Adrian Botez : „trage-Te la Vatră – Criste – pe meleagul românesc şi fă-ţi o căsuţă-n Munte – raiul nostru pământesc”

TRAGE-TE LA VATRĂ – CRISTE – PE MELEAGUL ROMÂNESC

 

 

 

 

 

trage-Te la Vatră – Criste – pe meleagul românesc

şi fă-ţi o căsuţă-n Munte – raiul nostru pământesc

trage-Te la Vatră – Criste – şi ascultă - la fereastră

îngeri – păsări şi izvoare – şi-Nvăpăiata Măiastră!

 

trage-Te la Vatră – Criste – îmbrăcat în ţundra-ţi albă

Te-or cunoaşte şi vor prinde iarăşi grai – cele mioare

Sfinţi Ciobani – Voievozii noştri – ştiu – cu toţi – că nu se moare

Răstignitul când doineşte – cum Orfeu – cântece-n salbă...

 

toate stelele s-or ţine – după Fluierul Lui Crist

mărăcini şi spini s-or face Incendiu de Trandafiri

şi – pe seară – când Lumina se aprinde-n Ametist

Pădurari şi Magi vădi-s-or – toţi ce-avură alte firi...

 

...trage-Te la Vatră – Criste – raiu-i mai duios în ramuri

şi de-aici – din VALAHÌA – căpăta-şi-or CANDELI – iarăşi –

toate ale lumii NEAMURI !

 

 

*** 

Adrian Botez

Virgil Diaconu: Portret cu cireșul în brațe

Un fulg de zăpadă pe o piatră încinsă

(Virgil Diaconu, Atelierul de fluturi)

Virgil Diaconu ne oferă o carte de hermeneutică specială, o carte despre şi întru poezie. Atelierul de fluturi*, un titlu cât un tablou impresionist de valoare. Cartea a fost lansată la Piteşti în anul 2016, este dedicată fiului său Victor şi reprezintă laboratorul secret şi deschis, în acelaşi timp, al poetului. Poezia este un fapt de viaţă mult mai important decât pare şi face parte din ritualul special prin care omul poate intra în mall-ul eternităţii. De reţinut un aspect important: Cartea a fost scrisă în perioada canonică 26 – 37 de ani, perioada cea mai dinamică din viaţa unui scriitor. A purtat iniţial titlul Calea parabolei, un titlu de rezervă profund şi care trădează esenţa gândirii poetului. Parabola ca zicere în cetate, ca mesaj pentru ceilalţi. Cartea a fost cizelată de mai multe ori, a trecut prin „cenzura” de casă a scribului, cu toate rigorile posibile. Virgil Diaconu nu a şlefuit lentile, a şlefuit parabole până au ajuns poeme de diamant. Finalizată în anul 2011, cartea a apărut în anul 2016, dovadă că orice laborator are camere secrete şi tainice. 

Avem o scurtă prezentare a vieţii scriitorului, un script menit să fundamenteze textele din carte, să le susţină prin armătura rigorii. Virgil Diaconu s-a născut la 28.XI.1948 în Râmnicu Sărat şi a parcurs o cale peste muntele vieţii cu eleganţa scriitorului care are o viziune proprie, originală, cu mesaj şi delicateţe. Important pentru scriitor este această delicateţe de a spune lucruri incomode şi adevărate până la capăt. E semn de iubire pentru semeni... E semn de puritate şi rigoare.

Cartea este structurată pe mai multe paliere:

·      Portret cu cireşul în braţe;

·      Absurdistan;

·      O clipă de nemurire.

Titluri care duc mesajul spre cititor în mod elegant şi corect, naşterea poeziei din coapsa poetului este un miracol, absurdul vieţii poate fi străbătut sub călăuzirea daimonului, există posibilitatea eternităţii pentru cel iniţiat deşi pare doar o clipă în eternitatea cea mare a lui Dumnezeu. Scriitorul percepe realitatea ca reflexie a lumii nevăzute.

Intrând în laboratorul poetului, înţelegem că secretele poeziei de valoare sunt: iubirea, cultura, răbdarea, perseverenţa, credinţa, puţin umor, acceptarea regulilor ascunse ale miracolului din care se ridică fluturi.

Cartea se citeşte cu interes, aduce o viziune curată, bazată pe sinceritate şi pasiune, pe durere şi cântec...

Mesaj brodat în poeme, pentru poet lucrurile importante şi care contează sunt muntele care-i stă în faţă, avuţia sa spirituală, tiparul lăsat de Dumnezeu omului, vederea cu inima, călătoria spre cer, copilăria şi copilul bolnav de iubire, scrisorile de la maestrul hergheliei de fluturi, îngerul care priveşte la cireşul înflorit şi, bineînţeles, doctrina suferinţei...

Cartea are înserat un dialog cu Virgil Diaconu realizat de Petruţ Pârvescu  în anul 2009. Răspunsurile poetului fixează ideile din text şi definesc chiar viziunea lui...

„Acum, adică în democratură, literatura este eliberată, desigur, de cenzura politică. Dar libertatea nu te ajută neapărat să fii un scriitor mai bun. Revoluţia nu a făcut pe nimeni poet, ci doar i-a permis acestuia să se exprime liber şi să-şi promoveze opera” (p. 105).

De reţinut titlurile date subcapitolelor din interviul realizat:

·      Eu scriu poezie sub daimon;

·      Am „debutat” în cărţile poştale de 25 de bani...;

·      Eu nu am ca reper poetica generaţionistă;

·      Patru literaturi generate de puterea politică;

·      Guvernul literar, literatura oficială şi neoficială;

·      Scriem pentru că viziunea este mai puternică decât noi.

Suntem în faţa unui program literar puternic, pragmatic, bazat pe substanţă solidă. Virgil Diaconu nu pleacă de la supoziţii, el lansează certitudini...

„Acest guvern literar poate să pună în fruntea ierarhiilor literare şi a listelor literare canonice poeţi modeşti, precum plagiatorul Mircea Cărtărescu, deci să oficializeze poeţi nesemnificativi, şi, în acelaşi timp, poate să ignore poeţi de valoare. În general, falsificarea istoriei literare este la ordinea zilei” (p.106).

Lecţia de hermeneutică despre poezie se face prin poezie. Când textul este eseu, proză, memorialistică, parabolă, manual de montat fluturi în catedrală, suntem în faţa poeziei...

„Aflaţi atât de departe unul de altul, munţii nici nu vorbesc între ei. Dar ei se întâlnesc întotdeauna în cer” (Muntele, p.7).

Despre femeia iubită, averea poetului, adevărata avere, Diaconu mărturiseşte că a trebuit să o ascundă în cântec!

„Cei mai mulţi nici nu ştiu că se află în labirint. Nici nu ştiu că labirintul este hrănit chiar de ignoranţa lor” (Labirintul, p. 10).

„Eu lucrez toată noaptea în atelierul de fluturi. Cânt Bach! Eu nu am visurile culturii de masă, Aplauzele care urcă scara până la mine, sunt, desigur, discrete” (Atelierul de fluturi, p.19).

Copilul nu a murit când s-a copt poetul cu cireşul în braţe, copilul reprezintă logica poeziei: „Ce ar putea egala îmbrăţişarea copilului tău? Cele mai frumoase  pagini din Cartea îmbrăţişării sunt scrise de copii (Copilul, p. 51).

Virgil Diaconu este atent şi la rigoarea ştiinţei, ştiinţa are poezia ei, poezia este o ştiinţă ca în Mitologia apei: apa vieţii, apa morţii, stările apei, ce se mai poate spune despre apă, simboluri, expresii, metafore sugerate de apă... Miracolul: „Un fulg de zăpadă pe o piatră încinsă” (p.96).

Reţinem concluzia poetului, una de esenţă: „În visul meu încape toată lumea (Omul-proiect, p. 98).

Această carte se alătură cărţilor despre paradigma hermeneuticii în viaţa scriitorului: Etern, într-o eternă noapte-zi, despre opera scriitorului Eugen Dorcescu, scrisă de Ioana-Mirela Borchin; Dialog în larg, dialogul dintre Monica Pilat şi Radu Ciobanu, şi chiar Documentele haosului, antologia lui Daniel Corbu, văzută de Daniel Corbu etc.  

Plus alte cărţi solide aflate în depozitele de frig ale guvernului literar...

* Virgil Diaconu, Atelierul de fluturi, Editura Tiparg, Piteşti, 2016. Sponsori: S.C. LAGUNA S.R.L., S.C. PENTAROM S.R.L., S.C INTES PREST S.R.L.

Constantin Stancu

    

Premii FESTIVALUL INTERNAȚIONAL DE CREAȚIE LITERARĂ „TITEL CONSTANTINESCU” - 2018

NIchita Stănescu: SÎNT UN OM VIU. Dor de Nichita...

E un spectacol de neuitat acela
de-a ști,
de a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce privești
o fotografie din copilărie!

Nichita Stănescu 
fragment din poemul SÎNT UN OM VIU

Exilul interior și cărțile - „Exilul a fost şi este o pedeapsă. Motivele au fost politice, economice, religioase. Scriitorul a simţit acut depărtarea de patrie, de prieteni, de familie, de locul unic, special, în care s-a născut. Înainte de 1989 motivele au fost politice sau religioase, ele au pus presiune pe viaţa creatorului. După această dată motivele sunt financiare, economice, sociale, psihologice şi religioase”

Sensul suferinţei…

(Cornel Nistea, Tragismul exilului românesc, interviuri,

Sebeş: Emma Books, 2016)

Tragismul exilului românesc – interviuri –, mai mult decât o carte de aspre dialoguri, o carte de istorie literară, mărturii, vieţi de scriitori în timpul dintre vremuri, o carte eveniment. Cornel Nistea a pus în paginile cărţii texte publicate în revista „Discobolul” din Alba-Iulia. Anii au trecut, declaraţiile martorilor s-au estompat. Adunate în carte, toate cuvintele scriitorilor înseamnă mult mai mult. Epoca trecută, comunistă, epoca prezentă, care a început în decembrie 1989, sunt oglindite cu luciditate în răspunsurile date de cei disponibili la mărturie. O lume a scriitorilor care au suferit sau suferă. Cornel Nistea, prozator solid, stăpân pe mijloacele sale, a ştiut să pună întrebări. Ele au zguduit mintea celor care au răspuns. S-a desfăşurat un tablou real al vremii. Şocul a fost vizibil. A fost cerut de mulţi. Pe unii i-a surprins, pe alţii i-a făcut mai puternici. 

Exilul a fost şi este o pedeapsă. Motivele au fost politice, economice, religioase. Scriitorul a simţit acut depărtarea de patrie, de prieteni, de familie, de locul unic, special, în care s-a născut. Înainte de 1989 motivele au fost politice sau religioase, ele au pus presiune pe viaţa creatorului. După această dată motivele sunt financiare, economice, sociale, psihologice şi religioase. Cartea se prezintă pe mai multe paliere: Exilul exterior, exilul interior şi are un capitol distinct, exilul de acasă, suferinţa ca unitate de măsură a epocii.

Cornel Nistea a realizat o carte necesară. Adevărul se lasă greu cucerit. După mulţi ani el răsare din pământ ca iarba.

Exilul de acasă este bine pus în lumină prin interviul realizat cu părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea. Aflat la mijloc, între cele două straturi ale exilului, cel exterior şi cel interior, acasă este exilul cel mai crunt, suferinţa care a schimbat un om după voia lui Dumnezeu. La alţii greutatea  s-a pus pe materializarea talentului primit, pe căutări, pe suferinţă specifică unui artist. Răspunsurile părintelui Iovan au o greutate aparte. Experienţa închisorilor comuniste a avut ca efect modelarea unui suflet după principii divine dure şi necesare.

Părintele mărturiseşte:

Securitatea m-a urmărit permanent. Am fost arestat şi condamnat din nou în trei rânduri: în 1966, în 1968 şi-n 1970. Ultima oară au găsit asupra mea drept corp delict patrafirul…

După treisprezece ani de puşcărie, de hărţuire de către securitate, uneori mergând pe străzile Bucureştiului şi amintindu-mi de acţiunile lor bestiale, mă întrebam dacă Securitatea nu-mi poate cunoaşte şi gândurile.   

Ura lor a fost fără margini. Ei mi-au propus să-i iert şi să-i iubesc, să mă rog pentru toţi torţionarii din puşcării şi nefericiţii lor informatori. Şi cred că am reuşit (părintele Ioan Iovan – În căutarea sensului suferinţei, p.108).

Lecţiile supreme: Iertarea, rugăciunea, răbdarea, rămânerea lângă Dumnezeu. Părintele nu a scris vreo carte în mod special, dacă nu ar fi fost interviul realizat de Cornel Nistea, răspunsurile ar fi fost cunoscute doar de Dumnezeu. Cuvintele aceste au fost publicate în cer, în Cartea Vieţii. Au dimensiunea eternităţii.

În exilul exterior, cei care au răspuns au reuşit să stabilească momentul când au intrat în exil, efectele izgonirii scriitorului din spaţiul său intim, energiile declanşate în acest exil, curajul, voinţa care s-au pus în mişcare, efectele asupra creaţiei literare, zbuciumul, furia. Răspunsurile trasează limitele, impulsurile necesare, instinctul supravieţuirii într-un nou mediu, străin, e ca o alungare din Rai, căpătarea unei alte identităţi, stabilirea relaţiilor dintre acasă şi acolo, creionarea pericolelor şi captarea libertăţii într-un mod special.

Exilul poate fi interior, exterior, voluntar, involuntar… Apare ca o boală, ca o moarte (Bujor Nedelcovici), ca o perioadă iniţiatică, urmată de înviere.

„Datorez exilului o cunoaştere a unei realităţi politice, culturale şi spirituale, dar îndeosebi dobândirea unei noi dimensiuni – revelaţie – a eului intim” (p.10 – Bujor Nedelcovici).

Dan Culcer mărturiseşte:

Nu ezit să reprecizez aici că nici într-un caz nu mă consider disident. Aş fi putut poate ajunge să joc acelaşi rol cu cei care se zvonea în 1990 că au fost aşa ceva. Ridicol. Eu voiam fie normalitate, adică respectul legilor, fie revolta imaginaţiei (p.36).  

Exilul interior, interviuri cu scriitori din ţară, pune accentul pe nevoia de adevăr. Există artişti exilaţi acasă, cei autoexilaţi, cei care şi-au impus o conduită care să ducă la integritate sau la asumarea responsabilităţilor spirituale într-o vreme când oamenii au devenit materialişti. Fantomele trecutului, tăcerile, eludările, lehamitea, alte păcate, mari sau mici, care bântuie în lumea literară, în viaţa socială, toate sunt scoase spre lumină de răspunsurile primite de Cornel Nistea. Se lămuresc cu multă claritate aspectele legate de condiţia scriitorului în timpul dictaturii comuniste, raporturile dintre posibilităţile de receptare a valorilor culturale şi posibilităţile reale de evocare a condiţiei umane. Sunt prezentate aspecte concrete ale relaţiei cu sistemul, cu oamenii cenzurii, cu dimensiunile suferinţei, cu mitul revoltei, efectele lipsei de libertate asupra operei scriitorilor. În final sunt puse în balanţă noile paradigme: Libertate sau angoasă, alienare sau optimism. Răspunsurile sunt cutremurătoare şi dau dimensiunea adevăratului mediul literar românesc. De aici se poate trece la o istorie literară concretă a vremii, la o critică serioasă şi corectă. Au fost experienţe traumatizante, s-a constatat lipsa solidarităţii dintre oamenii cu acelaşi destin, mascarada desfiinţării cenzurii, o altă lume în lumea cunoscută, diferenţele dintre cartea din dictatură şi cartea din democratură! Mărturiile arată că a existat un infern din care s-a evadat cumva, boli spirituale nevindecate, aventuri într-un sistem ostil, un adevăr care trece dincolo de optimism sau pesimism, singurătatea ca soluţie, scrisul fără noimă, teme interzise, trauma supravieţuirii, apoi variantele libertăţii – una originală, una „tradusă”… Obsesii şi noile realităţi obsesive.

Cum a fost în comunism?

Te ţineau tot timpul ocupat, să nu poţi scrie, să nu te poţi revolta, să nu-ţi poţi salva sufletul din prizonieratul lor ideologic. Doamne, cât de repede a uitat lumea infernul comunist din care am scăpat! (Ion Zubaşcu – Infernul din care am scăpat, p. 163).

Cum era scriitorul?

Şi totuşi, sub dictatură, am fost un scriitor liber. Nu mi-am permis nici cea mai măruntă concesie imperativelor ideologice ale vremii. Am plătit scump însă această libertate interioară prin marginalizare, mai exact prin excludere (Gabriela Creţan – Timpul acela  p. 175).

Care este paradigma literară în prezent?

Astăzi scriitorul român e într-adevăr liber să scrie ce vrea şi cum vrea. Nu mai există cenzură politică. Există însă o altfel de cenzură, la fel de draconică. Cenzura economică şi, de ce să n-o spun, de gaşcă. Poţi să scrii ce vrei şi cum vrei dar nu poţi să publici dacă nu ai bani. Şi, mai rău, dacă nu faci parte dintr-un grup sau altul. Dacă eşti independent, eşti ca şi cum n-ai exista (Constantin Cubleşan – Dovada că erai scriitor, p. 231).

Cornel Nistea a aruncat o privire peste graniţele nefireşti din ţară, a privit scriitorul în ochi, întrebările sale au avut menirea să limpezească viaţa din lumea literară pe o perioadă mai întinsă. La provocarea sa au răspuns mai mulţi scriitori, cartea de faţă trebuie citită mai ales de scriitori. Criticii literari au nevoie de aceste mărturii pentru a înţelege binele sau răul pe care îl pot face. Poziţia lor marchează lumea literară şi, mai dramatic, poate afecta viaţa unui om pe care Dumnezeu la trimis pe pământ, i-a dat talent şi pasiune, iar deciziile de o clipă schimbă perspectiva. Generaţiile mai tinere vor înţelege că este în joc şi viaţa lor, istoria se poate repeta. Are capcanele ei. De remarcat sinceritatea celor care au răspuns întrebărilor puse, conştienţi că rememorarea se încrustează în granitul vremurilor. Adevărul e valabil şi peste timp. El provoacă trecutul. Lămureşte viitorul. Echilibrează prezentul.

Cornel Nistea a realizat un lucru admirabil, fericirea poate intra în calculele fiecăruia. Nu este un joc superficial scrisul. E geneză. Este un mod de cunoaştere, de realizare, de bucurie. Autorul ne prezintă un model spiritual demn de urmat şi ţinut minte:

Părintele Ioan de Mănăstirea Naşterii Maicii Domnului de la Recea a intrat de mult în legendă. În cercurile ortodoxiei româneşti este un adevărat mit. De-o cuvioşie şi de-o modestie uneori stânjenitoare şi o sinceritate vecină cu inocenţa, părintele Ioan, ajuns la vârsta de 76 de ani (la momentul luării interviului, n.n.) respinge aura de martir ce i se face…(părintele Ioan Iovan – În căutarea sensului suferinţei, p. 99).

Cum se prefigurează viitorul?

Cred că ar trebui să spun ceva şi despre viitor. Născuţi în timpuri mai tolerante, tinerii scriitori de astăzi n-au motive să-şi pună problema libertăţii, a lipsei de libertate. Asta însă nu trebuie să însemne că nu au alte probleme, atâtea. Libertatea este totul şi, în acelaşi timp nimic, dacă nu ştim ce să facem cu ea (Serafim Saka – Cenzura, o obsesie…, p. 355).

Cornel Nistea, prin această carte de interviuri, a prezentat viziunea unui scriitor despre literatură. Din mai multe părţi a reuşit să formeze vitraliul prin care putem privi dincolo de aparenţe.

Constantin Stancu

Foto: Cornel Nistea

   

Eugen Dorcescu și arhi-amintirea

Eugen Dorcescu: Bătrînul, avatarul, arhi-amintirea, fericirea…

Doamna Mirela-Ioana Borchin, conferențiar universitar doctor, la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie a Universității de Vest din Timișoara, este specializată în Lingvistica generală, Limba română contemporană, Semiotică și Pragmatică, cu strălucite realizări recente în Hermeneutică. Era invitabil, opera lui Eugen Dorcescu, poet din Timişoara, poet român, să-i atragă atenţia. Convorbirile avute cu dânsul în perioada anilor 2015-2016 i-au consolidat convingerea că există un metalimbaj al operei cunoscutului poet. O întâlnire necesară pentru literatura română, efectele ei sunt pozitive din punctul de vedere al istoricului literar. 

Interviul apare ca abordare practică în domeniul lingvisticii aplicate, o noutate în sfera literaturii contemporane din România. Dialogul are ceva viu, incitant, radiază mister şi certitudine simultan. Sunt condensate mai multe genuri: interviul, eseul, monografia, laboratorul poetului sub arcadele luminii. Cartea este structurată în mai multe capitole, sunt abordate mai multe teme, concepte literare şi, mai ales, reguli de viaţă. O viaţă specială dedicată literaturii profunde, acolo unde se declanşează miracolul. Eugen Dorcescu este un poet original, un poet care a lăsat o amprentă asupra faliei de timp impresionante, cinci zeci de ani de creaţie. Punctul de plecare a fost antologia poetului, Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, carte apărută la Timişoara: Editura Eurostampa, 2015 şi din alte surse menţionate în cartea prezentă intitulată Etern, într-o eternă noapte-zi * (Timişoara, Editura Mirton, 2016). Un titlu profund, la limita spaţiu-timp-viaţă-moarte-abis. Fericirea este tema din spatele demersului, acea fericire specială generată de relaţia artistului cu Dumnezeu.  Cartea are o notă explicativă din partea autoarei şi o prefaţă de Iulian Chivu. Cuprinsul lucrării indică faptul că analiza depăşeşte limitele obişnuite ale hermeneuticii. De la algoritmul avatarului la beatitudine şi spirit, de la forma poetică la asocierea cu marile religii. Firul cărţii abordează libertatea poetului (ce temă!), receptarea operei, arhi-amintirea, aspecte legate de semiotică, despre Shunyata şi, evident, despre Bătrân, personajul central al operei lui Eugen Dorcescu. Iulian Chivu, în prefaţă, explică cititorului tablourile acestei cărţi, o face sincer, cu pasiune, atent la mesaj, la fenomenul complex al poeziei. Dânsul reţine: „Aşadar, se poate spune că Mirela-Ioan Borchin, prin aceste dialoguri-interviuri, realizează cea mai bună exegeză de până acum a operei lui Eugen Dorcescu, iar, dincolo de aceste puţine adnotări pe marginea cărţii, cred că întoarcerea la opera cunoscutului poet timişorean şi european înseamnă nu numai confirmare, ci şi o înnoită bucurie estetică...” (p. 19).

Cititorul cunoscător şi serios va aprecia cartea ca un timp al bucuriei spirituale. Dialogul dintre specialist şi poet declanşează multe idei, teme, contrateme, relaţii dintre poet şi opera sa în contextul mai larg al relaţiilor cu divinitatea şi oamenii vremii sale. Eugen Dorcescu nu este un artist închis în turnul de fildeş, el te invită în piaţa centrală, este ghid într-o călătorie iniţiatică, te prezintă Bătrânului, îţi arată prezenţa abisului ca un moment de înfrângere a morţii.

Cine înţelege, se bucură de poetomul care vine cu lupul pe umeri... Bătrânul învingător în pustiul vremii…

Ioana-Mirela Borchin ştie să întrebe, este şi asta o artă, Eugen Dorcescu are mereu replică, explică, devoalează lucruri de la facerea lumii, din continentul poeziei sărbătoare. El acceptă jocul subtil, are la rându-i întrebări care explică, are răspunsuri care cer întrebări.  

Sunt selectate pentru exemplificare poeme de o înaltă ţinută estetică, poeme cu mesaj şi semne.

Despre avatar, Eugen Dorcescu declară: „Avatarurile sunt prezente pe tot traseul poeziei mele, încă de la debut. Nicio clipă, niciuna măcar, fie zi, fie noapte, nu m-am <<distins>> şi nu mă <<disting de propriul arheu>> şi de avataruri”.

Fără o cultură solidă, fără cunoştinţe de teologie biblică, de hermeneutică, de apologetică şi istorie literară, e greu să înţelegi care sunt limitele creaţiei pentru un artist autentic. Deşi este clar în exprimare, poetul provoacă mereu cititorul şi autoarea curioasă, reclamă forţarea limitelor cunoaşterii... Gânduri exprimate iniţial în limbile vechi: ebraică, apoi greaca veche, arameică etc. Poetul le-a preluat, actualizat şi a generat miracolul poeziei care rămâne poezie prin frumuseţea diamantelor din versete alese de cei doi pentru ediția de față...

Vorbind despre libertate, mai ales despre libertatea poetului, Eugen Dorcescu afirmă: „Eu nu sunt nici teolog, nici filozof, eu sunt poet. Nu lovesc absolut deloc în niciun principiu. Religia poate fi înţeleasă şi ca spaţiu spiritual unde trăirea mistică, esenţializarea raporturilor dintre conştiinţa individuală, definită, şi conştiinţa universală, interferează cultura. Trăirile mistice sunt foarte asemănătoare, cvasi-identice. Religiile pot fi, şi sunt, diferite” (p.72).

Despre Bătrân, ca personaj al devenirii istorice şi al scânteii divine, avem o mărturie profundă: „Bătrânul este omul ce şi-a depăşit avatarurile şi arheul; şi e pe care să devină un iluminat. Poate chiar este un iluminat. Se află, viu fiind, în procesul transferului de conştiinţă. Are revelaţia faptului că el este conştiinţă, temporar individuală, şi aspiră a deveni totuna cu conştiinţa universală – vacuitatea. Bătrânul este o încarnare a nou-eului subiectiv. N-a mai rămas niciun dram de egoism în el...” (p. 119).

Mirela-Ioan Borchin îi spune poetului: „V-aţi arătat lumii, în conjuncturi publice, ca profesionist în literatură – cerebral, instruit, cu acces la religie şi spiritualitate, ca om de cultură, asiduu cititor, eseist şi traducător din franceză şi din spaniolă, şi, îndeosebi, ca Poet – care se identifică cu Bătrânul, cu Sfinxul, cu lupul, cu cavalerul, cu trubadurul. V-aţi retras din viaţa publică în poezie – în thanatica Dumneavoastră oglindă... Într-o poezie metafizică...” (p.143).

Lectura unei astfel de cărţi este o sărbătoare a spiritului care învie peste materia brută a zilei, din brazda unui timp atroce.

Constantin Stancu

* Mirela-Ioan Borchin, Etern, într-o eternă noapte-zi, Editura Mirton, Timişoara, 2016. Eseu hermeneutic în dialog cu Poetul Eugen Dorcescu