Ioan Barb și mesajul din picătura de infinit...

 

Mărturia unui ostatec

 

Există momente în viață când poetul simte că trebuie să-și facă bilanțul, să vadă în perspectiva timpului. Harnic și dedicat, Ioan Barb a adunat în volumul Ostatec în cer mai multe poeme din cărțile publicate anterior, o antologie de etapă, necesară și pertinentă. Volumul a apărut la Iași, Editura Tipo Moldova în anul 2012 și ne prezintă cele mai importante poeme selectate chiar de autor, în colecția OPERA OMNIA, poezie contemporană. Deși a trecut ceva timp, poezia își păstrează vigoarea și amprenta originală. Probabil că poetul a avut un moment de reflecție asupra drumului său în viață legat de farmecul literaturii. Sunt mai multe paliere în care își mărturisește revelația personală: Tăcerea ca o flacără (1998); Picătura de infinit (2010); Sub via ființei plâng strugurii (2010); Babilon (2011); Sabatul interior (2011) (Găurile din suflet, Amurg ambiental, Cauțiunea). Cartea mai reține câteva note despre autor și referințe critice legate de activitatea sa, așa cum l-au văzut confrații și criticii literari.

Volumul începe cu poemul Întoarcerea poetului, poem semnificativ și deschizător de perspective. Este un fel de înviere, unii din anii săi au ars în alte zone, părea că Ioan Barb ar fi putut abandona poezia, frământat și de aventura vieții sale. De asemenea a publicat și în volume colective, solidar cu poeții din țara poeților fără hotare. Reamintim câteva: Harfele harului (2007); Antologiile revistei „Singur” (2010); Argotica (2011) etc. A fost prezent și în revistele literare: „Viața românească”; „Apostrof”; „Semne”; „Ardealul literar și artistic”; „Vatra veche”; „Cenaclul de la Păltiniș” etc.

Despre opera sa au scris, printre alții: Cornel Ungureanu, Horea Gârbea, Ioan Moldovan, Silviu Guga, Menunț Maximilian, Eugen Evu etc., oameni cunoscători ai literaturii de azi, interesați de fenomenul literar de la noi.

Cea mai importantă prezență a fost/ este în revista „Algoritm literar”, revistă aflată sub egida Uniunii Scriitorilor din România, administrată chiar de poet, alături de Silviu Guga, care apare la Călan, locul unde se simte cel mai acasă, locuind în corturile poemului, călăuzit de o lumină aparte, pe care o vede doar el și despre care dă semne că există în provincia literară.

Ulterior a mai scris și alte volume de poezie: Cetățile de scăpare (2020); Descântec pentru amăgit uitarea (2021); Emigrând din altă singurătate (2023) etc. Este autorul unor cărți de proză scurtă, menționăm doar Îngerii lui Bologan (2022). Cu alte cuvinte, un scriitor harnic, cu aplecare spre jurnalism, editor de reviste, prezent în lumea literară, ca orice membru al Uniunii Scriitorilor din România care își respectă statutul. Un destin intens, cu urcușuri și greutăți.

Titlurile cărților sale reflectă viziune sa asupra vieții, multe din temele cărților sale sunt oglindirea unor paradigme religioase creștine, teme solide, confirmate de viață, istorie, teologie, filozofie. Ele exprimă și experiențele sale de avocat, momente în care s-a întâlnit cu destinul care a modelat atâtea vieți, plus experiențele de jurnalist, uneori riscante și neprevăzute. S-au îmbinat paradigmele credinței cu realitatea imediată care l-a atins prin greutatea suferințelor.  A existat o cetate de scăpare pentru poet: poezia sa, chiar dacă a fugit, uneori, de experiențele literare de-a lungul timpului, dar s-a reîntors, ca fiul risipitor, acasă… 

Ioan Moldovan scria: „Ioan Barb ne apare ca un poet cu fire poetică. El stă cuminte, oarecum timid-temător, în scrierea poeziei sale, întreținând un monolog cu propria-i sensibilitate, dar sperând că celălalt e pe-aproape, ascultă, consimte” (Referințe critice, p. 393).

Antologia începe cu un eveniment mereu nou, așa cum am arătat: Întoarcerea poetului… Este o prezență necesară în trecerea timpului, prin „tristețea vitrinelor”, dincolo de femeile tinere acoperite cu afișe policrome, este el, poetul, blocând marea și mica publicitate, are martori copacii, ei rezistă prin rădăcinile lor și prin faptul că revin la viață în fiecare primăvară… Poetul rezistă printre înghițitorii de săbii, o prezență acută…

Bilanțul de etapă proclamă identitatea lui, posibilitatea de a scăpa prin poezie de elementele facile și convenționale de fiecare zi. Există o picătură de infinit în aventura zilnică, o carte a vieții chiar dacă se rătăcește, uneori, într-o lume fără timpul prezent. Pașii sunt sărutați de ierburi, o apocalipsă poate începe și-n orașul interzis…

În oceanul singurătății există un rechin, iar sufletul trece prin om ca un prieten. Se așteaptă mesaje din buncărul pentru ratați, dar și șansa dintre lumile paralele, amintirile sunt în cușca leului. Există o dimineață a lumii, unică, apoi memoria soldatului, din lădița comandantului zbura toamna, iar în inima poetului sunt zidiți doi tâlhari… Temele sunt rodul prezenței divine, sunt multe semne biblice, meritul autorului este de a actualiza temele la contextul de azi, orizontul evenimentelor este pertinent, trăirile acute. Se simte presiunea responsabilității pentru fiecare vers, fiecare cuvânt. În spatele versurilor scrise sunt întâmplări reale, jurnalul zilnic spiritual este convertit în poeme. Ultimul poem din antologie, învierea din tunet, descrie această relație unică dintre om și Creator: „unde este Dumnezeu te întrebi/ dar nu înțelegi ce putere/ începe în tunet primăvara/ spală cerul cu sudoarea aripilor/ fiecare om/ intră în ziua sa și adoarme/ ca un făt în placentă” (p. 385). Sunt pomeniți eroi ai evenimentelor biblice, tipologia umană se remarcă prin această relație, prin destinul unic, prin sensul pe care-l primește omul sub puterea divină… Sunt și sărbători speciale care marchează prezența divină, locuri în care s-au petrecut miracole, bine prezente în istorie, în credință, în speranțele celor care așteaptă răbdători saltul…

În volumul Picătura de infinit, se simte tensiunea trăirilor, foamea după metafora care să-l biruie, bucuria de a putea revitaliza în cuvinte un univers pe care îl credea pierdut cumva, dacă nu rătăcit în memoria oraşului.

Poemele sale sparg monotonia timpului, fărâma de infinit dată nouă oamenilor este motivul unei legături tainice a poetului cu sinele său din Marele Sine pe care îl percepe ca aproape, foarte aproape şi capătă chipul poemului scris, a celui trăit şi exprimat imperfect în cuvinte. Picătura de infinit îl leagă de finit, formele capătă sens, contur, viaţa brută devine cântec, imn, tragedie sau locul unde se poate exprima credinţa, locul unde lucrurile se fac luminoase.

Există o întoarcere din timpul opac, din timpul îngheţat, acolo printre stele, cu trandafirul japonez aproape.

Oraşul poate fi o prezenţă, un loc din care se deschid perspectivele, este cetatea în care, fizic, locuieşte poetul pentru o existenţă aparte: „nebunia a început în primăvara aceasta/ în afara oraşului aşa cum timpul curge/ prin tine din alt izvor/ mai întâi au arat câmpurile din jur/ pregătindu-le pentru germinaţie/ cum pregăteşti o fecioară pentru ziua nunţii/” (anotimpul galben a deschis aseară ferestrele oraşului, p. 37).

Poemele surprind ceva din imaginea lumii prezente, ceva ce se va destrăma cândva, presiune finitului asupra fiinţei îndeamnă poetul să se îndrepte cu privirea spre infinit, viaţa lasă doar umbre. Până la urmă, poetul îşi pictează inima cu lacrimile sale, ceva se loveşte de geamul de sticlă. Ieşirea din finit se forţează prin iubire, o iubire târzie, un strop s-a pierdut din acea iubire perfectă, a rămas imnul şoptit, o poveste de primăvară, o biografie scrisă cu aripi pe cer…

„primăvara aceasta/ iubito/ va scrie cu păsări în noi/ o poveste începută/ într-un colţ de infinit”.

O temă mișcătoare este aceea a unei lumi fără timpul prezent, există cumva trecutul, prin bezna din fiinţă se strigă după ajutor, viitorul este și el un trecut despre care poetul nu a scris nimic, prezentul este iluzia noastră de fiecare zi, virtualul necesar în care ne-am pierdut flămânzi după certitudine. Poezia rătăcit într-o lume fără timpul prezent o dovedeşte, este o concluzie, sunt câteva exemple… 

În textele sale, Ioan Barb abordează poezia simplu, versurile încep şi se termină cu litere mici, până şi Dumnezeu este grafiat cu litere mici, amprenta limitării au marcat poezia modernă şi această stare şi-o asumă autorul, se autolimitează într-un univers formal modern, dar temele sale sunt clasice pentru că în joc sunt teme eterne precum iubirea sau nevoia de Dumnezeu. Acest lucru probează că autorul este şi un revoltat în lumea aceasta, e revolta dulce-amară a celui care este tentat să cunoască universul prin poezia care se scrie singură. Înclinarea spre jocul luminos al existenței şi spre bucurie, fac lucrurile posibile pentru că a început apocalipsa în oraşul interzis, după cum mărturisește într-un poem (p.100).

Volumul de versuri Sub via fiinţei plâng strugurii este unul expiator, poetul pendulează între durere şi salvare, plânsul e semnul bucuriei, via semnul apartenenţei la un popor nevăzut încă, dar care aşteaptă dincolo de betoanele cetăţii. Strugurii, ideile care străbat veacul şi fiinţa poetului, o maturizare brutală ce impune salvarea.

Ochiul efemer, insectele, noaptea, dimineaţa, dragostea, amintirile, fereastra deschisă a fiinţei, iubirea dusă de păsări, eroul necesar, istoria unei crime, oraşul interzis singurătăţii, tenişi chinezeşti, regretul erorii, a greşelii, oraşele acvatice, iată elementele care stau în zidul poemului şi-l susţin: „aştept sub via fiinţei/ aud cum îmi zdrobesc/ în teascuri strugurii// boabele albe ochii/ ce plâng în vase de cleştar/ lacrimă cu lacrimă/ aduni acest vin/ tămăduind vederea”(Sub via fiinţei plâng strugurii, p. 146).

În pasta poemelor stau metafore de fosfor: „a picurat/ atât de multă lumină/ încât/ s-au aburit ferestrele”; „lasă timpul să-şi legene/ carul plin cu otavă”; „îmi era teamă să mă trezesc/ să nu cad în ochii tăi”; „noaptea adoarme şi ea odată cu tine” etc.

În volum pulsează seva psalmului, sunt unele poeme care au ceva din rugăciunea celui atins de viziuni, de greutăţi, de trădarea aproapelui, de neputinţa proprie, de regretele inerente vieţii. „în dimineaţa aceasta când mă rog/ gândurile mele ca nişte pietre cubice grele/ pavează un drum/ pe care umblă desculţe şi stinghere/ te caută/” (iisus. balsam pentru iertare, p. 176).

Versurile sale oglindesc ideea finală: „doamne/ în noaptea aceasta/ am simţit cum ai privit/ doar o clipă în mine”.

Totalitatea valorilor din fascicolul Sabatul interior aduce un nou suflu, scriitorul pendulează de la valorile creştine implicite şi, pe alocuri, explicite, la amintire, de la  oraşul imediat care agresează fiinţa la obiceiurile satului românesc, acolo unde veşnicia mai atinge pomii din grădină şi bărbaţii tineri, până la nădejdea într-o lume mai armonioasă şi mai bine zidită…

Se simte, evident, şi o undă de regret pentru o lume mai bună, mai altfel, o lume în care sufletul să-şi găsească liniştea şi puterea de a trece de barierele artificiale pe care le întâmpină în epoca aceasta, în oraşul acesta, în trupul acesta, în gândul slab al omului apăsat de vremuri…

Peisajul său interior care se poate zări pe imaginea centrală a sabatului ritualic, este interesant, provocator, iar uneori ironic… Dimineaţa lumii, gaura de suflet, ferestrele umbrei, iluzia ca preludiu al morţii, miracolele inevitabile, existenţa ca vis al unui mort, cioburile femeii, satul adormit printre mesteceni, muşcătura stelei, muntele umbrei, cauţiunea necesară, glasul care luminează grădina, ţara făgăduită, învierea din tunet, o inimă în care au fost zidiţi doi tâlhari…

Versul curge normal, fără semne de punctuaţie, titlurile poemelor au litere mici, totul pare rupt dintr-un poem mai mare, sunt fragmente care au o sonoritate concretă dintr-un poem mai înalt, poemul melodios din cer, ori din gând, ori din oboseală inerentă fiinţei umane… Chiar titlurile poeziilor sunt alese cu grijă, par mici haiku-uri, semne pe coaja scrierilor, semnifică o stare, o idee, o lume: din lădiţa comandantului zbura toamna; te risipeai ca argintul viu; muşcat de timp în satul adormit printre mesteceni; teascul de dincolo de ţara făgăduită; scoteam dragostea cu o pompă submersibilă; mă voi afunda în inima ta ca-ntr-o mlaştină; ca o pasăre sub ferestrele umbrei etc.

Prezenţa divină se face simţită organic pentru poet: „străinul îmi poartă semnele peste tot/ cuiele ruginite în carne au gustul meu”(poem scris cu un tăciune pe o gaură din suflet, p. 297).

Tinereţea se iveşte din starea inerentă a soldatului, cel care e pregătit pentru bătălii, da, tinereţea e un cântec, o baladă veche, o idee care muşcă din memoria poetului, ceva care s-a dus, s-a topit, era dorul după libertatea absolută, starea specială în care toate sunt posibile precum în poemul aşa a fost viaţa ta. Strigătul special de luptă şi eliberare: Liby: „pe terenul de instrucţie/ se înfruntau dragostea cu noaptea/ un dor nebun după libertate/ atunci ai pus numele armei Liby/ adică liberare strigai de trei ori pe zi hai Liby/ şi căutai pe întuneric în fiecare stea de la fereastră o fată// … visai la o poveste de dragoste cum n-a mai fost/ scriai poeme cu motorul pornit/ pe chitanţele de benzină de la PECO/ şi deodată te-ai refugiat în tranşeele/ săpate în ridurile unui bătrân” (p. 317). Este epopeea unei generații care a făcut armata în forma obligatorie, fără drept de contestație. Ceva între închisoare, datorie impusă și speranțe abia schițate.

În nota literară dedicată volumului la data apariției, Ioan Moldovan scria: „Ioan Barb vede în lume şi vede lumea drept ceea ce lumea e învoită de el însuşi a arăta: că e disponibilă a fi salvată, că e gata să aline cu frumuseţi acreditate de tradiţie, că nădejdea făcătorului ei, poetul, pot face ecou armonios.”

În cartea sa, intitulată simplu, babilon, Ioan Barb îşi păstrează echilibru interior pentru a ne scrie câte ceva din Babilonul său interior. Desigur că exilul la poet este unul în fiinţa sa, în cetatea sa, în lumea în care trăieşte zilnic. Poezia este epistola, una singură, scrisă cu mânie, pasiune şi revoltă, dar care îl leagă de lumea nevăzută a cetăţii sfinte din care a fost smuls. E singura punte nevăzută peste lumi. Ioan Barb se întoarce la poemele sale cu bucurie, cu bucuria de a se regăsi şi cu bucuria de a primi certitudini venite dintr-un alt timp, mitic și forjat de atâtea singurătăți. Cuvintele îi permit să aibă certitudini, în rest, poetul rezistă...

Volumul este încărcat de un mesaj greu, cu accent negativ, e un ţipăt ciudat, aruncat în lume prin şoapte, lumina libertăţii este dincolo de orizontul poemelor, dar este… „Nu”-ul lui Barb este o afirmaţie indirectă.

Temele, ideile, gândurile devin baroce, lumea se complică, aerul este încărcat de simboluri: clona necesară, lipsa tandreţei, luna neagră a tăcerii, oceanul singurătăţii, somnul greu al omului trudit de patimi, misterul din trenul de noapte, semne pe carapace, noaptea mângâietoare, lumile paralele care creează destinul, pierderea identităţii, fără Dumnezeu, fără origine, groapa comună, amintiri din cuşca leului, ultima vamă, dispariţia valorilor umane, cerul deschis, Ierusalimul, locul de unde a fost frânt eroul, armura de criză…

Putem descoperi în poeme teme de actualitate, simboluri creştine, idealuri intelectuale, suferinţa ca partener în cetate, refugiul în vers şi gând… Într-un fel, poetul certifică maturitatea sa prin luciditate, în altul, se eschivează de călătoria spirituală necesară, dar tânjeşte după ea, este flămând după lumină şi după stabilitate, iubirea pare undeva în cămările nopţii… Dar omul nu disperă, din contră, poemul îl eliberează şi permite să vadă luminile Cetăţii lui Dumnezeu…

„soarele negru clipeşte în noi/ cărări în deşert ne proiectează/ pe feţele arse drumul robiei/ din Babilon şi Damasc/ ară prin gânduri cuvintele părinţilor/ intraţi în odihnă sub pietre străine” (Ierusalim, Ierusalim p.224).

Volumul începe cu un poem ciudat pentru un poet care tânjeşte după viaţă: clona. Ideea concluzivă este: clonele nu au viitor sau trecut. E revelaţia la zi, ţipătul după viaţa adevărată…, dar cine să o poată oferi clonelor? Tema anticipează o alta, a inteligenței artificiale impuse de dictatura tehnologiei necesare…

Totuşi, indirect și subtil, Ioan Barb îşi mărturiseşte viziunea, e una de creştin care acceptă teroarea exilului ca pe un motiv de evadare spre cetatea din vis, chiar dacă drumul trece prin deşert…

 

„priveau steaua printre stânci

într-un cuibar cu ouă de aur

vedea răsărind

soarele nopţii în câmpie

întunericul s-a tras înapoi

cu apele Iordanului

 

prin fereastra deschisă

printre două lumi

cobora din Cuvânt

Dumnezeu” (Betleem, p. 263).

 

Așadar, călătoria între Ierusalim şi Babilon, dus-întors, este una spirituală şi interesantă, poetul o reface prin poezia sa, ca un dar pentru cititor, pe care îl şi provoacă la autocunoaştere şi la cunoaşterea istoriei umanităţii, căci fără credinţă lumea este mai săracă.

Titlul antologiei, Ostatec în cer, este unul care probează poziția poetului în lume, responsabilitățile sale, temerile, limitele, spaimele, revelațiile personale. Grafia mai veche a cuvântului ostatec, sugerează sensul unui manuscris recuperat de sub brazda timpurilor arse. Sensul este unul profund, locul unde este ținut ostatic poetul, este cerul. În general, ostaticul, parte a unei generații, este ținut captiv de forțe mai presus de puterile sale, aceste având dreptul să-l folosească împotriva voinței sale pentru a preveni acte ostile sau chiar pentru a-l elimina, ca formă de luptă neconvențională, dincolo de regulile diplomatice, de bun simț sau religioase. Poetul este captiv în Cer, asta îi convine și lasă poezia să transmită mesajele celui captiv cu generozitate. O antologie care a stabilit liniile de forță ale creației sale, locul unde se simte acasă, printre personaje reale, legendare, inventate. Toate au un tipar bine conturat, în matca acestor teme, se înscrie opera lui Ioan Barb. Formele poemelor, urmând o linie la modă, cu titluri începând cu literă mică sau versuri care urmează un ritual modern, dau o notă de familiaritate și apropiere, dar temele rămân eterne prin personaje, ritualuri, mituri, sărbători, canoane, norme revelate, toate asimilate dintr-o istorie apăsată de nevoia salvării omului de propria limitare.

Ladislau Daradici reținea, referindu-se la volumul Sabatul interior: „Poemele devin ipostaze ale eului peste care au trecut buldozerele zilei, amintind de pânzele lui Picasso, înmagazinând în propriul suflet toate cioburile, rămășițele risipite ale lumii, încercând din răsputeri să refacă iluzia acelui paradis pierdut despre care am auzit cu toții, însă de văzut nu l-a văzut nimeni, niciodată” (p.422).

 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în revista „Algoritm literar”, nr. 1-2/2024

 

 

 

 

 

Revista „Sintagme literare”, nr. 3 (50)/2024. Semnal, sumar, raftul de cărți... Literatura română și bucuria lecturii

 

Daniel Marian: imediat după sfârşitul tuturor lumilor...

                                                               Daniel Marian

imediat după sfârşitul tuturor lumilor

au mai fost o zi şi o noapte

mai lungi decât toate la un loc atunci

când s-a stabilit aria cerului

s-au numărat cele trebuincioase apoi

toată ziua păsările rele au sfâşiat şi schilodit

până au decimat cerul astfel încât

în cele din urmă să credem

că a fost cândva un cer

întreg şi fericit

iar noaptea s-au oprit păsările-foarfeci şi au

început păsările-gunoiere să strângă

în pungi stârvurile de substanţă

şi excesul de contur să-l

înnoade pentru a face

o minimă statuie

Notă: Titlul poemului a fost pus de autor la final

Poem din volumul Sălbăticiuni, 2024

Foto: Fotografie făcută după sfârșitul lumii 

PE MASA DE OPERAȚIE... Fragament, fragmente, fractalia...

 

Constantin Stancu

 

 

Poetul pe masa de operaţie

 

(Pe masa de operaţie, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2011, roman. Premiul „Octavian Moşescu” al Festivalului Internaţional „Titel Constantinescu”, ediţia a IV-a, Râmnicu Sărat, 2011. Director editură Constantin Marafet)

 

 

                                       (fragment)    

 

 

Aş scrie sau aş plânge poeţii, ei sunt aici, nu-i vedem pentru că sunt sub val, dar lacrimile lor ajung la noi, sunt lacrimi care curg în sus. Ceea ce-i face însemnaţi este durerea lor de a nu ajunge cuvintele lor până la noi.

Mereu îşi fac planuri că vor veni marii bogaţi ai lumii să le publice versurile, adesea săraci rămân cu visele, îi stresează problemele de familie, viaţa copiilor, trădarea fraţilor sau a prietenilor, li se pare că nici unul nu merită să le cunoască opera… Stau la balcon şi privesc lumea, citesc cărţi pe care le iubesc şi le urăsc în acelaşi timp, iar seara târziu, când oboseala le roade oasele în fiinţă, scriu despre limitele umane, despre ţări pe care nu le-au văzut dar care par reale, mai reale decât cele vizitate de preşedinţi, de regi, de mesageri...

     Furia lor contra lumii este disimulată în dragoste, simt că ceva trebuie să fie pur şi mai presus de toate, dar nu mai pot, fiinţa îi trădează, sunt bolnavi de boli reale şi imaginare, totdeauna îi doare ceva când se schimbă vremurile, se tratează mereu, cu mâncăruri naturale, dar plâng că ceva i-a rupt de lume definitiv deşi iubesc lumea în continuare.

Îşi iubesc femeile cu disperare, dar ştiu că ele abia îi suportă, nu le pasă de poemele lor, dar le iubesc pentru că nu pot trăi altfel. Se leagă de câte un lucru, apoi de tot mai multe lucruri, vreau să aibă tablouri rare, săbii care au învins, cu sângele doar în lumina metalului, cu samovare vechi în care fierbe veacul, privesc îndelung la tabloul care le-a salvat viaţa, pentru că peretele nu e gol şi aşteaptă ninsorile care nu vin, plâng când văd primele frunze crude lăcrimând pe ramuri, iar copacii înnebunind în aerul proaspăt, spălat de lumini.

   Totdeauna ar vrea să aibă lângă ferestre un râu care să curgă spre ceva mult mai important şi o salcie care atinge lumile de jos, să asculte muzici rare, care nu au fost scrise încă, dar care se cântă la marile castele ale evului mediu târziu şi întârziat pe tablouri de societate.

   Răspund unor scrisori care nu le-au parvenit niciodată, li se pare că sunt fiinţe în cer care îi ocrotesc, nu rostesc cuvântul înger, abia rar, dar ştiu că e ceva, nu au curajul să scrie despre un spirit al adevărului, sunt trişti când nu se leagă lucrurile în cetate şi deruta îşi lasă umbrele în zilele de pe urmă, au câte o obsesie de care nu scapă numai când scriu cuvinte logic legate în fraze ce nu s-au mai spus. Adevărul e o persoană care bate la uşă, îţi intră în casă şi vezi doar pete de sânge, simboluri care par a duce undeva, dar care nu mai duc pentru că lumea a obosit.

     Părăsiţi de femei într-un târziu iubesc femeile lăsate de alţii care nici nu ştiu ce lasă, le fac fericite cu o disperare care nu poate fi explicată, le scriu poeme pe umeri fragili, sau le sărută umbra, e ceva care nu duce nicăieri, femeile sunt iubite, dar nu au fii aşa cum ar dori lumea, iar când aceştia vin, din femei care s-au lăsat atinse de durere, copiii sunt viguroşi, dar nu seamănă cu un poem, ci cu îngerii care nu au fost chemaţi.

     La tristeţe scriu cu umor despre viaţa lor pierdută prin locuri pe care nu le-au dorit, sunt de toate: cântăreţi de bal, ospătari la marile sărbători ale naţiei, muncitori în port sau la câmp, cu mâni delicate precum versul lucrează şi îşi câştigă greu pâinea, dar nu se lasă, sunt apoi directori de ziare care nu durează mai mult de câteva luni, toţi îi fură, tipografii, vânzătorii, cititorii, vecinii, neamurile, falşii poeţi, primarii, portarii…

     Fac planuri despre edituri care nu au bani şi mereu dau vina unii pe alţii că ar fi trădători, nu se pot uni, după cum versurile în poem, se urăsc, se iubesc, tac şi li se pare că unii au uniformă de gală, sau de război.

     Îşi trimit cărţile publicat într-un târziu unii altora, speră să vină mesajul acela final: eşti un geniu, sunt modeşti nu recunosc asta, dar speră că va veni decretul care să-i declare bulevard sau zi naţională.

Unii au trăit doar pentru că trebuia să-şi scrie cartea care zăcea în ei ca un organ necesar, ce dă echilibru vieţii. Apoi au murit brusc, fără să-i regrete nimeni cu adevărat, dar recunoscuţi ca personalităţi în provincia lor de cuvinte.

     Alţii s-au lăsat de scris şi s-au apucat de afaceri, sinceritatea lor s-a topit, puritatea lor a fost aruncată peste bord, ştiu să înşele pe cei care au banii, le vorbesc frumos, ştiu să facă publicitate la ceva care nu există, se îmbogăţesc, dar mor tot singuri, nimeni nu-i ştie ce ar fi putut fi.

-        Aşteaptă glasul divin, ceva ca un fulger, sau ca o furtună dar chiar dacă toate vin, în final glasul e altfel de cum cred ei, e mereu altfel, mi-a spus un preot, un fel de susur blând şi subţire care a trecut pe lângă peştera în care s-au închis şi au vrut să moară fără să-şi mărturisească toate poemele…

-        Sunt arestaţi, fac puşcărie, dar cineva îi eliberează şi le cere să vorbească în cetate cu voce tare planuri care nu sunt ale lor, dar care plutesc între oameni ca  o apăsare în vreme de furtună, mi-a spus evanghelistul…

-        Sunt naivi, scriu cuvinte vechi, cu alt înţeles decât cel normal, scriu în limbi pe care nu le cunosc, dar comunică lumii tristeţea, zilele din urmă, mi-a spus editorul… Aduc bani buni după moarte, urmaşii vor drepturi de autor pentru poeme care nu au fost scrise de ei, cel mort nu mai aude şi contul lui e un cont de ţărână…

-        Ei nu există pentru că iubesc şi când iubesc se transformă, devin transparenţi, mi-a spus o femeie care păstra o amintire vie despre iubitul ei poet, prinţ de provincie şi de ploi târzii...

-        Nu pot bate un cui, sunt neîndemânatici, mi-a spus o femeie care a trăit cu un poet, dar recunoaşte că Dumnezeu i-a dat ceva ce alte femei nu au avut, un fel de apă a spălat-o, a făcut-o curată şi a început să iubească versul divin şi plimbările pe jos, prin lumea de aici, visând la lumea de sus, din nori sau peste nori, sau peste veac… Nu–şi găseşte cuvintele femeia, după cum un fost poet nu-şi găsea liniştea pentru că nu putea bate un cui, un simplu cui în lemnul zilei…   

-        L-am văzut pe un drum pe care nu trecea nimeni, mi-a spus un demnitar, era un drum pustiu, dar, ce coincidenţă, chiar în acea zi a  trecut chiar Ministrul Finanţelor pe acolo, i-a citit ceva poetul, nu i-a cerut nimic, doar i-a citit şi ministrul a plecat mulţumit, chiar fericit ceea ce nu este în regulă, cine nu ar cere ceva unui ministru, chiar de finanţe, i-ar cere bineînţeles, asta ar fi chiar obsedant, era momentul pentru a obţine bani pentru scrierile sale, insista demnitarul…

 

 

* Poetul din textul de mai sus ar putea fi şi altcineva: pictorul, medicul, profesorul, tâmplarul, preotul, misionarul, oricine iubeşte viaţa... (n.a.) 

Lörinczi Francisc-Mihai, Haiku. Poeme/Haiku. Poems, Sibiu: Editura CronoLogia, 2015... „Poezia se citeşte cu interes, surprizele spirituale sunt multe, cuvintele se leagă şi imaginile potolesc foamea după eternitate. Sunetele se leagă pe verticală şi pe orizontală, universul este străbătut de materia fina din haiku”

 

Viori în amurg, haiku şi miros de pâine coaptă

 

Lörinczi Francisc-Mihai este generos şi un sensibil poet. În volumul său Haiku. Poeme/Haiku. Poems*, el abordează cu multă rigoare poezia capabilă să surprindă instantaneu esenţele. Cartea este o ediţie bilingvă româno-engleză şi o prefaţă de Valentin Marica, versiunea în limba engleză de Roxana Ropotin.

Dinamica poeziei are ca motto versurile lui Matsuo Bashõ,  poet japonez, „părintele” acestui gen de poezie scurtă şi pură, mai exact cel dedicat haiku-lui, rugăciune fulgerătoare, capabilă să străbată cerul.

Lörinczi Francisc-Mihai îşi oferă versurile ca o pâine, conştient de forţa cuvintelor fulgerate de lumina unui gând curat.

Lorinczi Francisc-Mihai

Cu discreţie şi cu forţă, poetul este atent la univers, la oameni, la timp, la relaţia cu sine şi cu totalitatea creaţiei. Atmosfera este a unui târziu de toamnă cu miracole. Elementele simple ale vieţii sunt eliberate de poezia imanentă: apa de izvor, luna, pământul, fructele, măceşul în floare, roua, frunzele de castan, pepenele, arătura proaspătă, negura, stânca, noaptea...

Toate aceste au un corespondent spiritual, fiinţa omului este marcată de freamătul clipei şi a naturii, de mişcarea substanţelor, de focul etern al materiei: descoperirea trupului, rugăciunea, recunoştinţa, înţelepciunea, libertatea, gândul răstignit, timpurile încărcate de timp, dorul intens, prezenţa îngerilor...

Relaţia omului cu Dumnezeu este bine potenţată: „Scânduri trosnind/ paşi surzi în biserică/ Sunt acasă.” Versurile trimit spre Iisus, copil în Templu, acolo omul este acasă, la Tatăl.

Haik-ul îl domină pe poet, el se lasă purtat spre noi stări, inexplicabile dar miraculoase. Lumea devine mai frumoasă, prezenţa femeii este una care desăvârşeşte: „Miros de cimbru/ mâncarea nu are gust/ fără mâna ta”.

Natura în rod, tema preferată a poetului, desenează planurile vieţii: Cireş sălbatic/ gustul dulce amărui/ Mă poartă în Rai”.

Această formă fixă de poezie de origine japoneză, riguroasă, exactă până la cruda realitate aşa cum a fost creată, îl prinde pe Lörinczi Francisc-Mihai, timpul scapă din ghearele gravitaţiei imediate. Este un răspuns discret la experienţa postmodernistă, la haosul inteligenţei marcate de lipsa de orizont. Întoarcerea în vatra satului, la anotimpul iubirii, la copilăria din vis şi de vis, la mirosul pâinii coapte în cuptorul bunicii, la ţipătul animalelor şi la solemnitatea unui răsărit de soare, toate recompun o lume pierdută dar suficientă pentru a ne asigura fericirea.

Prezenţa aceea miraculoasă este aşteptată de poet, persoana nu este definită, acest lucru sporeşte misterul şi face din cuvinte aur pentru sufletul prins în plasa dorului. Setea omului după absolut este satisfăcută: „Ştiu că vei veni/ la marginea pădurii/ La teii-n floare”.

Poezia se citeşte cu interes, surprizele spirituale sunt multe, cuvintele se leagă şi imaginile potolesc foamea după eternitate. Sunetele se leagă pe verticală şi pe orizontală, universul este străbătut de materia fina din haiku. Poetul, mediul înconjurător, cititorul, toate fuzionează şi formează starea de graţie, de început de lume. Micropoemul captează universul în tainice sunete care vibrează după ritmul dintâi al materiei, pe când era în mâinile lui Dumnezeu.

Omul se întoarce cu faţa spre cerul dinlăuntrul său şi spre eternitatea cerului de deasupra: „Poveri fără glas/ Şoapte în biserică/ Gândul răstignit”.  

Lörinczi Francisc-Mihai ţine să prezinte titlul cărţii în grafia originală a limbii japoneze, o scriere-desen delicată şi expresivă.

Prin haiku lamura poeziei este aceeaşi în orice timp, este egală cu sine în orice loc.

 

Constantin Stancu

 

* Lörinczi Francisc-Mihai, Haiku. Poeme/Haiku. Poems, Sibiu: Editura CronoLogia, 2015

       

Daniel Marian, SĂLBĂTICIUNI, poeme, Editura Castrum de Tymes, 2024. Prefața: Daniel Luca. Semnal, semn, poezia în jungla modernă

 Fericirea de a fi singur

Tot felul de jivine, de sălbăticiuni, ne înconjoară ori își fac cuib în noi înșine, până într-acolo încât noi înșine devenim asemeni lor.

Acestea nu se lasă domesticite cu una, cu două, așa încât trebuie să ne obișnuim cu ele, să le acceptăm ori, din contra, să ne ridicăm la luptă.

În viziunea lui Daniel Marian (sălbăticiuni, Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2024), asta înseamnă viața, o permanentă luptă, dar și bucuria trăirii.

Cu atât mai mult cu cât la sfârșitul bătăliei va rămâne o singură sălbăticiune, moartea („înfășoară-ți după călcâie depărtarea adapă-te / din singura fântână rămasă în cer // - dar unde te grăbești? moartea așteaptă” – run forrest run). 

(fragment din prefață)

Daniel Luca 

Vremuri înclinate, vremuri sub peceți

 

Peceți de azi și de mâine

 

 

Ce vremuri, ce lumi, ce tăcere,

Dincolo de om şi de chemări,

O aceeaşi, veşnică înviere,

Singurul răspuns la întrebări…

 

Nu vom afla niciodată, nu vom şti,

Ce vremuri, ce peceţi vor mai fi,

Dar avem şansa de a rămâne copii,

Duşi de mână de Tatăl, prin veşnicii…

 

Împăraţi între popoare au mai fost,

Împăraţi sau regi, căpetenii s-au dus,

Rămân doar cei ce-n adevăr cunosc

Eroii încă vii, între un ieri şi un apus…

 

Nu vom şti niciodată, nu vom şti,

Tatăl are puterea în Cer şi pe Pământ,

Prin Har şi Credinţă îi suntem fii,

Salvaţi prin adevăr, credință, Cuvânt…

 

Dar, iată, primim o putere de Sus,

Şi Duhul Sfânt se coboară deplin,

E Calea bună, din blândul Iisus,

Ce face din noi martori ce vin…

 

Şi cei ce duc Cuvântul în lume,

Şi cei ce fac voia Celui de Sus,

Şi cei ce cunosc tainicul Nume,

Eliberator al vremurilor - Iisus…

Constantin Stancu - Hațeg ©

 

Eugen Dorcescu, MONTSÉGUR, (Poemele Mirelei), Editura Waldpress, 2024. Coperta: POARTA DINTRE CELE DOUĂ LUMI, 2007. Opera sculptorului timișorean Remus Irimescu

 

Revista „Vatra veche”, nr. 6/2024. Semnal, sumar, cultura ca semn în Cetate

 

Fotbalul, standard de viață sau nedeie

 

Ieri, 2 iulie 2024, echipa de fotbal a României a părăsit Campionatul European de Fotbal – 2024. A fost învinsă de Olanda cu 3-0. A fost o campanie interesantă. În timp ce acasă politicienii se străduiau să dezbine românii, în Germania fotbalul unea românii. Au participat câteva zeci de mii la fiecare meci, peste 30.000 microbiști, ceea ce demonstrează că nivelul de trai a crescut pentru români. De văzut și reacția Comisiei Europene care a atras atenția României pentru deficitul bugetar, imediat după meciul pe care l-am câștigat cu Ucraina. Atunci a fost 3-0 pentru noi. Ucraina era o echipă din est…

Echipa de fotbal ne-a trezit la realitate. Fotbalul este o mare afacere bazată pe iluzia de fotbal, UEFA/ FIFA nu vor renunța la rețeta financiară profitabilă, mai ales că prezența Olandei înseamnă mult din acest punct de vedere. Olanda s-a opus intrări în Schengen și vrea portul Constanța, reacție de țară care a avut colonii. UEFA nu va renunța la dominație, puterea ei este peste puterea unor state.

Un meci de fotbal se câștigă și prin cinism. Au fost câteva momente care arată că Vestul nu va ceda Estului avantajele venite din astfel de evenimente, eronat numite sportive.

La început de meci, Hagi a fost lovit cu cotul în cap, a sângerat, a fost în careu. Așa a fost blocat. În prima repriză Mogoș a fost faultat intenționat, cu cinism de un adversar, aproape de colaps, nu mai putea respira. Olandezul nu a fost eliminat, nici nu a primit cartonaș galben, nimic. Faultul a făcut parte din strategia adversarilor, cum fundașul nostru titular a fost suspendat, am găsit o soluție viabilă fizic, dar asta nu convenea. Eliminarea din joc a lui Mogoș a permis dezechilibrarea echipei în apărare. Așa se scrie istoria. După meci, antrenorul Olandei a recunoscut că asta a fost slăbiciunea echipei noastre. Știa că asta trebuia făcut. Și au făcut-o. Nu s-a înțeles reacția arbitrului, pasivă.

La o fază în repriza a doua, Alibec pasează bine spre Mihăilă, arbitrul oprește faza deși putea fi decisivă, atacantul nostru scăpase singur spre poarta Olandei și era doar 1-0 pentru Olanda…

Marile echipe câștigă și prin cinism, sistemul o permite. Cum ar fi arătat meciul dacă am fi beneficait de o lovitură de la 11 metri, ei jucau în 10 fotbaliști, fazele puteau curge bine în favoarea noastră. La golul trei, în teren, chiar în careul nostru, se afla o gheată de fotbal/ adidași. Normal ar fi fost ca arbitrul să oprească meciul. Cum o fi ajuns obiectul acolo?

Ne vom întoarce la fotbalul nostru cel de toate zilele, cu Gigi Becali pe post de filozof. Pentru el echipa națională trebuie să-i promoveze jucătorii, să-i poată vinde bine,m să facă el bani, să domine. Nu vrea tineri în echipă sa, el e patronul, șeful, face doar ce vrea cu banii lui, nu? De ce tineri sub 21 de ani în echipă. Dacă nu joacă la nivel și intensitate, cum pot crește acești tineri? De unde jucători cu experiență? Deși e parte din federația de fotbal și aderat la regulile naționale, FCSB, prin șeful lor, sfidează orice regulă. Viziune de ev mediu, de stăpân de iobagi. Din păcate, jurnaliștii din televiziuni îi fac jocul pentru rating, tot pentru bani, promovând strategii de evul mediu.

Am câștigat o echipă. Cât mai țin aceste bucurii naționale?

Nu poți avea succes numai cu sufletul, cu munca, cu cinstea. E nevoie de strategii bine gândite prin care, investiția în fotbal să fie gândită strategic. Noi am mers doar pe partea privată, patronii investesc doar în ceea ce le aduce profit imediat. La copii și juniori este lipsă de civilizație, fără antrenori pregătiți, fără psihologi, medici, fără context necesar performanței. Unele comunități locale investesc în infrastructură. Bine și asta. Investiția, însă, este în oameni. Cine o face? Ea începe de la 10 ani cel puțin. Din acest motiv, un jucător român este vândut pe 2-5 milioane de euro. Unul olandez pentru 60-80 milioane de euro. Managementul resurselor umane rămâne o mare enigmă în societate românească.

Gânduri de microbist de ocazie, fără bagaje, în fața televizorului.  

A notat C. Stancu ©

 

 

             

Raul Constantinescu, ATHANOR, Editura Limes, 2021... „Temele sale sunt alese din valorile solide ale culturii: călătoria în univers împreună cu Pământul, singurătatea individului, salvarea prin iubire, cultură, onestitate, natura cu punctele ei de sprijin – muntele și marea. Cu ochi spirituali, câștigați prin exercițiul auto-inițiatic, el vede scara continuă, pasărea mov, un nou punct în mișcare, duhul focului, râul de lumini, tandrele ninsori, zborul, necunoscutul care oferă noi aventuri spirituale etc.”

 

Constantinia - țara poetului și duhul focului

 

 

Viața unui poet este complicată, el trebuie să se lupte cu sine, cu lumea, cu spațiul nevăzut din jurul său, cu imaginarul generat chiar de sine. Este o luptă dură, ardentă. Dacă poetul se ia în serios și nu-i pasă de mode, curente, stiluri promovate la promoții, se refugiază în poezie cu noblețea celui care suferă.

Pentru Raul Constantinescu volumul Athanor, publicat în anul 2021 la Editura Limes, reprezintă un jurnal liric, punctat prin poeme, așa cum le-a scris un om la o maturitate deplină, când simte pe buze „amarul mierii”. Cuvintele dulci, altădată, i se par amare, au greutatea plumbului, îi apasă memoria.

Din acest jurnal descoperim un poet dispus să lupte până la capăt pentru porția de revelație personală. Este un drog asumat, unul care îi acoperă ființa ca o pelerină. El își asumă damnarea, chiar refuzul din lumea literară convențională, se aventurează pe căi abrupte. Cultura îi permite să filtreze capcanele peste care dă, să evite abisul, să pășească peste limitele sale. Slăbiciunea sa este generată de efortul de a-și depăși limitele. Asta îl face vulnerabil și ca om și ca scriitor. Dincolo de dincolo - există poezia… Taina este descifrată - și nu… Este un joc din care poetul arde asumat.

Titlul cărții este semnificativ. Athanor este vasul în care se captau esențele din materia oarbă, la un foc continuu, presant, după regulile misticilor care mereu căutau lumea nevăzută, expunându-se. Acceptând miturile, poetul își creează mituri personale, generate de marile aventuri ale cunoașterii. Deși declară că ființa este absorbită de un Dumnezeu, Unicul, arderile sale decantează miturile esențiale ale lumii. Acolo se află, in nuce, o lume rătăcită, dar atinsă de miracolul de a fi om, de a fi rănit.

Trupul este vasul de ritual, athanor, unul de pământ viu, de pământ ivit din miracol: „Ulciorul de corund porfiriu lut în fiori/ cu vinișoare de sânge,/ cu fină harfă de nervi,/ulciorul în care,-n arderi latente, secret alchimic renaștem,/ ulciorul de toate cel mai dur,/ mai fragil,/ adânc athanor vecheat dăinat – olul neștiut”… (Straniul, fragilul urcior, p. 137).    

Recurgerea la motive de ev mediu este o strategie poetică, Raul Constantinescu nu este insul care regretă vechile stări, el vede individul singur, captiv în lupta sa cu eternitatea. Se simt fire romantice într-o țesătură veche, cu motive moderne, modelate de teoriile acceptate în ultimii ani. Trupul este fragil și neputincios. Mintea îi oferă o gură de oxigen din eternitatea pregătită omului.

Temele sale sunt alese din valorile solide ale culturii: călătoria în univers împreună cu Pământul, singurătatea individului, salvarea prin iubire, cultură, onestitate, natura cu punctele ei de sprijin – muntele și marea. Cu ochi spirituali, câștigați prin exercițiul auto-inițiatic, el vede scara continuă, pasărea mov, un nou punct în mișcare, duhul focului, râul de lumini, tandrele ninsori, zborul, necunoscutul care oferă noi aventuri spirituale etc.

Sunt abordate temele artei, ale poeziei, ca forme de evadare din captivitatea trupului, atins de flăcările cunoașterii, acceptarea singurătății în prezența lui Dumnezeu cel din mediații, din cuvinte…  

De cele mai multe ori, poetul recurge la cuvinte compuse, un stil deja acceptat în creația sa, permanentizat, pentru a prezenta cititorului unirea celor potrivnice, mirajul care le atrage: viațamoartea, apăaerfocpământ, zinoapte, spațiotimpul, gnâdcuvântul etc.

Structura volumului este complexă: I. Calea regală; II. Duhul focului; III. Dauritul drum. Cele trei părți sunt simbolice, se leagă între ele și dau sens vieții poetului. Avem și un testament liric al poetului, imbricat în jurnalul spiritual.

Motto-ul preluat din temele biblice, actualizat sub umbrela poetului dedicat și vulnerabil, decodează mesajul: „La început a fost iubirea întrupată-n poem/ și poemul era Dumnezeu/ și Dumnezeu era poemul/ și trăiau și se iubeau cu toții în poem/ se hrăneau toți din poem și erau cu toții Poem” (Evanghelia după Ioan). Aceste fraze sunt la limita dintre divin și idolatrie, cum întreaga Creație este opera de artă a lui Dumnezeu (poemul), poetul are circumstanțe atenuante, el speculând tema cu delicatețe.

Cultura îi oferă poetului ocazia de a arde intens etapele sale, armonizate cu etapele cunoașterii universale. El dorește să ofere TOTUL, depune efortul de sintetiza elementele limbajului pentru a exprima maximum posibil. Este și un egoist generos, se vrea pe vârfurile muntelui, dar, acolo, descoperă singurătatea atroce, acolo se izbește de limitele sale. Deși există puncte de orientare: steaua polară, suferința, moartea, noaptea etc. Elementele culturii sunt marile mituri indestructibile, cele care dau identitatea omului: Biblia, temele lansate de Nietzsche, Marele Unu, anotimpul continuu, Lethe, Euridice, Pegas, Vălul Maya, Phoenix, Byzanțul, minotauri, Dao etc.  Aceste experiențe depășite, învinse, îl țin pe poet în brațele poemului - și se salvează…

Descoperim versuri care prind esențele: întreg univers o pasăre în zbor; plonjon prin oceanul memoriei strămoșilor; mintea se caută-n cercuri; sub pliscul păsării mov; simboluri scrise-n cele patru vânturi; tot bântuie lumi din craniu în craniu; sub ninsori de lumină mireasa lumii-nflorită; trec prin gândul laser ușor; misterul întreg se citește în rază; drum de timp uciși; prin plisc de mierle negre trece-ntrebare; o hieroglifă în amurg de sânge; ecou de cocori în ultimul amurg etc.

Cititorul este inițiat într-o lume complexă, este solicitat să accepte cultura ca un dat, ca un mod de a transmite experiențe astrale, de a căuta să fie activ, să vadă și el, la fel ca poetul, la fel și martorul…

O temă abruptă, atins de autor, este moartea, inevitabilă, implacabilă, experiență maximă, cenușă din care se va citit duhul focului…

„Când voi trece puntea, vă rog, nu plângeți,/ nu voi pleca departe, fi-voi cu voi/ prin iarbă, păpădii, frunze de trifoi…/ Cu moartea valsăm zinoapte de mult…” (Când voi pleca, prieteni, p. 102). El nu este singur, de dincolo de lume, vin semnele celor plecați: „libere aripi de fluturi în zbor,/ de dincolo vin suave semnele celor plecați… (Cei dincolo plecați…, p. 103).  Poetul s-a împăcat cu starea: „Cu mine însumi în pace/ cu cerul și lumea; nimic nu mai aștept/ de la nimeni;/ mă citesc continuu între față și revers/ singur -/ palimpsest interior,/ mereu altul/ sub fiecare alt strat, alt cuvânt,/ același totuși…” (Între față și revers, p. 124).

Raul Constantinescu s-a spovedit public prin cărțile sale: Aventurare în marele refuz (2001), Neantia (2002), Neviața lumii (2003), Rostirea lui Zalmoxis (2005), Heralzii tăcerii (2007), Periplu prin neant, antologie (2014), Vivisecții (2015), Spre Aleph (2016) etc. Titlurile îl definesc și demonstrează legătura dintre aceste cărți, presanta căutare a Marelui Refuz…

Cu siguranță, poetul este unul incomod, cărțile sale atacă frontal lumea în care trăiește, critică ritmul, spațiul și timpul în ruină, nu acceptă jocul zeilor de fiecare zi. Pe unele locuri, apelează la teme cunoscute, livrești, seci, aride, construite sub forța absențelor. El le asamblează sub viziunea sa, le scoate din mundan sau le duce în zona gri a suferinței, ori activează agenda proprie. Pentru ritualul zilei de azi, aceste teme uzate, ar părea desuete, lucrurile aceste s-au mai spus, dar poetul are curajul de a arde pe piele proprie adevărul crud al omului. Îl interesează mărturia ca sens în viață. Drumul poetului ca și drumul creștinului, ca și călătoriile evreului rătăcitor, ca și ale arabului plecat spre Mecca, precum drumul cavalerului spre marea Cruciadă… Este drumul tuturor, chiar și al celor care vor alte căi… O decantare a discursului liric, renunțarea la enumerări persistente, ar limpezi mult poemele, le-ar face mai solide. Unele poeme preiau atmosfera imediată, din Țara Hațegului, chiar și limbajul provine din folclorul local… Descoperim Castelul, hățișul, desișul (Hațeg), muntele etc. Toate se metamorfozează într-o țară unică, Constantinia: „Din neant în neantia/ mă petrec prin constantinia -/ a punctului fix țară/ mă-nfășoară/ desfășoară, / de la viață la alta,/ din zi în zi mai înaltă,/ cu faste ore și rele,/ scrise-n vârfuri de andrele…” (p. 131).   

Pentru poet fiecare poem este important, lectura volumului ne descoperă o lume unică, creată de autor cu pasiune și dragoste pentru cititor și cultură. Limbajul relaxat vine să compenseze temele tensionat, dense.

Cititorul este aproapele, cel care devine martorul: „Cine, sub vremi, singur,/ nu s-a rugat, n-a plâns/ și pâinea cu lacrimi amare/ n-a udat/ cine n-a vegheat cu/ sufletul-n sine strâns/ și-ntre semeni suferinți/ n-a arătat,/ cine n-a căutat în noapte adăpost/ și pe-o claie de fân/ sub cer n-a dormit…(?)” (ultima copertă).

 

 

Constantin Stancu

 

*Costantinescu, Raul, Athanor, (poeme), 141 pagini, Florești: Editura Limes, 2021. Colecția Magister. Editor: Mircea Petean. Coperta: Oana Stepan.

Proza de astăzi: Peisaj la Londra... Migranți fără bagaje într-o lume în mișcare

 

Migranți fără bagaje...

Peisaj la Londra

Ana Nor privea pe fereastra autobuzului care străbătea Londra, era seară și seara mișca lumea spre marile periferii, spre alte cartiere. O lumină lăptoasă scălda bulevardele, ireală. Totodată își vedea chipul în fereastră, un chip cumva străin, obosit, atins de aripa zilei. Era ceva straniu în peisajul acestui oraș, te atrăgea, te respingea, te chema. Privea clădirile înalte, cu balcoane și ferestre luminate, perfect ordonate în geometria serii. Trecuse o zi peste ființa ei, ceva s-a mai rupt din sufletul ei. Oboseala o stimula, ocupa un loc gol lăsat în inima ei de singurătate. Se gândea uneori la lumea din Vadu Ars, o lume pe care a părăsit-o de mult, din altă istorie. Memoria era atrasă de marile furtuni magnetice ale vremii. Se simțea în siguranță, avea un venit acceptabil. Femeia din ea striga după jumătatea pierdută pe drum, Ilie Talan s-a dus, toate s-au pierdut în ceața vremii. 

I s-a părut că s-a deschis fereastra unui balcon undeva la etajul superior al blocului prin fața căruia trecea. O femeia s-a aplecat peste balustrada balconului, parcă striga ceva, cu trupul pe jumătate aplecat, aproape să cadă, striga. Avea o sticlă de șampanie în mâna dreaptă, o ridica și o cobora, făcea semene. Părea fericită și, poate, disperată. A fost doar o clipă, un chip blond undeva la etaj, o apariție fugară și fără sens. Pentru femeia aceea gesturile aveau un sens profund. Pentru restul lumii, o femeie   care-și strigă disperarea, fericirea, spaima, bucuria, toate la un loc, o imagine nedefinită.  Ana Nor încerca să înțeleagă. Totul trecea repede, creierul era asaltat de alte imagini: vitrine, femei tinere care săreau pe loc, oameni grăbiți care treceau strada fără să privească în stânga sau în dreapta. Lumina lăptoasă de neon îi frângea creierul, îl făcea o pastă din care nu se mai puteau distinge trecutul, prezentul, viitorul. Apoi făcu un efort să revină în realitate.

Constantin Stancu

Dumitru Toma, PLOAIA DE PE CÂNEPIȘTE, Ed. Sitech, 2024... Poezia în lume sub forțele pământului, magia timpului, arhetip și credință...

 

Dumitru Hurubă, ODE PENTRU CIUDAȚI, Editura Vatra veche, 2024... Poezie, umor, lirism ludic, morala ca rețetă de viață...