, aura unui univers liric, fascinat de “cubul acesta perfect unde ne-am întâlnit” (143) – cum numeşte poetul ambianţa trans-imanenţei sale. Să nu uităm că, în Apocalipsa 21, 16, Ierusalimul ceresc are înfăţişarea unui cub – “simbol al perfecţiunii” (Părintele Bartolomeu Anania).
19 aprilie 2010
· În revista „Reflex” – Reşiţa nr. 1-6 din 2010,redactor șef regretatul poetul Octavian Doclin.
Ziua poeziei în vremea războiului la promoție: Iarba va crește până la visele tale...
Clorofila telefon și sângele verde
Trebuie ca picioarele
să-ți intre-n pământ până la genunchi,
pentru se-nțelege legile de baza ale ierbii nebune...
Trebuie să intri-n pământ până la brâu
și greierii îți vor roade pălăria și ochelarii
și iarba va crește pe visele tale
așa cum crește pe monastiri sau piramide obosite...
...așteaptă ca sângele să devină verde,
să porți clorofila ca pe un telefon...
Atât mai visez: iarba va fi de cristal,
piramidele fi-vor de carne...
C Stancu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)